ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1620/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche la data de 08 iunie 2018, reclamanta A. S.R.L. fostă B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Cercetării și Inovării - Direcția Generala Organism Intermediar pentru Cercetare, a solicitat anularea actului administrativ nr. x/21.09.2017 prin care s-a respins contractarea proiectului cu numărul de înregistrare electronică x și, pe cale de consecință, continuarea procedurii din etapa de actualizare a cererii de finanțare conform cap. 2.5.4.8 prin finalizarea Anexei nr. 14.

Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Fondurilor Europene, dar prin încheierea din data de 26 noiembrie 2018, aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă.

Prin sentința civilă nr. 2364 din 07 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Cercetării și Inovării - Direcția Generala Organism Intermediar pentru Cercetare, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 2364 din 07 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. fostă B. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că instanța fondului, cu depășirea atribuțiilor judecătorești, a completat dispozițiile art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 399/2015, reținând că respectarea tuturor condițiilor de eligibilitate trebuie să fie continuă de la data depunerii proiectului și până la data finalizării lui, deși textul de lege nu prevede această condiție.

Apreciază că înlăturarea obligativității respectării față de solicitant a etapelor procedurale, constituie o imixtiune a instanței fondului nu numai în ceea ce privește legislativul, dar și în ceea ce privește procedurile administrative impuse României prin normele UE.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de fond a impus practic verificări neprevăzute nici în normele europene, nici în normele naționale și nici în procedurile administrative, condiția continuității fiind astfel adăugată de prima instanță față de voința reală a legiuitorului, dar și față de voința autorităților administrative supuse reglementărilor UE, împrejurare care este de natură să determine nelegalitatea sentinței recurate, întrucât instanța fondului a folosit această adăugare la lege ca să înlăture efectele încălcării procedurii de către organismul intermediar, reținând că încălcarea procedurii este irelevantă, câtă vreme aceasta nu ar fi îndeplinit condițiile de eligibilitate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a susținut, în esență, că instanța de fond nu a avut în vedere că încălcarea procedurii, dar și greșita aplicare a Metodologiei nr. 76//27.06.2016 de către intimatul-pârât a avut drept consecință respingerea proiectului, iar vătămarea intereselor sale legitime constă în aceea că a fost privată de posibilitatea intrării în etapa contractării, deși dovedise în urma unei legale verificări, respectiv cea inițială din etapa de evaluare și selecție a ofertelor, că nu este întreprindere în dificultate și, prin urmare, este eligibilă pentru a se califica în etapa următoare.

Astfel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 26 și art. 125 din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013, a art. 4, art. 7 și art. 20 din C. proc. civ., a procedurilor operaționale și a Ghidului Solicitantului aprobat prin Ordinul MECS nr. 3821/11.05.2015, precum și cu încălcarea art. 14 din H.G. nr. 399/2015.

A arătat că Metodologia nr. 76//27.06.2016 se încadrează în categoria normelor civile, care potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României se aplică numai pentru viitor și că procedurile aplicabile apelului de proiecte privind fonduri europene sunt supuse reglementărilor UE, iar Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 impun autorităților naționale respectarea principiilor transparenței și predictibilității, iar Regulamentul UE nr. 651/2014 impune asigurarea clarității administrative și securității juridice. Prin urmare, ignorarea de către instanța de fond a acestor norme obligatorii este nelegală și încalcă art. 7 și art. 20 din C. proc. civ.

Totodată, a susținut că prima instanță a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care prevăd obligativitatea judecătorului de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut. Astfel, deși a învederat că a fost o dată verificată sub aspectul condiției întreprinderii în dificultate, fiind considerată eligibilă, iar potrivit situațiilor financiare anuale care au fost anexate la cererea de finanțare, aceasta era în continuare eligibilă, respingerea proiectului fiind astfel nelegală, instanța fondului nu a analizat acest motiv de nelegalitate al actului administrativ.

Nu în ultimul rând, tot cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., prima instanță a constatat că organismul intermediar a aplicat Metodologia nr. 76//27.06.2016 și, deși în conținutul acesteia se face trimitere la Comunicarea CE 2014/C/249/01, nu a analizat și nelegala aplicare a metodologiei și implicit nelegalitatea actului administrativ prin care i-a fost respins proiectul.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20 martie 2020, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca netemeinic și nelegal și menținerea în tot a sentinței recurate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. fostă B. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte amintește că prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", ca motiv de recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe. Practic, nu i se poate reproșa instanței de judecată interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamantă, iar operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional.

De altfel, chestiunea în litigiu o reprezintă verificarea respectării condițiilor aplicabile de eligibilitate și etapele procedurale în care se poate realiza, inclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 399/2015, care în opinia recurentei-reclamante s-a realizat cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, însă aceste aspecte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și urmează a fi analizate în acest context, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. nu poate fi reținut în cauză.

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Astfel, reclamanta a depus în cadrul competiției POC-A.l-A.l.l.l-A-2015 proiectul cu numărul x, având titlul "Centru de Cercetare - Dezvoltare Medicală în Oncologie și Neurologie", înregistrat sub nr. x.

Prin adresa nr. x/17.09.2015, intitulată "Scrisoare de acceptare a propunerii de proiect în urma verificării formale și a eligibilității", s-a comunicat reclamantei că, urmare a îndeplinirii criteriilor de verificare formală și eligibilitate, proiectul a fost acceptat pentru evaluare .

Conform fișei de evaluare din 18 noiembrie 2015, reclamantei i-a fost acordat un punctaj total de 78 puncte din totalul posibil de 100 puncte, fiind trecută pe lista de rezervă conform raportului de selecție finală .

Prin adresa nr. x/04.09.2017, intitulată "Scrisoarea pentru actualizarea cererii de finanțare", pârâtul a comunicat reclamantei Anexa nr. 10 din procedura de evaluare solicitând documente suplimentare, respectiv declarație pe propria răspundere privind eligibilitatea precum și încadrarea în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, certificatele fiscale, certificat constatator/extras de la registrul comerțului cu informații despre acționari, capital social, situațiile financiare pe ultimii 2 ani, iar reclamanta a răspuns acestei adrese la data de 11 septembrie 2017 .

Ulterior, pârâta a comunicat reclamantei adresa nr. x/21.09.2017 prin care a fost anunțată că verificarea firmei a condus la concluzia că aceasta este în dificultate întrucât există pierderi de capital în valoare mai mare decât jumătate de capital social subscris, prin urmare nu sunt îndeplinite condițiile de eligibilitate, iar contractarea proiectului cu numărul de înregistrare electronică x este respinsă.

Împotriva acestei adrese reclamanta a formulat contestație administrativă care a fost respinsă .

Criticile recurentei-reclamante privind nerespectarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor art. 26 și art. 125 din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013, a art. 4, art. 7 și art. 20 din C. proc. civ., a procedurilor operaționale și a Ghidului Solicitantului aprobat prin Ordinul MECS nr. 3821/11.05.2015, precum și cu încălcarea art. 14 din H.G. nr. 399/2015 sunt nefondate.

Înalta Curte constată că tocmai în vederea respectării dispozițiilor art. 4 din C. proc. civ., care consacră în planul normelor juridice procesuale supremația dreptului european, a principiului legalității prevăzut la art. 7 C. proc. civ. și a art. 20 din același act normativ, potrivit căruia instanța de judecată are obligația de a soluționa cauzele cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, judecătorul fondului a reținut că în privința tuturor problemelor de drept invocate în cauză legislația națională în materia derulării proiectelor finanțate de UE trebuie completată și cu regulamentele UE aplicabile acestui domeniu.

Prin urmare, este valid demersul judecătorului fondului de a stabili cu prioritate sediul materiei incident în cauză, iar instanța de control judiciar împărtășește opinia acestuia potrivit căruia verificarea eligibilității proiectului reclamantei se face inclusiv prin prisma reglementării UE în materia finanțării indirecte prin intermediul Fondului european de dezvoltare regională a Programului operațional competitivitate cu privire la care reclamanta a formulat cererea de finanțare a proiectului.

Astfel, solicitării reclamantei îi sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului (UE) nr. 1.303/2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul Social European, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime precum și Regulamentul (UE) nr. 1.301/2013 privind Fondul european de dezvoltare regională și dispozițiile specifice aplicabile obiectivului referitor la investițiile pentru creștere economică și locuri de muncă și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1080/2006. De asemenea, sunt aplicabile prevederile Regulamentul financiar (UE) nr. 966/2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) Nr. 1605/2002 al Consiliului, cu mențiunea că prevederile regulamentelor UE sunt obligatorii și au aplicabilitatea directă conform prevederilor art. 288 TFUE.

Totodată, în speță sunt incidente dispozițiile H.G. nr. 399/2015 privind regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operațiunilor finanțate prin Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune 2014-2020.

Potrivit art. 13 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 399/2015, printre categoriile de cheltuieli care nu sunt eligibile în cazul Fondului european de dezvoltare regională sunt cheltuielile aferente activităților prevăzute la art. 3 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 1.301/2013.

Conform art. 3 alin. (3) lit. d) din Regulamentul (UE) nr. 1.301/2013 Fondul european de dezvoltare regională nu sprijină întreprinderile aflate în dificultate, astfel cum sunt definite în normele Uniunii privind ajutoarele de stat.

Art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 399/2015 statuează că autoritățile de management au obligația să asigure verificarea respectării condițiilor aplicabile, prevăzute în prezenta hotărâre, în procesul de evaluare a cererilor de finanțare, în procesul de contractare aferent încheierii contractului/deciziei/ordinului de finanțare, precum și procesul de verificare a cererilor de rambursare.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că din interpretarea logico-juridică a dispozițiilor legale anterior reținute, care au putere normativă superioară normelor administrative referitoare la procedura operațională, rezultă că autoritatea pârâtă avea obligația de a verifica respectarea tuturor condițiilor de eligibilitate, inclusiv încadrarea reclamantei în categoria întreprinderilor în dificultate, în orice fază a proiectului și de a lua măsurile care se impun.

Astfel, nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante potrivit cărora instanța de fond a impus verificări suplimentare neprevăzute nici în normele europene, nici în normele naționale și nici în procedurile administrative, în condițiile în care verificările efectuate de autoritatea intimată au la bază chiar dispozițiile legislative europene indicate inclusiv prin cererea de recurs.

În consecință, nu poate fi reținut ca fiind un prejudiciu produs reclamantei faptul că autoritatea pârâtă a constatat că aceasta nu îndeplinea condițiile de eligibilitate în procedura de actualizare a cererii de finanțare, iar nu în procedura de contractare, care era etapa imediat următoare, în condițiile în care finalitatea ar fi fost aceeași, respectiv respingerea de la contractare a proiectului cu numărul de înregistrare electronică x.

Dimpotrivă, așa cum cum corect a reținut și judecătorul fondului, calificarea într-o etapă următoare din procedura de accesare a fondurilor europene, fără verificarea condițiilor de eligibilitate, ar fi expus solicitantul la cheltuieli suplimentare fără finalitate sau chiar riscului de a suporta corecții.

De altfel, din această perspectivă, solicitarea reclamantei de obligare a autorității pârâte la continuarea față de aceasta a procedurii din etapa de actualizare a cererii de finanțare ar fi un demers fără finalitate juridică în condițiile în care oricum societatea recurentă nu îndeplinește condiția de eligibilitate privind încadrarea în categoria întreprinderilor în dificultate, fără de care nu îi poate fi admis spre contractare proiectul cu care a participat în cadrul competiției POC-A.l-A.l.l.l-A-2015.

În acest context, Înalta Curte respinge ca nefondate și criticile recurentei-reclamante privind greșita aplicare a dispozițiilor procedurale cuprinse în Metodologia nr. 76/27.06.2017 sub aspectul încadrării acesteia în categoria întreprinderilor în dificultate.

Astfel, se reține că această metodologie nu conține reguli noi de drept substanțial, criterii pe baza cărora să se definească întreprinderea în dificultate, ci cuprinde doar o procedură de stabilire a eligibilității întreprinderilor, criteriile indicate de metodologie fiind identice cu cele reglementate de Regulamentul UE nr. 651/2014, în vigoare la data depunerii proiectului de către reclamantă, în condițiile în care definiția întreprinderii în dificultate conținută de metodologie corespunde în întregime definiției cuprinse de art. 2 pct. 18 din Regulamentul UE nr. 651/2014.

Totodată, așa cum s-a reținut și anterior, aplicarea normelor europene este prioritară, iar aplicarea directă a prevederilor art. 2 pct. 18 din Regulamentul nr. 651/2014 ar fi condus la același rezultat, astfel că nu se poate reține că aplicarea acestei proceduri, care era disponibilă la momentul efectuării verificării de către autoritatea pârâtă, a produs, prin ea însăși, o vătămare reclamantei de natură să determine anularea actului administrativ atacat.

Instanța de control judiciar reține și că, deși recurenta-reclamantă critică sentința recurată din perspectiva neanalizării tuturor motivelor de nelegalitate invocate sub aspectul încadrării acesteia în categoria întreprinderilor în dificultate, aceste critici nu se susțin.

În primul rând, Înalta Curte are în vedere că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile pe care le-a avut în vedere, aceasta având obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de fond nu a omis să analizeze motivele de nelegalitate invocate prin acțiune, inclusiv cele privind Comunicarea CE 2014/C/249/01, doar le-a înlăturat motivat și cu respectarea dispozițiilor legale naționale și comunitare incidente în cauză.

În acest sens, instanța de recurs împărtășește interpretarea judecătorului fondului privind condițiile substanțiale pentru stabilirea încadrării unei societăți în categoria întreprinderilor în dificultate în accepțiunea art. 2 pct. 18 din Regulamentul nr. 651/2014, așa cum reiese din compararea versiunilor lingvistice disponibile pe site-ul: https://eur-lex.europa.eu/legal-content.

De altfel, atât în documentele Autorității de Management, cât și în cele ale Organismului Intermediar, atât cele publicate pe site-ul instituției cât și cele comunicate solicitanților, citarea articolului mai sus menționat s-a făcut în varianta reținută de instanța de fond, un exemplu în acest sens fiind inclusiv Fișa de verificare cu privire la neîncadrarea în categoria "întreprindere în dificultate" a B. S.R.L., atașată Adresei nr. x din 21 septembrie 2017, comunicată recurentei-reclamante, precum și Metodologia de verificare a declarației pe proprie răspundere publicată pe site-ul Ministerului Cercetării, Inovării și Digitalizării - Direcția Generală Organism Intermediar pentru Cercetare .

Așadar, prin întreprindere în dificultate se poate înțelege cazul unei societăți comerciale cu răspundere limitată, alta decât un IMM care există de cel puțin trei ani sau, în sensul eligibilității pentru ajutor pentru finanțare de risc, un IMM aflat la 7 ani de la prima sa vânzare comercială care se califică pentru investiții pentru finanțare de risc în urma unui proces de diligență efectuat de un intermediar financiar selectat, atunci când mai mult de jumătate din capitalul său social subscris a dispărut din cauza pierderilor acumulate.

Această situație survine atunci când deducerea pierderilor acumulate din rezerve și din toate celelalte elemente considerate în general ca făcând parte din fondurile proprii ale societății conduce la un rezultat negativ care depășește jumătate din capitalul social subscris. În sensul acestei dispoziții, "societate cu răspundere limitată" se referă în special la tipurile de societăți menționate în anexa I la Directiva 2013/34/UE (37), iar "capital social" include, dacă este cazul, orice capital suplimentar.

Or, în cauză, reclamanta este o societate comercială (IMM) care a fost înființată în anul 2013, având la momentul verificării, respectiv momentul depunerii declarației de răspundere a reprezentantului întreprinderii privind încadrarea în categoria "întreprindere în dificultate", mai mult de 3 ani vechime de la înființare și pierderi de capital, astfel încât capitalurile proprii totale erau negative, înregistrându-se pierderi în valoare de mai mult de jumătate din capitalul său social subscris.

De asemenea, distincția făcută de reclamantă prin raportare la vechimea în domeniul de activitate cu privire la care depune proiectul nu are susținere legală, relevantă fiind data înscrierii în Registrul Comerțului, în condițiile în care textul de lege aplicabil face vorbire de firma care există și nu care funcționează în domeniul său de activitate.

Nu în ultimul rând, încercarea reclamantei de a acoperi această deficiență prin majorarea ulterioară a capitalului social, efectuată după depunerea proiectului de finanțare, nu poate avea semnificația juridică susținută de aceasta, deoarece existența eligibilității se analizează atât în procesul de evaluare a cererilor de finanțare, cât și în procesul de contractare aferent încheierii contractului/deciziei/ordinului de finanțare, precum și în procesul de verificare a cererilor de rambursare, întreprinderea având obligația să-și dovedească eligibilitatea în fiecare dintre aceste etape, așa cum prevăd dispozițiile art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 399/2015.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. fostă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2364 din 07 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. fostă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2364 din 07 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2022.