ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1452/2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Curtii de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, la data de 2.02.2017, sub nr. x/2017, reclamantele Agenția de Administrare a Rețelei Naționale de Informatică pentru Educație și Cercetare A. S.A. și B. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâtul Organismul Intermediar Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane-Ministerul Educației Naționale (MEN OIMPOSDRU) și au solicitat: anularea parțială a Deciziei OIPOSDRU-MENCȘ nr. OI/11779/SVPF din 18.11.2015 privind soluționarea contestației înregistrată la OIPOSDRU-MENCȘ cu nr. x/06.01.2015 și nr. x/06.01.2015; anularea parțială a Scrisorii standard de informare a beneficiarului aferentă ID 62260, CR 5 nr. x/09.01.2015 și a Scrisorii de informare aferentă CR 6 - x/09.01.2015; anularea parțială a Notei MFE-DG-PCU nr. 29998/02.08.2016 referitoare la concluziile întâlnirii de conciliere din data de 09.06.2016 de la sediul MFE-DG PCU cu privire la proiectul POSDRU ID 62260; precum și obligarea pârâtei la validarea și plata către AARNIEC pentru activitățile realizate de partenerul 1 - A. a sumei de 4.184.000 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor cu dezvoltarea, întreținerea și actualizarea aplicațiilor software care au fost în sarcina A. S.A. în cadrul Proiectului, solicitate la rambursare prin cererile de rambursare CR 5 și CR 6 depuse în cadrul Proiectului x și obligarea pârâtei la validarea și plata către AARNIEC pentru activitățile realizate de partenerul 2 - B. a sumei de 209.931 RON, solicitată spre rambursare prin cererile de rambursare nr. x și nr. 6 depuse în cadrul proiectul x "Extinderea competențelor IT în învățământul preuniversitar - utilizarea eficientă a laboratoarelor informatizate".

Prin sentința civilă nr. 998 din data de 7 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 998 din data de 07 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamantele Agenția de Administrare a Rețelei Naționale de Informatică pentru Educație și Cercetare, A. S.A. și B. S.R.L, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ.

Prin motivele de recurs s-au invocat, în esență, următoarele:

Prin Decizia nr. 1373 din 4 martie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2017, s-a respins recursul declarat de reclamantele Agenția Națională de Administrare a Rețelei Naționale de Informatică pentru Educație și Cercetare, A. S.A. și B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 998 din 07 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Împotriva Deciziei nr. 1373 din 4 martie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2017, recurentele reclamante Agenția de Administrare a Rețelei Naționale de Informatică pentru Educație și Cercetare, în calitate de Lider al Asocierii înființate în scopul implementării Proiectului "Extinderea competentelor IT in învățământul preuniversitar - utilizarea eficientă a laboratoarelor informatizate", respectiv în calitate de beneficiar al finanțării acordate în vederea implementării aceluiași Proiect, și A. S.A., în calitate de partener 1 în cadrul Proiectului, în calitate de partener/membru al Asocierii înființate în scopul implementării Proiectului "Extinderea competentelor IT in învățământul preuniversitar - utilizarea eficientă a laboratoarelor informatizate ", au formulat cerere de revizuire, în temeiul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, și art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Au solicitat schimbarea (retractarea) în parte a Deciziei nr. 1373 din 04.03.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, cu privire la capătul de cerere referitor la cheltuielile declarate neeligibile ale partenerului 1 - A. S.A.; rejudecarea cauzei, cu privire la capătul de cerere referitor la cheltuielile declarate neeligibile ale partenerului 1 - A. S.A., în sensul obligării intimatei-pârâte la validarea și la plata către AARNIEC, pentru activitățile realizate de partenerul 1, a sumei de 4.184.000 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor cu dezvoltarea, întreținerea și actualizarea aplicațiilor software care au fost în sarcina acesteia în cadrul Proiectului x, solicitate la rambursare prin cererile de rambursare CR 5 si CR 6 depuse în cadrul Proiectului.

Primul motiv de revizuire se întemeiază pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu motivarea că instanța de judecată a încălcat principiul priorității dreptului unional, după cum rezultă din următoarele aspecte. Admisibilitatea cererii de revizuire rezidă în faptul că hotărârea a cărei retractare o solicită a fost pronunțată prin raportare strict la dreptul național și la prevederile legislației naționale, pe care instanța de judecată le-a considerat aplicabile, fără ca soluția dată să aibă la bază vreo norma de drept european sau o hotărâre interpretativă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe care reclamantele să le fi invocat ori pe care instanța de recurs să le fi aplicat din oficiu.

În speță, prin decizia atacată, instanța nu s-a pronunțat asupra niciunuia din argumentele pe care le va prezenta pe larg în cele ce urmează și care derivă din dreptul Uniunii Europene.

Cât privește competența de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparține Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicție a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratat, hotărăște cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, având competența de interpretare a dreptului Uniunii Europene (Decizia Curții Constituționale nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 281 din 21 aprilie 2011), a stabilit că hotărârile sale preliminare sunt obligatorii "erga omnes", la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanțele judecătorești naționale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curții.

Elementul principal care a stat la baza respingerii capătului de cerere referitor la sumele declarate neeligibile a fost interpretarea noțiunii de "beneficiar" al proiectului, atât instanța de fond cât și instanța de recurs concluzionând în sensul că doar Agenția de Administrare a Rețelei Naționale de Informatică pentru Educație și Cercetare are calitate de beneficiar al contractului de finanțare, astfel că, având numai calitatea de partener (și nu aceea de beneficiar), nu poate primi ajutorul public pentru realizarea proiectului, întrucât doar beneficiarul are dreptul de a subcontracta anumite activități.

În primul rând, arată faptul că, în temeiul articolului 288 al doilea paragraf din TFUE, regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.

Astfel, prin Hotărârea CJUE în cauza C-814/18 (Ursa Major Services BV împotriva Minister van Landbouw, Natuur en Voedselkwaliteit) privind interpretarea articolului 55 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 al Consiliului din 27 iulie 2006 privind Fondul European pentru Pescuit, s-a reținut: «Astfel, având în vedere înseși natura și funcția lor în sistemul izvoarelor dreptului Uniunii, dispozițiile unui regulament au în general un efect imediat în ordinile juridice naționale, fără a fi necesar ca autoritățile naționale să adopte masuri de aplicare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 aprilie 2018, Comisia/Danemarca, C-541/16, EU:C:2018:251, punctul 27 și jurisprudența citată). în măsura în care punerea în aplicare a anumitor dispoziții ale unui regulament o impune, statele membre pot adopta măsuri de aplicare a regulamentului respectiv dacă prin aceasta nu împiedică aplicabilitatea directă a regulamentului, nu disimulează natura sa de act de drept al Uniunii și specifică exercitarea marjei de apreciere acordate prin acel regulament, rămânând totodată în limitele dispozițiilor acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 aprilie 2018, Comisia/Danemarca, C-541/16, EU:C:2018:251, punctele 27 și 28, precum și jurisprudența citată). în această privință, este necesar ca, prin raportare la dispozițiile relevante ale regulamentului în cauză, interpretate în lumina obiectivelor sale, să se determine dacă acestea interzic, impun sau permit statelor membre să adopte anumite măsuri de aplicare și, în special în această din urmă ipoteză, dacă măsura respectivă se înscrie în cadrul marjei de apreciere recunoscute fiecărui stat membru (Hotărârea din 12 aprilie 2018, Comisia/Danemarca, C-541/16, EU:C:2018:251, punctul 29 și jurisprudența citată). Trebuie de asemenea amintit că orice dispoziție a dreptului Uniunii care îndeplinește condițiile cerute pentru a produce un efect direct este obligatorie pentru toate autoritățile statelor membre, cu alte cuvinte, nu numai pentru instanțele naționale, ci și pentru toate organele administrative, inclusiv autoritățile descentralizate, iar aceste autorități sunt ținute să pună în aplicare dispozițiile respective (Hotărârea din 5 martie 2019, Eesti Pagar, C-349/17, EU:C:2019:172, punctul 90 și jurisprudența citată). Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, atât autoritățile administrative, cât și instanțele naționale care trebuie să aplice, în cadrul competențelor proprii, dispozițiile dreptului Uniunii au obligația de a asigura efectul deplin al acestor dispoziții (Hotărârea din 5 martie 2019, Eesti Pagar, C-349/17, EU:C:2019:172, punctul 91 și jurisprudența citată)».

Apoi, ceea ce a omis instanța de recurs (dar și instanța de fond), în analiza calității sale de beneficiar al contractului de finanțare, este articolul 2 punctul 4 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999, care dispune în sensul că "beneficiar" înseamnă un operator, un organism sau o întreprindere, din domeniul public sau privat, cu responsabilitatea de a lansa sau de a lansa și aplica operațiuni. În cadrul regimurilor de ajutor în temeiul articolului 87 din Tratat, beneficiarii sunt întreprinderile publice sau private care realizează un proiect individual și primesc ajutor public.

Interpretarea noțiunii de "beneficiar" se regăsește în Hotărârea CJUE din 19 decembrie 2018, pronunțată în cauza C-667/17 (Francesca Cadeddu împotriva Agenzia delle Entrate -Direzione provinciale di Cagttari, Regione autonoma della Sardegna, Regione autonoma della Sardegna - Agenzia regionale per ii lavoro), privind interpretarea articolului 2 punctul 4 și a articolului 80 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999, în cuprinsul căreia se arată:

Or, în raport de această interpretare europeană, având în vedere Acordul de parteneriat nr. 873/02.09.2009, rezultă în mod indubitabil faptul că implementarea proiectului "Extinderea competențelor IT în învățământul preuniversitar - utilizarea eficientă a laboratoarelor informatizate", cod proiect 62260, se realiza de către toți membrii Asocierii în sensul "lansării și aplicării de operațiuni" (proiectul anterior menționat).

Procedând de această manieră, în sensul interpretării noțiunii de "beneficiar" și, respectiv, "subcontractarea efectuată de beneficiar", prin raportare la Ordinul comun nr. 3/185/2008, instanța națională a nesocotit principiul prevalenței dreptului unional, încălcând obligația de a aplica definiția noțiunii și interpretarea acesteia astfel cum se regăsesc în Regulamentul CE nr. 1083/2006 și în hotărârea CJUE anterior menționată.

Nu în ultimul rând, deși, așa cum a arătat anterior, regulamentul, ca act emis de o instituție a Uniunii Europene, se aplică în mod direct statelor membre, prin Ordinul nr. 1170/2010 s-a adus o clarificare acestei noțiuni, legiuitorul român reglementând noțiunea de "beneficiar" în sensul în care acesta semnifică parteneriatul compus din două sau mai multe entități juridice cu personalitate juridica înregistrate în România și/sau în statele membre ale Uniunii Europene, actul normativ în cauză prevăzând în mod expres că termenul "beneficiar" are înțelesul prevăzut in Regulamentul CE nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006.

Cu toate acestea, instanța de recurs a încălcat principiul prevalenței dreptului Uniunii Europene, prin aplicarea interpretării noțiunii de "beneficiar" și "drept de a subcontracta" în raport de Ordinul din anul 2008, deși acesta, în forma sa inițială, reprezenta un act normativ de punere în aplicare a regulamentului CE nr. 1083/2006, dar care, în realitate, a împiedicat aplicabilitatea directă a regulamentului, prin instituirea unor restricții/condiționări (beneficiar-partener subcontract/subcontractare) în afara limitelor dispozițiilor regulamentului.

Revizuentele invocă și încălcarea de către instanța de recurs a principiului securității juridice/stabilității raporturilor juridice. Au arătat că acest principiu este în strânsă legătură cu "incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau rezultând din practici aplicate de autorități - este un factor important de luat în seamă la evaluarea conduitei statului" (§ 26, Cauza Tudor Tudor împotriva României), cu faptul că "lipsa unei coerențe legislative și jurisprudența contradictorie [...] au creat un climat general de insecuritate juridică" (§ 27), însă, potrivit statuărilor CJUE, "legislația comunitară trebuie să fie certă și aplicarea acesteia să fie previzibilă pentru persoanele cărora le este adresată. Această cerință de certitudine juridică trebuie să fie respectată cu atât mai strict în cazul normelor care pot genera consecințe financiare, astfel încât persoanele vizate să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor impuse asupra lor" (§. 18 din Hotărârea din 15 decembrie 1987, Irlanda/Comisia, 325/85).

Or, prin ignorarea de către instanța de recurs (și instanța de fond) a definiției dată noțiunii de "beneficiar" prin chiar Regulamentul CE nr. 1083/2006, și interpretând și aplicând deficitar dreptul național, respectiv Ordinul nr. 3/185/2008 (act normativ care în forma sa inițială contravenea chiar Regulamentului CE 1083/2006), apreciind că nu se încadrează în noțiunea de beneficiar al contractului de finanțare, consecință a stabilirii neeligibilității cheltuielilor efectuate de subcontractant, prevedere ce a fost ulterior modificată prin oferirea unei definiții în acord cu dreptul unional - Ordinul nr. 1117/2010, s-a generat o inechitate, o incertitudine juridică, creând în patrimoniul său un prejudiciu cert și efectiv.

În materia fondurilor europene este certă incidența principiului bunei gestiuni financiare, expres reglementat atât în Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, cât și în Regulamentul (UE) Nr. 966/2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (UE) Nr. 1605/2002. Astfel, Regulamentul (UE) nr. 966/2012 stabilește că principiul bunei gestiuni financiare presupune obligația statelor membre de a utiliza creditele în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, și anume în conformitate cu principiile economiei, eficienței și eficacității: principiul economiei prevede ca resursele utilizate să fie puse la dispoziție în timp util, în cantitatea și la calitatea adecvate și la cel mai bun preț, principiul eficienței privește raportul optim între resursele utilizate și rezultatele obținute, în timp ce principiul eficacității privește îndeplinirea obiectivelor specifice stabilite și obținerea rezultatelor scontate.

Așadar, și din această perspectivă, instanța de recurs a procedat la încălcarea principiului bunei gestiuni financiare, ca urmare a respingerii solicitării de validare a cheltuielilor eligibile efectuate, în raport de o interpretare a unui act normativ național contrară Regulamentului CE nr. 1083/2006 și a hotărârii CJUE anterior menționate, rezultând astfel incertitudine/incoerență în reglementarea materiei fondurilor europene și o lipsă de previzibilitate a conduitei statului, cu consecințe directe și imediate în patrimoniul său.

Pentru aceste argumente, a solicitat admiterea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Al doilea motiv de revizuire, au mai invocat revizuentele, are în vedere faptul că instanța de recurs, prin decizia civilă a cărei revizuire o solicită, a pronunțat soluția de respingere a căii de atac fără a analiza solicitarea sa de aplicare a definiției noțiunii de "beneficiar" în raport de Ordinul nr. 1117/2010, ceea ce ar fi avut drept consecință soluția de admitere a capătului de cerere formulat cu privire la cheltuielile eligibile privind partenerul 1, adică A. S.A..

În ce privește admisibilitatea cererii de revizuire potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. l din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. Apreciază prezenta cerere de revizuire, din perspectiva acestui motiv, ca fiind admisibilă, întrucât: privește revizuirea unei hotărâri judecătorești care evocă fondul cauzei (instanța a analizat aspectele de fapt și de drept reținute în faza anterioară de judecată, interpretând dispozițiile legale incidente în raport de împrejurările de fapt stabilite în cauză, astfel că a adus o dezlegare pe fondul raportului juridic dedus judecății); instanța de recurs nu a analizat una din solicitările sale în susținerea cererii.

După cum se poate observa din analiza motivării instanței de recurs, rezultă în mod evident că elementul principal care a stat la baza respingerii capătului de cerere referitor la sumele declarate neeligibile pentru A. S.A. a fost interpretarea noțiunii de "beneficiar" al proiectului, aspect reiterat în mod constant pe parcursul textului motivării.

Analizând, însă, motivarea instanței, raportat la aspectele precizate în cuprinsul recursului formulat, rezultă în mod evident faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra:

Pentru cele anterior dezvoltate, apreciază că decizia civilă nr. 1373 din 04.03.2021 nu a fost luată ca urmare a analizării tuturor solicitărilor sale formulate prin cererea de recurs, motiv pentru care solicită admiterea cererii de revizuire formulate.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

În conformitate cu dispozițiile art. 510 din C. proc. civ., "(1) Cererea de revizuire se soluționează potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată. (…) (3) Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază", Înalta Curte reține următoarele asupra cererii de revizuire formulate în baza dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. și art. 21 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

Dispozițiile legale în temeiul cărora este formulată prezenta cerere de revizuire, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, 2.02.2017, prevăd următoarele:

Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură, Înalta Curte reține că se impune, ca și condiție de admisibilitate a cererii de revizuire, ca hotărârea atacată cu revizuire să evoce fondul, ceea ce înseamnă că prin hotărârea a cărei revizuire se solicită s-a efectuat o examinare a raportului juridic dedus judecății, prin prisma probelor administrate în cauză, condiția fiind îndeplinită atunci când prin hotărârea a cărei revizuire se solicită s-a admis recursul, s-a casat sau modificat în tot sau în parte hotărârea recurată și instanța de recurs a evocat fondul, atunci când instanța de recurs a stabilit o altă stare de fapt decât cea reținută în faza de judecată anterioară, a aplicat alte dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății decât cea dată până la acel moment, nefăcând astfel obiectul cererii de revizuire deciziile prin care recursul a fost respins.

Decizia pronunțată în recurs, a cărei revizuire se solicită, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul ca nefondat, nu evocă fondul. Instanța de recurs nu a efectuat o examinare a raportului juridic dedus judecății prin prisma probelor administrate in cauză, prin stabilirea unei alte stări de fapt decât cea reținută la fond.

Prin Decizia nr. 498 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 240 din 24 martie 2020, Curtea Constituțională a reiterat faptul că interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătorești definitive, precum și a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instanțelor prin hotărârile respective, a impus ca legea să stabilească riguros și limitativ cazurile și motivele pentru care se poate exercita această cale de atac, precum și modul în care acestea pot fi probate. Din această perspectivă, prevederile legale criticate nu aduc atingere egalității în drepturi, accesului liber la justiție sau dreptului la un proces echitabil (pct. 18)

De asemenea, motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. se referă la faptul că instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori a dat mai mult decât s-a cerut, și este o aplicare a principiului disponibilității în procesul civil, reglementat de dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

"Lucru cerut" se referă la cererea concretă dedusă judecății, cererea introductivă, cererea accesorie sau incidentală, care au determinat limitele litigiului și au stabilit obiectul pricinii supuse judecății. Cazul de revizuire privește obiectul acțiunii, are în vedere cererea principală, accesorie sau incidentală, nu și atunci când nu a fost analizat un motiv de recurs, o susținere formulată. Argumentele de fapt și de drept nu se încadrează în noțiunea de "lucru", la care se referă art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., astfel că omisiunea analizei unuia din acestea nu constituie motiv de revizuire.

Pentru aceste motive, față de dispozițiile art. 509 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere că revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, admisibilă numai asupra hotărârilor expres prevăzute de dispozițiile art. 509 alin. (1) C. proc. civ., cu excepțiile prevăzute la alin. (2), și numai pentru motivele expres reglementate de acestea, cererea de revizuire formulată în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. este inadmisibilă.

Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, se rețin următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, forma în vigoare la data cererii de chemare în judecată, "2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată (...)".

Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.", iar potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost declarat parțial neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 1609/2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 70 din 27/01/2011, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) teza a doua; alin. (2) a fost abrogat prin Legea nr. 299/2011, însă, prin Decizia nr. 1039/2012, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 61 din 29.01.2013, s-a decis că Legea nr. 299/2011 este neconstituțională, iar prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.

Este de subliniat, pe de o parte, că dreptul Uniunii Europene nu impune reglementarea în dreptul național procesual a unei căi extraordinare de atac de retractare pentru încălcarea normelor de drept european, nu impune instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu acest drept (Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C-213/13, EU:C:2014:2067, pct. 59 și jurisprudența citată).

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în mod constant importanța pe care o deține principiul autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, faptul că, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca hotărârile judecătorești rămase definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate, faptul că, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, modalitățile de punere în aplicare a principiului autorității de lucru judecat aparțin ordinii juridice interne a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora, cu respectarea, însă, a principiilor echivalenței și efectivității (Hotărârea Impresa Pizzarotti, citată anterior, pct. 54 și 58 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, dreptul Uniunii nu se opune reglementării prin legea națională a unui caz de revizuire, impunând, în acest caz, respectarea principiilor echivalenței și efectivității (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia, C-69/14, ECLI:EU:C:2015:662, pct. 30). Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, în conformitate cu principiul cooperării loiale consacrat la art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor care urmăresc să asigure protecția drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă justițiabililor nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 27 iunie 2013, Agrokonsulting, C-93/12, EU:C:2013:432, pct. 36 și jurisprudența citată), ținând cont de locul pe care respectivele norme îl ocupă în ansamblul procedurii, de modul în care această procedură se derulează și de particularitățile respectivelor norme în fața diverselor instanțe naționale (Hotărârea 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, EU:C:2009:615, pct. 39 și jurisprudența citată).

În soluționarea cererii de revizuire, este necesar a se avea în vedere că dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ reglementează un motiv de revizuire care se adaugă celor prevăzute de C. proc. civ., iar revizuirea este o cale de atac extraordinară și de retractare, admisibilă asupra hotărârilor prevăzute de dispozițiile legale și numai pentru motivele expres reglementate de acestea.

Pentru a deveni incident motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, este necesar ca hotărârea să fie pronunțată cu încălcarea dispozițiilor dreptului Uniunii Europene și se impune a se avea în vedere că revizuirea este o cale de atac de retractare formulată împotriva unei hotărâri definitive, care beneficiază de autoritate de lucru judecat, revizuirea fiind inadmisibilă atunci când hotărârea judecătorească supusă revizuirii a analizat dispozițiile dreptului Uniunii Europene și incidența asupra raporturilor juridice din respectiva cauză.

În acest sens, prin Decizia nr. 45 din 12 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 386 din 23 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit că "72. (…) este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunțate de CJUE sau dispoziții de drept unional neinvocate în cauză sau, deși invocate, netratate de instanță), se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorității de lucru judecat. (…)

Caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac, presupune că aceasta poate fi exercitată exclusiv pentru motivele prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare și aplicare. Aceste limitări sunt de ordine publică.

Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluționării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac.

Motiv al revizuirii întemeiate pe art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecății, care reprezintă un element imutabil al litigiului.

Prin urmare, în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se pot invoca fapte relevante noi care constituie motive de nelegalitate a actului administrativ ce nu au fost invocate în fața instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii. (…)

În același fel este lipsită de relevanță neinvocarea în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicționale, să dea cererii calificarea juridică exactă și să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanța trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european și hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanțele statelor membre și se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție".

Referitor la prezenta cerere de revizuire, se reține, așadar, că, prin hotărârea pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că este lipsită de relevanță neinvocarea în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicționale, să dea cererii calificarea juridică exactă și să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanța trebuie să aplice dreptul care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european și hotărârile interpretative ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, care au caracter obligatoriu pentru instanțele statelor membre și se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție.

Pentru analiza cererii de revizuire, se rețin următoarele cu privire la situația de fapt în cauză:

Între Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale - Direcția Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, în calitate de ordonator de credite, și Agenția de Administrare a Rețelei Naționale de Informatică pentru Educație și Cercetare, în calitate de beneficiar, a fost încheiat Contractul de finanțare nr. x înregistrat cu nr. x din 04.08.2010, având ca obiect acordarea finanțării nerambursabile pentru implementarea Proiectului "Extinderea competentelor IT in învățământul preuniversitar - utilizarea eficientă a laboratoarelor informatizate" din cadrul Programului Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

Anterior, la data de 02.09.2009, între Agenția de Administrare a Rețelei Naționale de Informatică pentru Educație și Cercetare, în calitate de partener principal, A. S.A., în calitate de partener 1, și B. S.R.L., în calitate de partener 2, s-a încheiat un Acord de parteneriat, prin care părțile au stabilit responsabilitățile fiecărui partener în vederea implementării Proiectului "Extinderea competențelor IT în învățământul preuniversitar - utilizarea eficientă a laboratoarelor informatizate", responsabilități menționate și în Cererea de finanțare.

La data de 14 septembrie 2011, ca urmare a procedurii defășurate prin procedura "licitație deschisă" pentru atribuirea contractului de servicii având ca obiect "Servicii dezvoltare, întreținere și actualizare aplicații software destinate programului de dezvoltare profesională și utilizării extinse a instrumentelor TIC avansate", între A., în calitate de achizitor, și C., în calitate de prestator, s-a încheiat Contractul de servicii nr. x/14.09.2011, având ca obiect prestarea, de către C., de"Servicii dezvoltare, întreținere și actualizare aplicații software destinate programului de dezvoltare profesională și utilizării extinse a instrumentelor TIC avansate" pentru proiect.

La data de 20 mai 2014, au fost transmise Cererea de rambursare nr. x, având ca obiect cheltuieli avansate în perioada 1 ianuarie 2013-30 iunie 2013, și Cererea de rambursare nr. x, având ca obiect cheltuieli avansate în perioada 01 iulie 2013 - 31 august 2013, între care și cheltuielile aferente Contractului de prestări servicii încheiat între A. și C., solicitate Ia rambursare de către A..

La data de 9 ianuarie 2015, a fost emisă de pârât Scr