ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1909/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei FGA nr. 23832/22.06.2020.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 399 din 23 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat casarea sentinței recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Din sinteza aspectelor învederate în memoriul de recurs, rezultă că, dintr-o primă perspectivă, recurentul - reclamant a evocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate în raport de faptul că aceasta ar fi fost pronunțată la o dată fictivă (23.03.2020), ce este anterioară celei a înregistrării contestației pe rolul instanțelor de judecată (08.07.2020) și de către o altă instanță decât cea la care a fost repartizat aleatoriu dosarul. În acest sens, recurentul a învederat că dosarul civil nr. x/2020 a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucuresti, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 08.07.2020, dar sentința a fost pronunțată de către Curtea de Apel Bucuresti, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Printr-un alt set de argumente, recurentul a criticat maniera de motivare a hotărârii atacate, susținând că în cuprinsul sentinței se face o prezentare a procedurilor de intrare în faliment a debitoarelor B. S.A. și C. S.A., care, în opinia recurentului, nu ar avea nicio legătură cu contestația formulată împotriva Deciziei nr. 23832/22.06.2020, fiind astfel descrisă, în totalitate, întâmpinarea depusă la dosar de către FGA. Astfel, recurentul a argumentat în sensul că prima instanță ar fi pronunțat o hotărâre care nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Totodată, recurentul a arătat că, deși a înțeles să critice alin. (1), (2), (3) și 4 ale considerentelor deciziei FGA nr. 23832/22.06.2020, prin care pârâtul a descris eronat aspectele referitoare la data și modalitatea de producere a accidentului ce a generat recurentului pagubele stabilite prin sentința penală, aceste argumente nu au fost analizate de Curtea de Apel București. De asemenea, recurentul a evocat și importanța datei la care cele două dosare constituite urmare accidentului a cărui victimă a fost au fost înregistrate în evidențele FGA, apreciind că dacă FGA ar fi prezentat astfel de informații, nu ar mai fi fost reținută tardivitatea cererii de plată. A mai argumentat recurentul și în sensul că, în mod greșit, a reținut instanța de judecată că data nașterii creanței a fost 26.06.2018, ulterior rămânerii definitive a sentinței penale nr. 102/23.02.2018, câtă vreme, fiind vorba de o sentință penală, acesta putea fi pusă în executare doar în formă legalizată, doar într-un astfel de moment putându-se aprecia că exista o creanță certă, lichidă și exigibilă. În raport de astfel de repere temporale, în opinia recurentului, termenul pentru depunerea cererii de plată ar fi început să curgă de la data legalizării sentinței, mai precis de la data de 29.10.2018. Recurentul a învederat că, în speță, nu ar fi aplicabile nici prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 care instituie un termen de decădere, și nici nu ar putea fi aplicat art. 2545 alin. (1) C. civ., întrucât titlul de creanță nu este reprezentat de acte unilaterale ci de o sentință penală, pronunțată de o judecătorie. De asemenea, recurentul a opinat că excepția tardivități nu poate fi admisă parțial, în sensul că, pe de o parte, prestația periodică în sumă de 1100 RON lunar să intre la plată începând cu luna februarie 2018 și până la recuperarea capacitații de muncă, iar pentru restul despăgubirilor, cererea de plată să fie respinsă ca tardivă. A mai arătat recurentul că prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 551 alin. (4) C. proc. pen., câtă vreme acest articol de lege se referă la executarea hotărârilor penale cu privire la executarea pedepselor, fără a avea aplicabilitate în speța de față. Totodată, recurentul a criticat maniera în care prima instanță a calculat data împlinirii termenului de 90 de zile, subliniind că și în ipoteza în care s-ar admite că acesta ar fi început să curgă la data de 26.06.2018, ultima zi pentru depunerea cererii de plată nu putea fi cea de 27.06.2018, mai precis a doua zi după prezumtiva dată a începerea curgerii termenului de formulare a cererii. Nu în ultimul rând, recurentul a învederat că FGA a fost introdus în cauza penală de către Judecătoria Sector 1, a fost parte în procesul penal menționat, hotărârea pronunțata de Judecătoria Sector 1 București, fiindu-i, în opinia sa, opozabilă.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat, în principal, excepția nulității recursului, motivat de faptul că, prin calea de atac depusă, recurentul - reclamant A. nu a indicat cazurile de casare invocate. În subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, intimatul - pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală. În esență, reiterând apărări similare celor formulate și în fața instanței de fond, intimatul a învederat că, din interpretarea coroborată a art. 1381 C. civ., art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 și art. 2545 C. civ., rezultă că termenul pentru depunerea cererii de plată este unul de decădere ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părți, intenția legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna, sine die, primirea de către FGA a cererilor de plata a asiguraților. În opinia intimatului, susținerea reclamanților, în sensul că au depus cererea în termen legal ca urmare a nașterii dreptului de creanță la data legalizării hotărârii penale, nu este fondată, întrucât documentele justificative pot fi depuse ulterior cererii de plată, petenții având posibilitatea să menționeze în cuprinsul cererii motivele pentru care nu au fost depuse odată cu cererea (art. 20 din Norma ASF 16/2015).

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurentul - reclamant a solicitat respingerea apărărilor formulate de Fondul de Garantare a Asiguraților asupra recursului, apreciind susținerile intimatului ca fiind neîntemeiate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar constată că deși în memoriul depus în cauză și cu ocazia dezbaterilor publice, recurentul - reclamant nu a indicat cazurile de casare cărora a înțeles să subsumeze argumentele evocate prin calea de atac exercitată, criticile invocate au structura necesară spre a fi încadrate în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, prin argumentele referitoare la faptul că sentința recurată ar fi fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei, recurentul tinde să invoce cazul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte îl găsește nefondat, câtă vreme cauza a fost soluționată de Completul C6 fond al secției a IX-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București (desemnat prin repartizare aleatorie, potrivit rezoluțiilor de la dosarului de fond), aspect ce rezultă atât din procesele-verbale de citare a părților pentru termenul de judecată la care instanța a reținut cauza spre soluționare, dar și din dovezile de comunicare a sentinței către părți . De asemenea, din datele publice afișate pe pagina de internet a Curții de Apel București, rezultă că judecătorul fondului face parte din componența secției a IX-a contencios administrativ și fiscal a acestei curți. Indicarea secției a VIII-a a Curții de Apel București în titulatura sentinței civile nr. 399 din 23.03.2020, reprezentă doar o eroare materială, în sensul art. 442 alin. (1) teză finală C. proc. civ., care, chiar dacă nu a fost corectată de prima instanță prin parcurgerea procedurii reglementate de aceste prevederi normative (art. 442 C. proc. civ.), nu este suficientă pentru a genera casarea hotărârii recurate. Pe cale de consecință, întrucât hotărârea a fost pronunțată de completul de judecată stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei (Completul C6 fond al secției a IX-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București), nu se poate reține incidența, în cauză, a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Cât privește setul de argumente referitoare la faptul că sentința civilă atacată ar fi fost pronunțată la o dată (23.03.2020) ce se poziționează pe axa temporală anterior datei la care reclamantul a înregistrat pe rolul instanțelor de judecată acțiunea ce face obiectul cauzei pendinte (08.07.2020), acesta este subsumabil cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Analizând aceste critici, Înalta Curte le găsește nefondate, întrucât, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. O astfel de sancțiune nu este, însă, incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerințe legale, ci doar în acel context în care s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii. Indicarea, în debutul sentinței civile nr. 399 a Curții de Apel București a datei de 23.03.2020, drept dată a pronunțării hotărârii, reprezintă tot o eroare materială, în sensul art. 442 alin. (1) teză finală C. proc. civ.. În această privință, Înalta Curte reține că, din cuprinsul minutei hotărârii întocmite conform art. 401 C. proc. civ., rezultă că hotărârea a fost luată la data de 23.03.2021, dată ce este indicată și la finalul dispozitivului sentinței civile nr. 399 a Curții de Apel București. Pe cale de consecință, hotărârea a fost pronunțată la data de 23.03.2021, iar eroarea materială din debutul sentinței civile atacate (referitoare la data de 23.03.2020) nu este suficientă spre a atrage casarea acesteia, cu atât mai mult cu cât recurentul nu a invocat nicio vătămare care să rezulte din indicarea eronată a date și care să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii. Pentru aceleași motive se reține că nici neparcurgerea, de către prima instanță, a procedurii reglementate de art. 442 C. proc. civ., în vederea îndreptării acestei erori, nu poate reprezenta un argument pentru casarea hotărârii atacate, câtă vreme procedura de îndreptare a erorii materiale nu este afectată de vreun termen în care aceasta trebuie realizată, iar neregula poate fi înlăturată oricând prin intermediul său. În continuare, Înalta Curte observă că, în cadrul criticilor expuse în memoriul de recurs, recurentul - reclamant a invocat aspecte privind o nemotivare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, afirmând că hotărârea nu ar fi rodul unei reale judecăți a cauzei și că ar conține considerente contradictorii și străine de natura cauzei. Aceste aspecte privesc motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe care promotorul căii de atac nu l-a invocat. Încadrând, din oficiu, susținerile antereferite în motivul de casare arătat, Înalta Curte constată că art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") nu-și găsește incidența în legătură cu hotărârea atacată, întrucât motivarea judecătorului de fond răspunde adecvat aspectelor invocate în cererea introductivă de instanță. Înalta Curte reține că obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se rețin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României): "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)". Instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluția adoptată, fiind arătat silogismul logico - juridic ce a stat la baza sentinței pronunțate și argumentele pe care și-a fundamentat judecătorul fondului soluția, chiar dacă acestea sunt lapidar exprimate. Considerentele privind procedurile de faliment deschise față de asiguratorii B. S.A. și C. S.A. nu sunt străine de natura cauzei, fiind relevante (după cum se va arăta în paragrafele ulterioare) în analiza incidenței art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și a identificării momentului nașterii creanței. Aspectele din cuprinsul alin. (1), (2), (3) și 4 ale considerentelor deciziei FGA nr. 23832/22.06.2020, prin care pârâtul FGA a indicat data producerii accidentului și a descris dinamica acestuia, nu au fost, în mod corect, analizate de prima instanță, câtă vreme acestea nu prezintă relevanță din perspectiva obiectului cauzei, ce constă în verificarea legalității deciziei FGA nr. 23832/22.06.2020, în raport de soluția de respingere ca tardivă în parte a cererii de plată. Referitor la teza unei motivări contradictorii, Înalta Curte constată că aceasta este invocată pur formal de recurent, câtă vreme, în cuprinsul căii de atac exercitate, acesta nu indică care ar fi aspectele din cuprinsul motivării ce ar fi contradictorii. Cât privește criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a legii la stabilirea situației juridice în cauză, ele vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate și este conformă naturii cauzei, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 425 C. proc. civ., astfel că sunt nefondate criticile subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nefondate sunt și criticile prin care recurentul tinde să invoce cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente cauzei. Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin acțiunea în contencios administrativ, reclamantul A. a solicitat instanței anularea deciziei FGA nr. 23832/22.06.2020, prin care pârâtul a soluționat cererea de plată nr. x/15.01.2019. Prin cererea de plată sus indicată, reclamantul a solicitat achitarea, din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților ("FGA"), a sumelor de 50.000 euro reprezentând daune morale, 41.159 RON daune materiale și 1100 RON lunar, cu titlu de prestație periodică reprezentând echivalentul câștigului din muncă pe care persoana vătămată este împiedicată să îl dobândească (începând cu luna martie 2018 și până la recuperarea capacității de muncă). La plata acestor sume au fost obligați, în solidar și în cote egale, asigurătorii B. S.A. și C. S.A. prin sentința penală nr. 102/2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia penală nr. 967 din data de 26.06.2018 a Curții de Apel București, secția I Penală. Prin decizia FGA nr. 23832/22.06.2020, pârâtul a admis cererea de plată pentru suma de 30.800 RON, reprezentând prestație periodică aferentă perioadei martie 2018- iunie 2020, dar a respins-o cu privire la celelalte sume solicitate (daune materiale, daune morale și cheltuieli de judecată) ca tardivă, reținând că dreptul de creanță s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii penale, mai precis 26.06.2018, și că petentul a depus cererea de plată în afara termenului legal. Legalitatea deciziei FGA nr. 23832/22.06.2020, din perspectiva respingerii cererii de plată ca tardivă pentru sumele reprezentând daune morale, daune materiale și cheltuieli de judecată a fost verificată și confirmată de prima instanță, iar această soluție este împărtășită și de instanța de control judiciar, fiind rezultatul unei corecte interpretări și aplicări a normelor de drept material incidente cauzei. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că între intimatul - pârât FGA și recurentul - reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorilor B. S.A. și C. S.A., în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa, în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. În acest context, contrar celor afirmate de recurent, întrucât existența stării de faliment a asigurătorilor reprezintă una dintre condițiile primare pentru formularea unei cereri de plată adresată FGA, în mod corect prima instanță a expus, în considerentele sentinței, aspecte privind starea de faliment a asigurătorilor. Înalta Curte constată că argumentul formulării unei cereri de introducere a intimatului - pârât în procedura penală ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2018, coroborat cu declarația recurentului - reclamant de constituire drept parte civilă într-un astfel de dosar, nu pot fi valorificate în sensul sugerat de recurent, întrucât o introducere în procedura penală a intimatului nu poate fi apreciată ca având vocația de a îndeplini funcțiile pe care formularea cererii de plată le produce în planul procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015. Astfel, cererea de introducere a FGA în dosarul penal nr. x/2018 s-a întemeiat pe o altă cauză juridică și pe un alt obiect față de cererea de plată formulată în condițiile Legii nr. 213/2015, ce privește un raport juridic de drept administrativ, aferent schemei de garantare a asiguraților, născut în ipoteza falimentului asigurătorului. De asemenea, relevant, din această perspectivă, este și faptul că prin sentință penală nr. 102 din 23.02.2018, Judecătoria Sector 1 București a stabilit doar în sarcina asigurătorilor B. S.A. și C. S.A., în solidar, în cote egale, obligația de plată a despăgubirilor, iar nu și în sarcina F.G.A. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare și nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului. Pentru aceleași rațiuni, nu prezintă relevanță, din perspectiva tardivității cererii de plată formulată în temeiul Legii nr. 213/2015, nici data formulării cererilor de deschidere a dosarelor de daună (rolul cererilor de deschidere a acestor dosare fiind diferit de cel al cererii de plată soluționată prin decizia FGA atacată în cauză). În considerarea unor astfel de aspecte, prima instanță a identificat corect incidența în cauză a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit cărora: (...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Aceste texte de lege stabilesc, în mod clar și previzibil, momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit. În cauza de față, titlu de creanță exhibat de recurent constă în sentință penală nr. 102 din 23.02.2018, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, care a rămas definitivă prin decizia penală nr. 967 din data de 26.06.2018 a Curții de Apel București, secția I Penală. În atare situație, observând natura juridică a titlului ce consfințește nașterea dreptului de creanță (o hotărâre penală) și că acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorilor, Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 550 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive. Totodată, conform art. 551 alin. (4) C. proc. pen., hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestația. Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte observă că, potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. pen., instanța se pronunță prin aceeași hotărâre și asupra acțiunii civile, ceea ce înseamnă că hotărârea penală privește atât acțiunea penală cât și acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal. Cum dispozițiile art. 551 alin. (4) C. proc. pen. nu disting între soluția pronunțată în cuprinsul hotărârii penale pe latură civilă sau pe latură penală, în mod corect prima instanță a identificat incidența acestor prevederi și în cauza pendinte. Astfel, se reține că nu îi este permis interpretului textului normativ să distingă în modul propus de recurent (între executarea pedepselor și executarea pe latură civilă), câtă vreme legiuitorul nu a distins în acest sens. Nu sunt fondate nici susținerile recurentului- reclamant, conform cărora data legalizării hotărârii penale reprezintă data nașterii dreptului de creanță, întrucât, din demersul de aplicare a antereferitelor texte normative situației concrete incidente cauzei, rezultă că sentință penală nr. 102 din 23.02.2018, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București putea fi pusă în executare de la momentul rămânerii sale definitive, respectiv din data de 26.06.2018, când a fost pronunțată decizia penală nr. 967 din data de 26.06.2018 a Curții de Apel București, secția I Penală, dreptul de creanță derivând dintr-un astfel de titlu născându-se la data deschiderii posibilității executării lui. De asemenea, se reține că prin sentința penală nr. 102 din 23.02.2018, Judecătoria Sector 1 București a stabilit în beneficiul recurentului - reclamant mai multe tipuri de despăgubiri, unele al căror cuantum final a fost determinat integral de către instanța penală (în această situație găsindu-se daunele morale în cuantum de 50.000 euro, daunele materiale în cuantum de 41.159 RON și cheltuielile de judecată în cuantum de 1.189 RON), dar și într-o prestație periodică în cuantum de 1100 RON lunar, reprezentând echivalentul câștigului din muncă pe care persoana vătămată este împiedicată să îl dobândească, începând cu luna martie 2018 și până la recuperarea capacității de muncă, scadența fiecărei prestații fiind în ultima zi din fiecare lună pentru care se datorează prestația. Analizând coroborat aspectele indicate în paragrafele anterioare, Înalta Curte reține că, întrucât dreptul de creanță s-a născut la data de 26.06.2018 (când sentința penală nr. 102 din 23.02.2018 a rămas definitivă), termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată pentru sumele privind daune morale, daune materiale și cheltuieli de judecată, a început să curgă de la o astfel de dată și s-a împlinit la data de 25.09.2018, motiv pentru care depunerea cererii de plată pentru astfel de creanțe la data de 11.12.2018 a fost realizată cu depășirea termenului legal. Instanța de control judiciar consideră nefondate argumentele prin care recurentul evocă pretinsa imposibilitate de reținere a incidenței parțiale a tardivității, câtă vreme, pe de o parte, natura creanțelor pentru care cererea de plată a fost admisă (creanțe cu scadență periodică) este diferită de cea a celor pentru care a fost respinsă. Pe de altă parte, chiar în ipoteza în care intimatul - pârât ar fi acordat creanțele periodice și pentru o perioadă pentru care s-ar fi putut pune în discuție potențiala aplicare a aceluiași raționament al tardivității cererii de plată, simpla acordare de către autoritatea intimată a unui beneficiu discutabil, nu poate înlătura efectele decăderii generate de depunerea tardivă a cererii de plată pentru restul creanțelor (neputând reactiva un drept din care recurentul a fost decăzut). De asemenea, nedeținerea unei copii legalizate a titlului de creanță încă de la data de 26.06.2018 nu reprezintă un impediment suficient pentru formularea cererii de plată, atâta vreme cât, potrivit art. 14 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, în cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări putea prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative, în care ar fi putut preciza motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată. De altfel, elementele pe baza cărora recurentul- reclamant putea să își valorifice, în fața F.G.A (prin formularea cererii de plată), dreptul pe care l-a dobândit în urma procesului penal rezultau din dispozitivul sentinței penale nr. 102 din 23.02.2018, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, în care sumele stabilite în sarcina asigurătorilor au fost expres menționate, nefiind relevante, din perspectiva identificării momentului nașterii creanței de asigurare, rațiunile expuse în considerentele deciziei penale nr. 967 din data de 26.06.2018 a Curții de Apel București, secția I Penală. Mai mult, la data pronunțării soluției din apel în dosarul penal, sentința penală nr. 102 din 23.02.2018 era deja redactată și comunicată, astfel încât nu se pot reține impedimente concrete în obținerea, de către recurent (la data pronunțării soluției din apel și ulterior acesteia), a unei copii legalizate a sentinței penale. Recurentul avea cel puțin posibilitatea ca, prin diligențe proprii, să obțină, spre exemplu, un certificat de grefă care să ateste soluția pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, cu mențiunea definitivă prin decizia penală nr. 967 din data de 26.06.2018 În concluzie, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate de recurentul - reclamant nu este fondată, nefiind decelat vreun motiv de nelegalitate care să conducă la reformarea sentinței recurate. Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.