ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1740/2022

Ședința publică din data de 24 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea de chemare în judecata înregistrată, la data de 08.04.2014, pe rolul Curții de Apel București - sectia a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, obligarea pârâtelor la corectarea înregistrărilor eronate din evidența pe plătitor conform concluziilor Raportului de expertiză judiciară în specialitatea fiscală care va fi întocmit în prezenta cauză, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, pe motiv că aceasta este o direcție fără personalitate juridică în cadrul ANAF, și excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind, în esență, că fișa analitică pe plătitor, a cărei corectare se solicită, nu reprezintă un act administrativ fiscal.

Prin încheierea de ședință din 3 octombrie 2014, Curtea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a DGAMC și excepția inadmisibilității acțiunii.

Referitor la lipsa calității procesuale pasive, a reținut că aceasta a refuzat nejustificat corectarea evidenței din fișa fiscală, pe care o gestionează potrivit atribuțiilor ce i-au fost conferite de lege.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, Curtea a apreciat că reclamanta a solicitat pârâtei ANAF-DGAMC, prin Adresa nr. x/17.06.2013, corectarea evidenței din fișa fiscală a societății A. S.R.L., situație în care este vorba despre un refuz nejustificat în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin încheierea de ședință din 30 ianuarie 2015, Curtea a încuviințat pentru reclamantă proba cu expertiză contabilă fiscală, cu obiectivele menționate în încheierea de ședință respectivă.

1.2. Prin sentința civilă nr. 2531 din 15 noiembrie 2019, Curtea a respins cererea privind majorarea onorariului de expert, ca neîntemeiată.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată cu consecința obligării pârâtelor la corectarea înregistrărilor eronate din evidența pe plătitor conform concluziilor Raportului de expertiză judiciară în specialitatea fiscalitate și obligarea intimatelor la cheltuieli de judecată.

2.1. După ce a prezentat circumstanțele cauzei și parcursul cauzei în fața primei instanțe, referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut recurenta-reclamantă că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Rolul activ al judecătorului presupune un drept al acestuia de a propune probe din oficiu, dispozițiile art. 22 din C. proc. civ. interpretându-se în sensul că instanța, constatând că lipsesc unele probe sau probele propuse nu sunt convingătoare, instanța este obligată să propună probe mai convingătoare sau să pună în discuția părților necesitatea administrării acestora. Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului.

În cauză, instanța a apreciat că, din punct de vedere al stabilirii situației de fapt, este necesară părerea unor specialiști, iar, la solicitarea sa, a considerat necesară și utilă încuviințarea și administrarea probei cu expertiza fiscală judiciară.

Prin urmare, expertiza întocmită în cauză (a cărei administrare a durat din 30.01.2015 până la 06.06.2019) se bucură de prezumția de utilitate și de concludență. Cu toate acestea, instanța nu s-a pronunțat în motivarea sentinței recurate asupra concluziilor reținute în cuprinsul Raportului de expertiză judiciară și nici nu a arătat motivele pentru care a înțeles să ignore concluziile expertizei, care a determinat debite achitate în plus de societate în cuantum de 2.602.799 RON, iar, din anexele raportului și al răspunsurilor expertului judiciar la cererile de lămurire și la obiecțiuni, a rezultat o sumă netă de recuperat în cuantum de 13,4 milioane RON.

Dacă ar fi apreciat că obiectivele trasate expertului judiciar nu sunt lămuritoare sau nu sunt suficiente pentru stabilirea situației de fapt, instanța avea posibilitatea să stabilească alte obiective sau, după administrarea probei, dacă nu se considera lămurită, să traseze obiective suplimentare.

Procedând astfel, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute la art. 10 alin. (1), art. 22, art. 255 alin. (1) și art. 330 C. proc. civ., ceea ce atrage sancțiunea nulității.

2.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat recurenta-reclamantă că, deși instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată, în considerentele hotărârii nu se regăsesc motive privind inexistența refuzului nejustificat.

Referitor la obiectul acțiunii, considerentele instanței sunt contradictorii. Astfel cum rezultă din actele dosarului, a solicitat instanței obligarea pârâtelor la corectarea înregistrărilor eronate din evidența pe plătitor conform Raportului de expertiză în specialitatea fiscalitate, invocând refuzul nejustificat al pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de a-i soluționa cererea.

Din considerentele sentinței recurate, se conturează concluzia că acțiunea ar fi inadmisibilă, reținându-se argumentele invocate prin întâmpinare de către pârâta DGAMC, respectiv că fișa sintetică solicitată de către reclamantă este un act de informare, care nu dă naștere, nu modifică și nici nu stinge raporturi juridice, nefiind un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. S-a mai reținut că acțiunea nu are ca obiect principal refuzul de a efectua o operațiune tehnico-administrativă și nici refuzul de a soluționa o cerere, ci are ca obiect constatarea inexistenței unor drepturi de creanță ale organului fiscal, ca urmare a stingerii parțiale sau integrale prin plată, executare silită sau compensare.

Prin încheierea de ședință din 3 octombrie 2014, încheiere interlocutorie, instanța de fond a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii invocată prin întâmpinare de pârâta DGAMC, astfel că instanța nu mai putea reveni asupra acestei probleme și era obligată să țină seama de soluția dată prin încheiere.

A mai susținut recurenta-reclamantă că motivele reținute în cuprinsul sentinței recurate sunt străine de natura cauzei în raport cu obiectul acțiunii introductive de instanță. Nu a solicitat constatarea inexistenței unor drepturi de creanță ale organului fiscal, modificarea titlurilor de creanță fiscală ori anularea unei decizii de soluționare a contestației, astfel că argumentele instanței referitoare la procedura de contestare a actelor administrative fiscale reglementată de Codul de procedură fiscală (2015) nu au legătură cu cauza.

Motivarea instanței cu referire la o pretinsă apărare formulată de reclamantă la data de 14.06.2018 față de excepția lipsei de obiect sau a lipsei de interes ca urmare a emiterii unei fișe sintetice nu corespunde realității. În cauză nu a existat un termen de judecată la 14.06.2018, ci la 15.06.2018, și nici la acest termen sau la alt termen de judecată nu au fost dezbătute excepțiile respective.

De asemenea, nu au legătură cu cauza considerentele instanței potrivit cărora nu orice cerere adresată autorității publice dă dreptul solicitantului să se adreseze instanței de contencios administrativ, fiind excluse acțiunea care au un conținut eminamente civil, respectiv acțiunile care vizează însăși executarea obligațiilor fiscale și modalitatea de reflectare a stingerii creanțelor fiscale în evidența organului fiscal.

Din probele administrate rezultă că s-a adresat instanțe ca urmare a refuzului nejustificat al pârâtei, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, este greșită motivarea instanței potrivit căreia acțiunile care vizează executarea obligațiilor fiscale și modalitatea de reflectare a stingerii creanțelor fiscale în evidența organului fiscal au un conținut eminamente civil, aceasta pentru că stingerea creanțelor fiscale este supusă unor reguli ce țin de dreptul fiscal.

2.3. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut recurenta-reclamantă că sentința este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente.

A solicitat DGAMC, prin Adresele nr. x/17.06.2013 și nr. x/16.09.2013, corectarea evidenței din fișa fiscală, iar răspunsurile primite de la pârâtă, Adresele nr. x/24.07.2013 și nr. x/30.10.2013, reprezintă refuz nejustificat, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Instanța nu a analizat existența refuzului nejustificat, motivând că fișa sintetică nu întrunește condițiile prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi considerată act administrativ.

În opinia sa, instanța a aplicat greșit dispozițiile menționate, pentru că nu a sesizat instanța cu acțiune pentru anularea actului administrativ "fișa de plătitor", ci pentru refuzul nejustificat de a corecta erorile din listă.

Instanța a făcut și aplicarea greșită a dispozițiilor din Titlul VII-Colectarea creanțelor fiscale din Codul de procedură fiscală (2015), respectiv art. 268-281, art. 165, art. 152 și art. 234, iar, pe de altă parte, a nesocotit dispozițiile legale invocate ca temei al cererii de judecată.

În continuarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a prezentat argumente cu privire la fondul cauzei, în măsura în care instanța de recurs va reține cauza pentru rejudecare pe fond.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată, constată fondat motivul de casare de ordine publică prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că există contradicție între considerentele sentinței recurate și soluția pronunțată în dispozitiv.

3.1. Preliminar, instanța de control judiciar apreciază că argumentele recurentei-reclamante consemnate la pct. 2.1. al prezentei decizii, nu se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

Or, în susținerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă apreciază, în esență, că instanța de fond, fără a aduce nicio motivare, a ignorat și nu a ținut cont de concluziile reținute în cuprinsul raportului de expertiză fiscală judiciară administrată în cauză, argumente care nu se încadrează în ipoteza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci, eventual, în motivul de casare prevăzut de pct. 6 al articolului menționat, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motiv de casare care urmează a fi analizat în continuare.

3.2. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În cauză, din parcurgerea considerentelor sentinței recurate, se observă că prima instanță a apreciat că Fișa sintetică solicitată de către reclamantă este un act de informare, nefiind un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. A mai apreciat că nu orice cerere adresată autorității publice dă dreptul solicitantului de a se adresa instanței de contencios administrativ, fiind excluse acțiunile având un caracter eminamente civil, care vizează însăși executarea obligațiilor fiscale și modalitatea de reflectare a stingerii creanțelor fiscale în evidența organului fiscal.

A mai reținut instanța că reclamanta ar fi solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei fișe sintetice cu titlu accesoriu, ca urmare a admiterii primelor capete de cerere, aceasta fiind apărarea reclamantei față de excepția lipsei de obiect sau a lipsei de interes ca urmare a emiterii unei fișe sintetice la data de 14.06.2018.

Referitor la obiectul acțiunii, instanța a apreciat că acțiunea nu are ca obiect principal refuzul de a efectua o operațiune tehnico-adminstrativă și nici refuzul de a soluționa o cerere, ci are ca obiect constatarea inexistenței unor drepturi de creanță ale organului fiscal.

Cu toate acestea, prin sentința recurată, instanța de fond a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Constată Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, că instanța nu a pus în discuția părților excepția lipsei de obiect sau a lipsei de interes a acțiunii, aspect la care a făcut trimitere prin hotărârea recurată.

De asemenea, reține că, prin încheierea de ședință din 3 octombrie 2014, încheiere interlocutorie, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta ANAF prin întâmpinare, reținând că în cauză este vorba despre un refuz nejustificat în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Această încheiere interlocutorie nu a fosta atacată de niciuna dintre părți, astfel că, potrivit art. 235 C. proc. civ., asupra celor dispuse de instanță operează autoritatea de lucru judecat.

Or, în raport cu aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că există contradicție între considerentele hotărârii recurate și cele stabilite prin dispozitiv, în raport și cu cele dispuse prin încheierea interlocutorie, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului acțiunii și cu nemotivarea hotărârii.

Examinarea hotărârii recurate se face în funcție de motivele de fapt și de drept avute în vedere de prima instanță, motive ce trebuie să fie în concordanță cu probatoriul administrat și argumentele expuse de părțile în proces, iar, în lipsa indicării unor asemenea motive, instanța de recurs se află în imposibilitatea de a analiza legalitatea soluției adoptate.

Astfel, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, prima instanță va proceda la un examen efectiv al argumentelor prezentate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată și de pârâte prin întâmpinări, urmând să analizeze cauza prin raportare la toate mijloacele de probă administrate (inclusiv la proba cu expertiza fiscală contabilă încuviințată în cauză, ale căror concluzii, completări și răspunsuri la obiecțiuni nu au fost avute în vedere), și la toate aspectele de fond necesare lămuririi situației de fapt.

3.3. Față de cele reținute anterior, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.4. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 2531 din 15 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal veche.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 martie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.