ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1921/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.04.2020 sub nr. x/2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 23428/08.04.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prin sentința civilă nr. 271 din 8 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței civile nr. 271 din 8 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței, iar pe fond, admiterea contestației și anularea deciziei nr. 23428/8.04.2020 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul a susținut că hotărârea primei instanțe nu este motivată în raport cu motivele invocate prin contestație.

Consideră că termenul procedural instituit de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015 începe să curgă de la momentul nașterii dreptului de creanță, care este momentul comunicării deciziei penale și nu momentul pronunțării acesteia.

Instanța de fond a arătat că termenul de 90 de zile este un termen procedural de decădere, deci nu se poate confunda cu termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită. În cazul de față este vorba de un termen procedural, așa cum a arătat și curtea de apel, care este reglementat de art. 184 C. proc. civ., astfel că el începe să curgă de la data comunicării actelor de procedură.

Susține că instanța de fond nu a analizat deloc al doilea motiv al contestației, prin care a invocat reaua credință a pârâtului FGA, reieșită din faptul că nu s-a limitat să respingă cererea de plată a despăgubirilor ca tardivă, pentru depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ci a dat și o soluție în subsidiar, susținând că petentul nu ar avea calitatea de creditor de asigurare, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015.

Apreciază recurentul-reclamant că se încadrează în definiția persoanei păgubite, ca creditor de asigurare și că această parte a deciziei, dată în subsidiar, nu este nici măcar motivată, astfel că ea trebuia anulată atât pentru lipsa motivării, cât și pentru nelegalitate, întrucât a făcut referire la altă definiție a creditorului de asigurări decât cea aplicabilă în speță, or, instanța de fond nu a luat însă în considerare acest motiv de contestație și nu s-a pronunțat asupra lui.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 25 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 30 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare

Argumente de fapt și de drept relevante

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților, reclamantul A. a solicitat să fie despăgubit din disponibilitățile FGA cu suma de 20.000 RON, reprezentând daune materiale și 50.000 euro cu titlu de daune morale, acordate ca urmare a accidentului din data de 10.07.2015.

Prin Decizia nr. 23428/08.04.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată mai sus menționată, prin raportare la dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, reținând că cererea de plată este tardiv formulată.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamant cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 23428/08.04.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care a fost respinsă cererea sa de plată.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că dreptul de creanță al reclamantului s-a născut după intrarea societății B. în faliment iar reclamantul a depus cererea de plată în afara termenului prevăzut de lege.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esență, că instanța de fond nu a analizat toate motivele contestației, respectiv nu a analizat reaua credință a pârâtului FGA, reieșită din faptul că nu s-a limitat să respingă cererea de plată a despăgubirilor ca tardivă, ci a dat și o soluție în subsidiar, susținând că petentul nu ar avea calitatea de creditor de asigurare, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015.

În ceea ce privește acest motiv de casare, Înalta Curte constată că recurentul nu a dezvoltat critici concrete care să vizeze nerespectarea exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar susținerile potrivit cărora instanța nu a analizat toate motivele contestației, nu se confirmă.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței.

Din această perspectivă, recursul este nefondat, considerentele explicând soluția pronunțată în dispozitiv prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

De asemenea, Înalta Curte reține că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de însușire a argumentelor prezentate de partea reclamantă, ci expunerea clară a raționamentului care fundamentează soluția pronunțată.

Prin urmare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului în privința criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 271 din 8 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2022.