ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1572/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

Prin contestația înregistrată la data de 25.03.2020, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Católica Bușag, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 8927/10.01.2020 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut Cultelor Religioase din România, și în consecință, în principal, obligarea intimatei la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului situat în Bușag, înscris inițial în C.F. cu nr. x a localității Bușag, nr. topografic x, transcris în C.F. nr. x a localității Bușag, convertită în C.F. electronică nr. x a localității Tăuții Măgherăuș, nr. topografic x, iar în subsidiar, obligarea intimatei la emiterea unei decizii cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bușag, înscris inițial în C.F. cu nr. x a localității Bușag, nr. topografic x, transcris în C.F. nr. x a localității Bușag, convertită în C.F. electronică nr. x a localității Tăuții Măgherăuș, nr. topografic x, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 214 din data de 17 decembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a, contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolica, Bușag, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, și, în consecință a anulat decizia nr. 8927/10.01.2020 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, a obligat pârâta să emită o decizie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bușag, înscris în CF nr. x Bușag, nr. topo. x, transcris CF nr. x a localității Bușag, convertită în C.F. electronică nr. x a localității Tăuții Măgherăuș, nr. topografic x.

Împotriva sentinței civile nr. 214 din data de 17 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a, contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu de chestiune prealabilă se arată că, potrivit art. 2 din Decretul nr. 358/1948, în proprietatea statului a trecut averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor cultului greco-catolic, cu excepția expresă a averii fostelor parohii.

Totodată, în art. 2 din Decretul nr. 358/1948, se menționează faptul că o comisiune interdepartamentală compusă din delegați ai Ministerelor: Cultelor, Finanțelor, Afacerilor Interne, Agriculturii și Domeniilor și Invățămîntului Public, va hotărî destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părți componente.

Așadar, în baza Decretului nr. 358/1948, o parte din bunurile mobile și imobile din patrimoniul cultului greco-catolic au trecut în proprietatea statului român, o parte în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române.

Potrivit încheierii de C.F. nr. x-29/19.11.1999, imobilul identificat cu nr. top. x s-a transcris în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române, în baza Titlului de proprietate nr. x, emis de către Comisia Județeană Maramureș pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991. Dreptul de proprietate însă, a fost atribuit acestora cu titlu de drept reconstituire.

În dezvoltarea primului motiv de recurs se arată că, instanța de fond a încălcat prevederile art. 1 alin. (1), (4) și art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pot fi restituite în temeiul acestui act normativ imobilele care au aparținut Cultelor Religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără litiu, de statul român, de organizațiile cooperatiste, sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din ordonanță.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație care sunt deținute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, de societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, vor fi restituite solicitantului, în natură, prin decizia organelor de conducere ale unității deținătoare.

Pe cale de consecință, din interpretarea art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 reiese faptul că imobilul care face obiectul cererii de retrocedare trebuie să se afle în proprietatea statului sau a altei persoane juridice de drept public, legiuitorul neputând dispune restituirea unor bunuri imobile aflate în proprietatea privată, întrucât astfel ar însemna ca atenuarea vechilor încălcări să creeze noi neajunsuri disproporționate.

Or, așa cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe (menționată în Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ) Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist este unul legitim (...) cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate.

De asemenea, Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate. Cu toate acestea, din moment ce a fost adoptată o legislație specială în acest sens, este necesar ca aceasta să fie implementată în mod clar și coerent, întocmai pentru a evita insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă metodele de aplicare a acestei soluții.

Or, sub acest aspect, art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare prevede cu claritate faptul că se restituite în natură bunurile care la data intrării în vigoare a legii sunt deținute de stat sau de altă persoană juridică de drept public, condiție care nu este îndeplinită în speța prezentată, întrucât imobilul solicitat este proprietatea privată a Parohiei Ortodoxe Române Bușag.

Prin cea de-a doua critică se arată că, instanța de fond a aplicat în mod eronat prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "în cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent".

Din economia dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că regula o reprezintă restituirea în natură a imobilelor, iar acordarea măsurilor reparatorii în echivalent reprezintă excepția; pe cale de consecință, normele care reglementează posibilitatea acordării măsurilor reparatorii sunt de strictă aplicare.

În mod eronat instanța de judecată a obligat C.S.R. la propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul înscris inițial în cartea funciară nr. x a localității Bușag, nr. top. x, întrucât acestea se pot acorda în cazul în care nu e posibilă restituirea în natură, doar pentru imobilele care au fost înstrăinate legal de statul român după data de 22 decembrie 1989, conform art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, normă de strictă interpretare și aplicare.

Prin cea de-a treia critică, recurenta-pârâtă arată că instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Potrivit acestor dispoziții, instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În acest context, menționează faptul că atât doctrina, cât și practica judecătorească, sunt constante în a afirma că instanța judecătorească nu va putea hotărî conținutul actului și nici condițiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit.

În cazul în care s-ar recunoaște acest drept instanțelor, s-ar încălca principiul separației puterilor în stat.

Nu în ultimul rând, învederează faptul că dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România au fost declarate în integralitate constituționale prin Decizia nr. 837/26.05.2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 501/21.05.2009.

Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și pe fond, respingerea acțiunii deduse judecății.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 iulie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 8927/10.01.2020 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut Cultelor Religioase din România, și în consecință, în principal, obligarea intimatei la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului situat în Bușag, înscris inițial în C.F. cu nr. x a localității Bușag, nr. topografic x, transcris în C.F. nr. x a localității Bușag, convertită în C.F. electronică nr. x a localității Tăuții Măgherăuș, nr. topografic x, iar în subsidiar, obligarea intimatei la emiterea unei decizii cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul a cărei restituire se solicită.

Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, a anulat decizia nr. 8927/10.01.2020 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România și a obligat pârâta să emită o decizie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bușag, înscris în CF nr. x Bușag, nr. topo. x, transcris CF nr. x a localității Bușag, convertită în C.F. electronică nr. x a localității Tăuții Măgherăuș, nr. topografic x, reținând în esență că, din actele dosarului rezultă că imobilul în litigiu a fost înstrăinat legal, în aplicarea legilor fondului funciar, după data de 22 decembrie 1989, fiind îndeplinită condiția prevăzută de lege pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor de recurs invocate.

Din analiza cererii de recurs rezultă că aceasta se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Sub acest aspect se invocă încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1), (4), art. 2 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și aplicarea greșită a prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

La o primă analiză a dispozițiilor legale sus-citate, Înalta Curte constată că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă, iar motivul de casare nu este incident.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 "imobilele care au aparținut Cultelor Religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență." Alin. 4 al aceluiași articol menționează că:

"În cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcții noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora și pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile."

Conform art. 2 alin. (1) din același act normativ "Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, vor fi restituite solicitantului, în natură, prin decizia organelor de conducere ale unității deținătoare. Cota de participare a statului sau a autorității administrației publice centrale sau locale se va diminua în mod corespunzător cu valoarea imobilului retrocedat, procedându-se la reducerea capitalului social și la recalcularea patrimoniului."

Pentru retrocedarea imobilul în natură, dispozițiile sus-menționate impun ca și condiție esențială ca imobilul să se afle în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 (regie autonomă, societate sau companie națională, societate comercială la care statul sau autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar).

Dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 menționează că "În cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5)."

Din interpretarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță, pe de o parte, că nu vor face obiectul retrocedării potrivit Ordonanței acele bunuri pentru care persoana îndreptățită să le solicite, deci fostul proprietar, deja a profitat de restituire în natură sau prin echivalent în temeiul altor legi reparatorii, iar pe de altă parte, că titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989.

Faptul că imobilul a cărui retrocedare se solicită a fost înstrăinat legal după data de 22 decembrie 1989, prin reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea Parohiei Ortodoxe Române Bușag, conform Titlului de proprietate nr. x/12.05.1998, emis de Comisia Județeană Maramureș pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, în temeiul legii fondului funciar, rezultă și din cuprinsul încheierii nr. 20027-29/19.11.1999, menționată în Cartea funciară electronică nr. x a localității Tăuții Măgherăuș, pentru terenul identificat cu nr. top. x.

Într-adevăr, Comisia specială de retrocedare nu poate restitui în natură imobilul solicitat, având în vedere că imobilul identificat cu nr. top. x nu se află în proprietatea uneia dintre persoanele juridice enumerate în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, ci în proprietatea unei persoane juridice de drept privat, însă din cuprinsul prevederilor art. 6 alin. (1) din același act normativ rezultă că, în această situație, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent.

Conform art. 1 din Decretul nr. 358/1948, "în urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13 din decretul Nr. 177 din 1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, organele, congregatiunile, protopopiatele, manastirile, fundatiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista", iar art. 2 al aceluiași act normativ menționează că "averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Roman, care le va lua în primire imediat. O comisiune interdepartamentală compusă din delegați ai Ministerelor: Cultelor, Finanțelor, Afacerilor Interne, Agriculturii și Domeniilor și Învățămîntului Public, va hotărî destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române, sau diferitelor ei părți componente".

Din schița de dezmembrare a imobilului cuprins în C.F. nr. x și 541 nr. topo x, 716/2, 730/1, 730/2 Bușag (pentru suprafața de 1 ha și 4513 mp), C.F. x nr. topo x, 58, 59, 322 Bușag (pentru suprafața de 1 ha și 7799 mp), C.F. x, nr. topo x Bușag (pentru suprafața de 3 ha și 3118 mp) rezultă că înainte de dezmembrare figurează ca proprietari Statul Român alături de Biserica Greco-catolică Bușag, iar după dezmembrare proprietar este Biserica Ortodoxă Bușag.

Or, în acest context, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de O.U.G. nr. 94/2000 și anume: imobilul a aparținut solicitantului, a fost preluat de către statului român de la acesta fără titlu, iar la data formulării cererii de acordare a măsurilor reparatorii se afla în deținerea unei persoane de drept privat în favoarea căreia s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991.

De asemenea, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă invocă Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe (menționată în Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ), în s-a acceptat că obiectivul general al legilor de restituire este acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist este unul legitim (...) și cu toate acestea, a considerat necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate.

În acest sens sunt și reținerile primei instanțe care a statuat că din interpretarea literală a prevederilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 creează, fără o justificare rezonabilă, o diferență de tratament între titularii cererilor de retrocedare ale imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989 și titularii cererilor de retrocedare ale imobilelor înstrăinate legal anterior datei menționate, constituind, în cazul acestora din urmă, o veritabilă ingerință în dreptul de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ingerință care, în lipsa oricărei expuneri de motive a legiuitorului, nu poate fi socotită necesară într-o societate democratică.

Or, în temeiul art. 20 din Constituția României, dispozițiile privind drepturile și libertățile fundamentale trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu prevederile art. 1 paragraful 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar în cazul în care între acestea și normele interne există neconcordanțe, au prioritate reglementările internaționale cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Acest principiu constituțional îndreptățește judecătorul național ca, în caz de neconcordanță să înlăture aplicarea normei naționale, fără a mai aștepta modificarea sau abrogarea ei de către legiuitor, în scopul asigurării efectului deplin al normelor Convenției (CEDO, cauza Dumitru Popescu c. României - nr. 2).

În acest context s-a concluzionat că, în speță, imobilul solicitat s-a aflat inițial în proprietatea reclamantei și se găsea după anul 1989 la dispoziția unității administrativ-teritoriale făcând parte din rezerva comisiei locale de fond funciar, precum și faptul că doar în această situație se putea atribui în proprietate unor persoane prin reconstituirea dreptului de proprietate pe un alt amplasament, fiind evidentă preluarea abuzivă a imobilului de către statul român.

Conform dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă".

În acest context, Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentei-pârâte conform căreia instanța de judecată nu va putea hotărî conținutul actului și nici condițiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit, având în vedere că, pentru a-și putea exercita atribuția de control al legalității actelor administrative potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanța de judecată a analizat rațiunile pentru care emitentul actului, în îndeplinirea puterii sale discreționare, a ales soluția criticată de cel vătămat, iar această motivare nu a fost conformă dispozițiilor legale incidente.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

De asemenea, luând act de cererea formulată de intimatul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile art. 453 din C. proc. civ. și o va admite.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat și va obliga recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 RON, către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva sentinței nr. 214 din 17 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 RON către intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2022.