ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1290/2022

Ședința publică din data de 03 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bucuresti, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal - veche reclamanta Ivan (fosta Duma) Alina Ramona a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, solicitand instantei, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Deciziei FGA nr. 15796/13.07.2018, obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de plată, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 2612 din 11 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal - veche a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Ivan (fosta Duma) Alina Ramona în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte art. 2 din Decizia FGA nr. 15796/13.07.2018, a obligat pârâta la emiterea unei decizii prin care sa recunoască reclamantei dreptul la despăgubiri suplimentare de: daune materiale de 685,12 RON; daune morale de 1.300 euro (echivalent RON, curs BNR din ziua platii), mai putin suma de 300 de RON deja acordată de pârâtă, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor de mai sus; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru, conform art. 453 C. proc. civ.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 2612 din 11 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal - veche a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 2612/11.12.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, prin care prima instanță, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea în contencios formulată de reclamantă în calitate de persoană prejudiciată și a obligat FGA la plata de despăgubiri morale în cuantum de 1.300 euro, la plata de 685,12 RON daune materiale, precum si la plata de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În opinia recurentului, sentința civilă nr. 2612/11.12.2019 este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond.

Referitor la majorarea daunelor morale prin sentința civilă nr. 2612/11.12.2019, apreciază recurentul că aceasta este nelegală având în vedere dispozițiile Legii nr. 213/2015 și a Normei ASF nr. 16/2015. Consideră recurentul că prima instanță a dispus, în mod greșit, anularea în parte a Deciziei FGA nr. 15796/13.07.2018, obligând recurentul-pârât la plata sumelor majorate, deși FGA a avut în vedere Procedura internă, standardizată de acordare a daunelor morale în caz de deces, procedură pe care prima instanță nu a avut-o în vedere deși nu a fost adusă nicio critică acesteia, ea necontravenind niciunej dispoziții legale.

Or, astfel cum s-a stabilit în practica judecătorească națională, daunele morale se judecă în echitate și trebuie să asigure o reparație justă, iar repararea prejudiciului în domeniul daunelor morale trebuie să urmărească realizarea unei compensări materiale cu efect în sfera morală, fără a genera venituri nejustificate și fără a conduce la o sancționare a asigurătorului care, potrivit legii, poate fi obligat și la plata acestui tip de daune.

Precizează recurentul că nu se poate retine un eventual refuz nejustificat de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamantă, având în vedere că dreptul de apreciere conferit de legiuitor în sarcina Comisiei Speciale din cadrul FGA (în lipsa criteriilor si limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale) nu a fost exercitat discreționar sau prin abuz/exces de putere, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu față de orice victimă a unui accident rutier.

Mai mult, recurgerea la o procedură internă standardizată nu contravine vreunei prevederi legale și nici nu este de natură a leza dreptul persoanei îndreptățite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparență în procesul adoptării soluției administrative, precum și a unui tratament echitabil pentru potențialii creditori de asigurare.

În ceea ce privește daunele materiale acordate de către instanța de fond, se arată că, în mod greșit a dispus acordarea sumei de 685,12 RON. În motivarea instanței pe aspectul daunelor materiale acordate suplimentar se relevă faptul că bonurile pentru taxi sunt din perioada imediat următoare accidentului și faptul că recomandarea de repaus funcțional pentru gamba dreapta ar constitui argumente suficiente si temeinice pentru decontarea cheltuielilor ocazionate cu deplasarea in regim taxi.

Or, dintr-o lecturare a datelor, orelor si sumelor evidențiate în aceste bonuri fiscale rezultă evident faptul că o parte din bonuri au fost emise în aceeași dată și aceeași oră, fiind astfel imposibilă deplasare concomitentă dar și faptul că deplasarea cu taxiul de 7 ori în data de 11.08.2016 sau de 4 ori în data de 12.08.2016, în scopul efectuării unor analize sau cumpărării de medicamente, este foarte puțin credibilă.

Învederează recurentul că, sumele solicitate de către intimata-reclamanta nu au fost raportate la faptul că FGA nu este un asigurător și nu preia funcțiile societății de asigurări aflată în faliment. F.G.A. nu a contestat suferința pricinuită prin vătămarea suferită.

Precizează recurentul că în lipsa unor criterii și limite legale de stabilirea cuantumului daunelor morale, recurgerea la o procedură legală standardizată nu contravine vreunei prevederi legale și nici nu este de natură a leza dreptul persoanei îndreptățite de a primi daune morale ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparența în procesul adoptării soluției administrative precum și a unui tratament echitabil, din partea F.G.A. care nu preia funcțiile unui asigurător, ci are menirea de a acoperi despăgubirile pentru creditorii societăților de asigurare aflate în faliment.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de plata înregistrată sub nr. x/27.01.2017, recurenta-reclamantă a solicitat să fie despăgubită din disponibilitățile F.G.A. cu suma de 50.000 RON daune morale și materiale, reprezentând prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier din data de 23.07.2016.

Prin Decizia nr. 15796/13.07.2018, raportat la actele medicale depuse, certificat medico-legal precum și la celelalte înscrisuri aflate la dosar, F.G.A. a stabilit acordarea sumei de 300,00 RON cu titlu de daune morale, respectiv 27,00 RON, reprezentând cheltuieli materiale, respingand în rest cererea pentru diferența până la 50.000,00 RON.

Decizia emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost contestată în fața instanței de contencios administrativ, iar prin sentința recurată a fost a anulat în parte art. 2 din Decizia FGA nr. 15796/13.07.2018, a fost obligată pârâta la emiterea unei decizii prin care sa recunoască reclamantei dreptul la despăgubiri suplimentare de: daune materiale de 685,12 RON; daune morale de 1.300 euro (echivalent RON, curs BNR din ziua platii), mai putin suma de 300 de RON deja acordată de pârâtă, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor de mai sus; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru, conform art. 453 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Astfel, în raport de elementele concrete ale speței, respectiv numărul de zile de îngrijiri medicale necesitate de reclamanți spre vindecare conform certificatelor medico-legale, leziunile suferite de aceștia, consecințele acestor leziuni și eforturile suplimentare pe care aceștia au trebuit să le depună în vederea desfășurării activității cotidiene, instanța de fond a procedat la individualizarea prejudiciului moral suferit de reclamanți ca urmare a accidentului produs, în acord cu jurisprudența națională și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așadar, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanța de fond.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reține că instanța de fond a avut în vedere principiile la care se raportează jurisprudența și doctrina în ceea ce privește cuantificarea daunelor morale în astfel de cazuri, astfel că, nu se poate afirma că judecătorul fondului nu și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin cu privire la aflarea adevărului în cauză și cu motivarea soluției pronunțate. De altfel, instanța de control judiciar reține că și în jurisprudența CJUE s-a statuat că revine instanței de trimitere sarcina de a efectua, în conformitate cu normele privind probele din dreptul național, o apreciere globală a tuturor elementelor și împrejurărilor de fapt (Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C-285/11). În consecință, instanța de control judiciar apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aspectele criticate de recurent reprezintă, în realitate, componente ale raționamentelor logico - juridice prezentate de judecătorul fondului în susținerea soluției pronunțate și care vizează maniera de interpretare a forței probante a unor mijloace de probă (ex. certificatele medico-legale), ori modul de aplicare, în cauză, ori de interpretare, dat de instanță, normelor de drept material și procedural (ex. evocarea prevederilor art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în forma în vigoare la data emiterii poliței RCA), acestea fiind componente ale procesului deliberativ, ce stă la baza pronunțării hotărârii judecătorești adoptate și care reprezintă o valență a principiilor iura novit curia și da mihi fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse și se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, aparține, însă, doar instanței.

Totodată, Înalta Curte reține că un astfel de proces al "judecății" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătorești, care reprezintă în esență, astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021, fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică și justifică soluția și reprezintă o garanție că rezultatul judecății este expresia deliberării, în mod esențial sub aspectul conținutului.

În aceeași ordine de idei, referitor la criticile exhibate de recurent care vizează modul în care instanța de fond a apreciat cu privire la cuantificarea prejudiciului moral suferit de intimați, Înalta Curte reține că toate aceste aspecte vizează, în fapt, contrar celor afirmate de recurent, elemente de temeinicie a hotărârii pronunțate, iar nu de nelegalitate.

Or, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Totodată, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că motivarea are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că nici raportarea judecătorului fondului cu privire la procedura internă a recurentului referitoare la stabilirea daunelor morale nu este contradictorie, având în vedere că instanța de fond a reținut, pe de o parte, că recurgerea la o astfel de procedură nu contravine de principiu vreunei prevederi legale și nu este de natură a leza dreptul persoanei îndreptățite de a primi daune morale dar, procedând la propria analiză și individualizare a prejudiciului moral suferit de reclamanți ca urmare a accidentului produs, prin raportare la elementele concrete ale cauzei, a ajuns la concluzia că sumele acordate de pârât cu titlu de daune morale apar ca fiind neadecvate și se impune majorarea acestora.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Astfel, contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că instanța de fond a avut în vedere care este rolul acestuia, așa cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (1) și (3) și ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum și ale art. 21 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 și limitele în care acesta poate să acorde despăgubiri.

În speța de față, se observă că recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a acordat numai suma de 27 RON menționată în chitanta din 24.08.2016, fără a lua în calcul și bonurile taxi, bonurile farmacie și bonuri consultatii medicale depuse de intimata-reclamantă la dosarul administrativ.

Așa cum corect s-a reținut, toate aceste cheltuieli au legatură cu accidentul produs si trebuiau luate în considerare de recurent.

În ceea ce priveste daunele morale, recurentul-pârât a acordat o sumă de 60 RON/zi, rezultand astfel 300 RON daune morale.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 50 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a arătat că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinței recurate, Înalta Curte reținând că, în acord cu instanța de fond, deși procedura internă a recurentului referitoare la stabilirea daunelor morale, invocată atât în decizia contestată, cât și în cererea de recurs, nu contravine de principiu vreunei prevederi legale, aceasta nu este stabilită prin acte normative, astfel că nu poate avea decât o valoare orientativă, nicidecum obligatorie, pentru instanța de judecată.

Înalta Curte reamintește că instanța supremă a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare și, pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei, este necesar să fie luate în considerare suferințele fizice și morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită precum și de toate consecințele acesteia, astfel cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

Totodată, Înalta Curte apreciază că FGA nu se putea raporta, astfel cum acesta a motivat decizia contestată, la procedura internă de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice și s-au stabilit actele necesare pentru constituirea dosarului de daună, pentru a se evita săvârșirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naționale și convenționale în această materie.

În acest sens trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ. justifică nerespectarea condițiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună și depășirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA, acte cu o forță juridică inferioară C. civ. și care contravin și paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora:

"Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității".

Reține instanța supremă că dispozițiile normative invocate de pârât nu justifică instituirea acestor condiții și nici nerespectarea criteriilor jurisprudențiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, așadar, să țină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate și de principiul acoperirii integrale a acestuia.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane - dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 C. civ.) ca și componente ale dreptului la viață apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 1 (dreptul la viață) din Convenția europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C. civ., existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat" (Secția I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2612 din 11 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal - veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 martie 2022.