ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1639/2021

Ședința publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 12.03.2018, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziei nr. 1320/26.02.2018, prin care a solicitat anularea acesteia și în principal, obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de plată nr. x/07.11.2017 și în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii.

Prin sentința civilă nr. 3264 din data de 10 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței civile menționate anterior, a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, întemeiându-se, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Cu privire la cel dintâi motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că sentința atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța de fond a precizat, inițial, în cuprinsul considerentelor, că termenul de 90 de zile curge în litigiul pendinte de la nașterea dreptului de creanță al reclamantului, iar ulterior, a reținut că acesta curge de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschiderii a procedurii de faliment.

În susținerea celui de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a precizat că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu aplicarea și interpretarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 213/2015.

În opinia sa, termenul de 90 de zile are ca efect decăderea din dreptul de a formula cerere de plată la Fondul de Garantare a Asiguraților, însă nu are efect asupra dreptului creditorului de asigurări de a obține despăgubiri, pe cale judecătorească, în această ultimă ipoteză devenind incident termenul de 5 ani prevăzut de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015. Astfel, reclamantului îi este recunoscut dreptul de a formula acțiune împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților pentru obținerea despăgubirilor, în termen de 5 ani de la data producerii evenimentului rutier, aceasta fiind, în opinia sa, rațiunea pe care legiuitorul a avut-o în vedere în momentul reglementării în Legea nr. 213/2015 a două termene distincte: unul de decădere și altul de prescripție.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de verificare a legalității deciziei Fondului de Garantare a Asiguraților nr. 13260/26.02.2018 prin care i-a fost respinsă, ca tardivă, cererea de plată înregistrată sub numărul x la data de 07.11.2017, prin care a solicitat Fondului plata despăgubirilor materiale și a despăgubirilor morale rezultate în urma producerii accidentului rutier din data de 16.01.2015, în care a fost implicat autoturismul cu nr. de înmatriculare x, asigurat la societatea B..

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant, iar acesta a înțeles să critice hotărârea pronunțată din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

II.1. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că sentința recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât în paragraful 10 din pagina 5, instanța de fond a precizat că "termenul de decădere de 90 de zile (...) începe să curgă fie de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când aceasta s-a născut ulterior, în speța de față fiind incidentă cea de-a doua ipoteză", iar ulterior, în paragrafele următoare, a reținut că "în cauza de față, (...) termenul de decădere de 90 de zile a început să curgă la data de 28.04.2016, moment la care a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment".

Înalta Curte constată că în paragraful indicat de către recurentul-reclamant s-a strecurat o eroare de tehnoredactare, reținându-se incidența în cauza dedusă judecății a ultimei ipoteze reglementate de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în locul celei dintâi, însă această eroare nu este de natură a conduce la reformarea sentinței recurate, câtă vreme în paragrafele următoare au fost reținute în mod corect situația de fapt și prevederile legale incidente. Argumentele judecătorului de fond pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii, acesta analizând susținerile părților, elementele de fapt și de drept relevante și prezentând în mod clar raționamentul logico-juridic care a condus la soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

II.2. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. (...)"

Înalta Curte constată că deschiderea procedurii de faliment a societății B. S.R.L. s-a realizat prin încheierea din data de 03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București – secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2015, rămasă de definitivă la data de 28.04.2016, iar dreptul de creanță al reclamantului s-a născut anterior acestei date, respectiv la data de 16.01.2015, când a avut loc accidentul rutier.

Așadar, devine incidentă în cauză cea de-a două teză a textului legal menționat anterior, termenul de decădere de 90 de zile curgând de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment față de societatea de asigurare, ultima dată la care reclamantul putea formula cerere de plată fiind 28.07.2016. Având în vedere că reclamantul a depus cererea de plată la data de 7.11.2017, Înalta Curte constată că instanța de fond a statuat în mod legal că, în prezenta cauză, această cerere a fost formulată cu depășirea termenului de decădere de 90 de zile prevăzut de lege.

Înalta Curte observă că recurentul-reclamant nu a contestat data depunerii cererii de plată, ci susținerile sale privesc exclusiv termenul în care se poate obține acordarea despăgubirilor morale și materiale din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților.

Recurentul-reclamant consideră că termenul de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 se aplică doar în raporturile directe cu Fondul de Garantare a Asiguraților, atunci când creditorii de asigurare formulează o cerere de plată către acesta în vederea obținerii de despăgubiri, însă nu și în situația în care înțeleg să uzeze de dreptul de a formula acțiune împotriva Fondului pe cale judecătorească, în acestă ultimă situație devenind incident termenul de 5 ani prevăzut de art. 13 alin. (6) din același act normativ.

Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Dispozițiile înscrise în Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări, obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului neputându-se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, ci doar după sesizarea în prealabil a Fondul de Garantare a Asiguraților, prin formularea unei cereri de plată și prin declanșarea în consecință a procedurii de plată administrativă, necontencioasă, astfel cum este reglementată de prevederile Legii nr. 213/2015 și de art. 20 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015.

Utilizarea sintagmei "poate formula", din cuprinsul prevederilor legale menționate, nu recunoaște creditorului de asigurări un drept de opțiune între cele două proceduri, respectiv între procedura administrativă și cea de drept comun, ci relevă vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, cu respectarea normelor și termenelor stabilite, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

În acest sens, trebuie menționate și dispozițiile art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. (...)"

Astfel, dreptul de a formula cererea de plată în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor poate fi exercitat doar cu respectarea unor proceduri prealabile, al căror scop urmărit de către legiuitor a fost tocmai soluționarea cu celeritate și pe cale amiabilă a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi necesară ab initio învestirea instanțelor de judecată.

Împrejurarea că recurentul-reclamat a formulat cererea de despăgubire peste termenul imperativ de decădere, nu permite acestuia să confere o altă interpretare voinței legiuitorului, în sensul că s-ar putea adresa instanței de judecată cu o cerere de chemare în judecată în vederea obținerii de despăgubiri de la Fondul de Garantare a Asiguraților, în interiorul termenului de prescripție de 5 ani, reglementat de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.

În ceea ce privește sfera de aplicare a acestui termen, Înalta Curte observă că dispozițiile art. 13 alin. (6) din Lege sunt clare, stabilind că: "Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", în timp ce art. 14 alin. (1) prevede că: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Ca atare, cele două texte prevăd două termene diferite, calculate distinct, care nu se confundă și care vizează reguli de desfășurare diferite, în cadrul unei proceduri prin intermediul căreia poate fi valorificat dreptul subiectiv pretins. Trebuie făcută astfel distincție între termenul de prescripție a dreptului la acțiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor și termenul de decădere în interiorul căruia poate fi formulată o cerere de plată privind acordarea indemnizațiilor/despăgubirilor.

Astfel, termenul de 5 ani se referă la plata efectivă a despăgubirilor înseși, acordate printr-o decizie de soluționare a cererii de plată emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților, și nicidecum nu se referă la formularea cererii pentru obținerea indemnizațiilor/despăgubirilor, cum greșit pretinde recurentul, astfel că nu poate constitui o derogare de la termenul de 90 de zile stabilit pentru formularea cererii de despăgubiri prevăzut, la rândul său, de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, text pe deplin aplicabil.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant prin care invocă încălcarea flagrantă a Constituției, respectiv a dreptului la acces liber la justiție, pe motiv că existența dreptului de creanță născut dintr-un raport de asigurări nu poate fi supus doar verificărilor efectuate de către un organ cu activitate nejurisdicțională.

Înalta Curte observă că instituirea unei proceduri administrative prealabile, cu caracter obligatoriu, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la justiție consacrat de Constituția România, întrucât legislația specială în vigoare prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluționată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări, să fie supusă controlului de către instanța de judecată. Prin urmare, actul normativ asigură, astfel, o jurisdicție deplină și efectivă, în fapt și drept, a legalității deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și, implicit, a pretențiilor creditorilor de asigurări.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile formulate de reclamant sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3264 din 10 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2021.