ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1192/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04 iunie 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea în parte a Deciziei nr. 14612, emisă de către pârât la data de 17.05.2018, prin care a fost admisă numai în parte cererea de plata a despăgubirilor materiale și morale formulată de reclamant;

(ii) obligarea pârâtului la plata diferenței dintre suma acordată prin decizia contestată și sumele solicitate cu titlu de despăgubiri materiale și morale prin cererea de plată adresată acestuia, astfel cum i-au fost acordate prin sentința penală nr. 241 din data de 17.08.2017, pronunțată de Judecătoria Costești în dosarul nr. x/2015, definitivă astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 244/A pronunțată la data de 05.03.2018 de către Curtea de Apel Pitești, după cum urmează:

- suma de 403.217,48 Euro în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plații, reprezentând diferența dintre suma de 500.000 Euro, acordată cu titlu de daune morale și suma de 450.000 RON plătită de pârât conform deciziei contestate, aceasta reprezentând contravaloarea sumei de 96.782,52 Euro la cursul BNR din data de 08.05.2018, când a fost efectuata plata;

- suma reprezentând prestația periodica lunara egală cu valoarea salariului minim brut garantat pe țară, începând de la data de 19.04.2011 și până la încetarea stării de nevoie a reclamantului;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

1.2. Prin cererea formulată la data de 25 septembrie 2018, reclamantul A. a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în procedura întrebărilor preliminare, cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 9 din Directiva 2009/103/CE din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, cu următoarele întrebări preliminare:

(i) Dacă articolul 9, purtând denumirea "Sumele minime", din Directiva 2009/103/CE care instituie obligația în sarcina fiecărui stat membru de a garanta prin legislația adoptată ca suma minimă asigurată în cazul vătămărilor corporale să fie de minimum 1.000.000 EUR pentru o victimă sau de 5.000.000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, trebuie interpretată în sensul că se aplică și în ceea ce privește obligația despăgubirii victimelor accidentelor de circulație produse de vehicule pentru care asigurarea de răspundere civilă prevăzută de articolul 3 din Directiva 2009/103/CE a fost încheiată de o întreprindere de asigurare care după momentul încheierii contractului a intrat în faliment.

(ii) În situația unui răspuns afirmativ la prima întrebare este necesar să se stabilească dacă, în împrejurări precum cele din cauza noastră, un particular se poate prevala de dispozițiile articolului 9 din Directiva 2009/103/CE pentru a solicita să-i fie plătită despăgubirea acordată de instanță in limita sumei minime în care statele membre au obligația de a garanta despăgubirea victimelor, având în vedere că dispoziția din dreptul național limitează despăgubirea victimelor în asemenea cazuri la 450.000 RON (echivalentul a aproximativ 97.000 EUR).

2.1. Prin încheierea din 4 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a CJUE, ca nefondată.

2.2. Prin sentința civilă nr. 500 din 12 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii din 4 decembrie 2018 și a sentinței civile nr. 500 din 12 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscala, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Recurentul-reclamant a arătat că încheierea și sentința recurate au fost date cu încălcarea dispozițiilor art. 267 din TFUE, a dispozițiilor art. 9 si 10 din Directiva 2009/103/CE din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, precum si a dispozițiilor Ordinului Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 10/2009 pentru punerea in aplicare a Normelor privind Fondul de garantare și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În motivarea cererii de recurs împotriva încheierii din 4 decembrie 2018, recurentul-reclamant a arătat că prin respingerea cererii de sesizare a CJUE în procedura întrebărilor preliminare, cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 9 din Directiva 2009/103/CE din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, deși este evident ca exista un conflict juridic intre legislația națională, respectiv Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților si normele de aplicare a acesteia, și legislația Uniunii Europene, respectiv Directiva 2009/103/CE, în special cu privire la limita de despăgubire pe care statele membre au obligația de a o garanta, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 267 TFUE.

Hotărârile recurate sunt greșite deoarece răspunderea Fondului de Garantare a Asiguraților trebuie angajată în limita sumei prevăzute de art. 9 din Directiva 2009/103/CE care reglementează obligația statelor membre de a stabili sume minime acoperite de asigurarea obligatorie, astfel: "Art. 9: Sumele minime

(1) Fără a aduce atingere garanțiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca sumele pentru care asigurarea menționată la articolul 3 este obligatorie să fie de minimum:

a) în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1 000 000 EUR pentru o victimă sau de 5 000 000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor;

b) în cazul pagubelor materiale, 1 000 000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor.

După caz, statele membre pot stabili o perioadă tranzitorie până cel târziu 11 iunie 2012, în decursul căreia sumele minime asigurate sunt adaptate sumelor prevăzute la primul paragraf.

Statele membre care stabilesc o astfel de perioadă de tranziție informează Comisia cu privire la aceasta și indică durata acestei perioade.

Totuși, până la 11 decembrie 2009 statele membre majorează sumele de garanție pentru a atinge cel puțin jumătate din nivelurile prevăzute la primul paragraf."

În art. 10 din aceeași directivă se prevede obligația statelor membre de a institui un organism responsabil cu despăgubirea, cel puțin in limitele obligației de asigurare, a pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul neidentificat sau neasigurat.

În aceste condiții este evident că și obligația de despăgubire a organismului responsabil cu despăgubirea victimelor în cazul pagubelor cauzate de vehicule asigurate la societăți de asigurare care au intrat în insolvență este în aceleași limite cu limita de despăgubire în celelalte cazuri, deoarece altfel aceste victime ar fi într-o situație discriminatorie prin nimic justificată, mai ales că din întreaga economie a directivei, în special a prevederilor din preambul, rezultă că aceasta a fost adoptată pentru protejarea accidentelor, astfel încât victimele accidentelor cauzate de vehicule asigurate și cele ale accidentelor cauzate de vehicule neasigurate să fie tratate în același mod și tuturor victimelor să li se garanteze un tratament comparabil, astfel cum se dispune prin paragraful 20 din preambul,,(20) Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității."

Contrar susținerilor greșite ale instanței de fond, existența acestui conflict juridic între legislația națională care reglementează răspunderea Fondului de garantare a asiguraților și legislația comunitară a fost constatat și de Înalta Curte de Casație și Justiției - Completul competent sa judece recursurile in interesul legii -prin decizia nr. 26/20.11.2017 pronunțată in recurs in interesul legii, în care s-a arătat că: "Potrivit pct. 12 din preambulul Directivei 2009/103/CE, statele membre au obligația de a garanta, în cazul vătămărilor corporale, despăgubirea integrală și echitabilă a tuturor victimelor care au suferit răni foarte grave. Observăm că această obligație nu cade în sarcina asigurătorilor, care, în caz de faliment, sunt protejați de o anumită legislație, ci în sarcina statelor membre. Acestea își îndeplinesc această obligație prin adoptarea unei legislații în concordanță cu cerințele comunitare. Dacă legislația națională incidență în cauză nu asigură ceea ce impune norma comunitară, apare evident un conflict juridic comunitar."

În motivarea cererii de recurs împotriva sentinței civile nr. 500 din 12 februarie 2019, recurentul-reclamant a arătat că aceasta este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deoarece cu privire la răspunderea Fondului de Garantare a Asiguraților se aplica legea în vigoare la data încheierii contractului de asigurare RCA în baza căruia se răspunde și nu legea de la momentul formulării cererii de plată. Sub acest aspect susținerile instanței de fond sunt greșite deoarece dreptul reclamantului nu s-a născut la momentul formulării cererii de plată sau la momentul intrării în faliment a asigurătorului (la acest moment a fost doar transferată obligația de plată de la asigurătorul în faliment la Fond), ci la momentul săvârșirii faptei ilicite (producerii riscului asigurat). De altfel, cererea de despăgubire și cuantificarea prejudiciului au fost făcute de instanța penală în raport de legislația în domeniul asigurărilor RCA în vigoare la momentul producerii faptei ilicite (intervenirii riscului asigurat), respectiv de Legea nr. 136/1995 și de normele RCA aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010 și nu în raport de legea în vigoare la momentul soluționării dosarului penal, respectiv Legea nr. 132/2017 și Norma ASF nr. 20/2017.

Această concluzie rezulta din dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile." În același sens sunt și dispozițiile art. 1 din vechiul C. civ. si art. 6 alin. (2) din noul C. civ.

În raport de aceste dispoziții legale pârâtul răspunde și are obligația de a repara prejudiciul în limita și în conformitate cu Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, forma în vigoare la data producerii accidentului, Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 10/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de garantare și Directiva 2009/103/CE intrată în vigoare la 27.10.2009.

De aceea, în mod greșit a reținut instanța de fond că au aplicabilitate în cauză dispozițiile Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și că acesta răspunde în limita prevăzută în aceasta lege, limita care s-ar putea aplica numai în cazul contractelor de asigurare RCA și a riscurilor asigurate intervenite după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece în caz contrar aceasta lege ar retroactiva.

În schimb, la repararea prejudiciului, recurentul-reclamant apreciază ca trebuie respectate dispozițiile Directivei 2009/103/CE intrată în vigoare la 27.10.2009 având în vedere dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României potrivit cărora "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".

Contrar susținerilor instanței de fond Directiva 2009/103/CE impune statelor membre să nu instituie garanții minime pentru despăgubirea persoanelor victime ale accidentelor rutiere inferioare celor stabilite prin aceasta directive fără să facă nici o distincție după cum despăgubirea este suportată de un asigurător, de un organism de despăgubire a victimelor accidentelor produse de vehicule neasigurate sau de un organism care plătește despăgubirea în cazul falimentului asigurătorului, or, acolo unde legiuitorul nu distinge nici interpretul nu trebuie sa distingă.

În ceea ce privește răspunderea Fondului de Garantare aceasta trebuie angajată în conformitate și în limitele prevăzute de legislația în vigoare la momentul producerii riscului asigurat (accidentul) și a încheierii contractului de asigurare RCA de către asigurătorul intrat în insolvență, respectiv în conformitate cu dispozițiile Normelor privind Fondul de garantare puse in aplicare prin Ordinul CSA nr. 10/2009.

Având in vedere că condițiile contractuale ale contractului de asigurare RCA sunt reglementate de Legea nr. 136/1995 și de normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010, iar potrivit acestor norme limita de despăgubire pentru anul 2011 pentru prejudicii produse în urma vătămărilor corporale este de 3.500.000 euro, este evident că răspunderea contractuală a asigurătorului RCA este cel puțin în această limită. În aceste condiții, răspunderea Fondului este în aceeași limită deoarece potrivit dispozițiilor art. 7 și 11 din normele anterior menționate, aprobate prin Ordinul CSA nr. 10/2009, Fondul plătește despăgubirile creditorilor de asigurări în condițiile prevăzute in contractele de asigurare obligatorii încheiate cu societatea de asigurare în insolvență.

În sensul celor arătate, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 578/12.07.2016, privitoare chiar la neretroactivitatea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 următoarele: "Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a produs și produce efecte juridice exclusiv în domeniul său temporal de acțiune (27 iulie 2015-prezent), fără a opera modificări cu privire la raporturi juridice consumate/intrate sub autoritatea de lucru judecat anterior datei intrării sale în vigoare".

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus note de ședință, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 9 și art. 10 cu privire la conformitatea/neconformitatea dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 213/2015 cu legislația comunitară, intimatul-pârât a arătat că deși art. 9 stabilește sumele minime acoperite de asigurarea obligatorie, aceasta se impune a fi respectată de către statele membre, în acest caz statul român, prin autoritatea competentă a adoptat setul de măsuri, legi și acte normative menite să asigure armonizarea legislației europene cu cea națională (cu titlu de exemplu, Ordinul CSA 5/2010, modificat de Ordinul CSA 14/2011, modificat de Norma ASF 23/2014, și în prezent Legea nr. 132/2017 și Norma ASF 20/2017 - toate vizând asigurarea de răspundere civilă auto pentru prejudiciile produse terților; au fost create organisme care să asigure punerea în aplicare a acestor prevederi europene, Biroul Asigurătorilor Auto din România - B.A.A.R., în cazul evenimentelor rutiere ce implică elemente de extraneitate, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii - actual Departament în cadrul B.A.A.R., etc.). În același sens a fost creat și Fondul de Garantare a Asiguraților, conform Legii speciale 213/2015, însă neîngrădind dreptul creditorilor de asigurări de a se adresa și/sau direct asigurătorului aflat în faliment în cadrul procedurii de faliment instituite de Legea nr. 503/2013 și Legea nr. 85/2014 - conform art. 17 din Legea nr. 213/2015.

Art. 10 alin. (1) și (2) din Directiva 2009/103/CE stabilește că "(1) Fiecare stat membru instituie sau autorizează un organism responsabil cu despăgubirea, cel puțin în limitele obligației de asigurare, a pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare prevăzută la articolul 3. (...) (2) Victima poate, în orice caz, să se adreseze direct organismului care, pe baza informațiilor furnizate la cererea sa de către victimă, este obligat să îi dea un răspuns motivat cu privire la intervenția sa."

Astfel, reclamantul asociază în mod greșit și fără temei procedura de acordare a despăgubirilor de către Fondul de Protecție a Victimelor Străzii - care intervine doar în cazul în care răspunzător de producerea evenimentului se face un vehicul neidentificat sau care nu prezintă o asigurare R.C.A. valabilă la data producerii accidentului rutier, și nu în cazul unei proceduri prealabile necontencioase, care se naște doar ca urmare a falimentului unui asigurător și în cazul în care creditorul de asigurare formulează o cerere de plată adresată F.G.A.

Pentru toate aceste motive a apreciat ca neîntemeiate criticile aduse de către reclamant la aplicarea Legii nr. 213/2015 de către F.G.A., reiterând faptul că un demers în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene ar fi nejustificat, raportat la particularitățile prezentei cauze deduse judecății.

Prin cererea înregistrată la data de 1 februarie 2022, recurentul-reclamant A. a solicitat instanței de control judiciar să dispună sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

(i) Dacă art. 9, purtând denumirea "Sumele minime", din Directiva nr. 2009/103/CE, care instituie obligația fiecărui stat membru de a garanta prin legislația adoptată că suma minimă asigurată, în cazul vătămărilor corporale, să fie de minimum 1 milion de euro, pentru o victimă sau de 5 milioane de euro, pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, trebuie interpretat în sensul că se aplică și în ceea ce privește obligația despăgubirii victimelor accidentelor de circulație produse de vehicule pentru care asigurarea de răspundere civilă prevăzută de art. 3 din Directiva nr. 2009/103/CE, a fost încheiată de o întreprindere de asigurare care, după momentul încheierii contractului, a intrat în faliment.

(ii) În situația unui răspuns afirmativ la prima întrebare este necesar să se stabilească dacă, în împrejurări precum cele din cauza noastră, un particular se poate prevala de dispozițiile art. 9 din Directiva 2009/103/CE pentru a solicita să îi fie plătită despăgubirea acordată de instanță în limitele sumei minime în care statele membre au obligația de a garanta despăgubirea victimelor.

Potrivit dispozițiilor art. 267 TFUE (ex-articolul 234 TCE) alin. (1) lit. b) "Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii";

iar potrivit dispozițiilor alin, 3 din același articol

"În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea."

Având în vedere că decizia ce urmează să se pronunțe în recurs în prezenta cauză nu este supusă niciunei căi de atac în dreptul intern, iar de interpretarea dispozițiilor articolului 9 din Directiva 2009/103/CE din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi depinde soluționarea prezentei cauze, se impune sesizarea CJUE cu întrebările preliminare menționate.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Referitor la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Potrivit art. 267 TFUE, "Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen."

Din examinarea acestui text de lege rezultă că o condiție pentru sesizarea CJUE este ca instanța de judecată să aprecieze că decizia CJUE să fie necesară pentru soluționarea cauzei.

Înalta Curte apreciază că cererea de sesizare a CJUE formulată de recurentul-reclamant nu este necesară pentru soluționarea cauzei deoarece domeniul de aplicare al art. 9 din Directiva 2009/103/CE, a cărui interpretare se solicită, este clar și univoc, rezultând din interpretarea gramaticală și logică a textului și a conținutului Directivei, respectiv despăgubirile ce se acordă în baza unui contract de asigurare civilă obligatory. Astfel, potrivit art. 9 din Directiva 2009/103/CE:

(1) Fără a aduce atingere garanțiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca sumele pentru care asigurarea menționată la articolul 3 este obligatorie să fie de minimum:

(a) în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1 000 000 EUR pentru o victimă sau de 5 000 000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor;

(b) în cazul pagubelor materiale, 1 000 000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor.

După caz, statele membre pot stabili o perioadă tranzitorie până cel târziu 11 iunie 2012, în decursul căreia sumele minime asigurate sunt adaptate sumelor prevăzute la primul paragraf.

Statele membre care stabilesc o astfel de perioadă de tranziție informează Comisia cu privire la aceasta și indică durata acestei perioade.

Totuși, până la 11 decembrie 2009 statele membre majorează sumele de garanție pentru a atinge cel puțin jumătate din nivelurile prevăzute la primul paragraf.

(2) Din cinci în cinci ani începând cu 11 iunie 2005 sau de la termenul perioadei de tranziție prevăzute la alin. (1) al doilea paragraf, sumele prevăzute la alineatul respectiv sunt revizuite, în funcție de evoluția indicelui european al prețurilor de consum (IEPC) stabilit în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2494/95.

Sumele sunt adaptate în mod automat. Acestea sunt majorate cu procentul de variație a IEPC pe perioada de referință, adică în cei cinci ani imediat anteriori revizuirii menționate la primul paragraf și apoi rotunjite în sus la un multiplu de 10 000 EUR.

Comisia transmite sumele adaptate Parlamentului European și Consiliului și se asigură că sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene."

Directiva 2009/103/CE se aplică despăgubirilor ce se acordă în baza unui contract de asigurare civilă, iar dispozițiile sale sunt transpuse în dreptul intern prin norme clare, precise și previzibile, neeexistând nicio neconcordanță între conținutul Directivei și conținutul normelor de trnspunere din dreptul intern. Această Directivă nu se aplică schemelor de garantare din domeniul asigurărilor, din care face parte FGA, considerent pentru care cererea de sesizare a CJUE nu este necesară pentru soluționarea cauzei.

Din aceste motive, în baza art. 267 TFUE și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2009, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare.

II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin prisma motivelor de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

A. Recursul împotriva încheierii de ședință din 04.12.2018 este nefondat.

Singurul motiv de nelegalitate al încheierii de ședință din 04.12.2018 invocat de recurentul-reclamant se referă la existența unui conflict între legislația națională, respectiv Legea nr. 213/2015 și normele sale de aplicare, pe de o parte, și legislația comunitară, respectiv Directiva 2009/103/CE, pe de altă parte, în special cu privire la limita de despăgubire pe care statele membre au obligația de a o garanta.

Înalta Curte apreciază că nu există nici un conflict între Legea nr. 213/2015 și normele sale de aplicare și Directiva 2009/103/CE, nici măcar în privința limitei minime de despăgubire, deoarece acestea vizează domenii de aplicare diferite. Astfel, Directiva 2009/103/CE se referă la despăgubirile ce se stabilesc în temeiul unui contract de asigurare de răspundere civilă, în timp de Legea nr. 213/2015 și normele sale de aplicare se referă la despăgubirile ce se plătesc în cazul unei scheme de garantare a creditorilor de asigurare în cazul falimentului asigurătorului, intervenit înainte de plata despăgubirilor.

Directiva 2009/103/CE nu instituie obligația pentru statele membre ca aceste despăgubiri sa fie acordate de către schemele de garantare din domeniul asigurărilor, nici măcar în situația falimentului. În legislația UE nu există nicio directivă care să conțină prevederi referitoare la constituirea și funcționarea unei scheme de garantare în domeniul asigurărilor.

În al doilea rând, debitorul despăgubirii este diferit în cele două cazuri. Astfel, în cazul contractului de răspundere civilă, debitorul despăgubirii este o persoană juridică de drept privat (o societate pe acțiuni), în timp ce în cazul schemei de garantare instituită de Legea nr. 213/2015, debitorul despăgubirii este FGA, o persoană juridică de drept public.

În al treilea rând, Directiva 2009/103/CE, aplicabilă contractelor de asigurare de răspundere civilă a fost transpusă în legislația națională prin mai multe acte normative, începând cu Legea nr. 136/1995 și Legea nr. 132/2017 și continuând cu Ordinele CSA nr. 5/2010, nr. 14/2011 și Normele ASF nr. 23/2014, nr. 39/2016 și nr. 20/2017. Toate aceste acte de transpunere au impus limitele minime de despăgubire în sarcina asigurătorului de răspundere civilă obligatorie stabilite de Directiva 2009/103/CE, respectiv 1 milion euro în cazul daunelor materiale, respectiv 5 milioane euro pe eveniment rutier, în cazul vătămărilor corporale, sume actualizate periodic în funcție de evoluția indicelui european al prețurilor de consum (IEPC) stabilit în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2494/95.

Astfel, art. 6 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132/2017 prevede:

(4) Limitele minime de răspundere acoperite prin asigurarea RCA conform reglementărilor Uniunii Europene sunt următoarele:

a) pentru prejudicii materiale produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente, la un nivel de 1.220.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României;

b) pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente, la un nivel de 6.070.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României.

(5) Limitele de răspundere sunt revizuite din 5 în 5 ani, în funcție de evoluția indicelui european al prețurilor de consum (IEPC) stabilit în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2.494/95 al Consiliului din 23 octombrie 1995 privind indicii armonizați ai prețurilor de consum și sunt prevăzute în reglementările A.S.F."

Afirmația reclamantului în sensul că prin Decizia nr. 26/20.11.2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat existența unui conflict juridic între legislația națională care reglementează răspunderea Fondului de Garantare a Asiguraților și legislația comunitară nu este întemeiată. Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, printre altele, că Fondul de Garantare a Asiguraților este doar un garant (și nu se confundă cu asigurătorii la care se referă Directiva), în ceea ce privește plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanței de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător și că protecția creditorilor de asigurări presupune un mecanism de plată imediată a despăgubirilor din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, în limita plafonului de garantare, necondiționat de finalizarea procesului penal sau a procedurii falimentului și independent de suspendarea de drept a acțiunilor judiciare prin efectul hotărârii de deschidere a acestuia.

B. Recursul împotriva sentinței civile nr. 500/12.02.2019 este nefondat.

Primul motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant vizează aplicarea legii în timp.

Înalta Curte apreciază că legea aplicabilă în speță este Legea nr. 213/2015.

Există o diferență între raportul juridic de asigurare, stabilit între recurentul-reclamant și asigurătorul B. S.A., izvorât din contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie RCA încheiat între persoana vinovată de producerea accidentului, C. și asigurătorul B. S.A. și raportul juridic stabilit între recurentul-reclamant și intimatul-pârât FGA, izvorât din Legea nr. 213/2015. Primul raport juridic este guvernat de Legea nr. 136/1995 și Ordinul CSA nr. 5/2010, deoarece acesta s-a născut la data producerii accidentului rutier, 19.04.2011), în timp ce al doilea raport juridic este guvernat de Legea nr. 213/2015, de vreme ce acest ultim raport juridic s-a născut la data deschiderii procedurii falimentului B. S.A., 03.12.2015.

Prin aplicarea Legii nr. 213/2015 raportului juridic dintre recurentul-reclamant și FGA nu se încalcă principiul neretroactivității legii noi, deoarece acest raport juridic s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/2015.

În același sens a hotărât Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 578/2016, în care la pct. 15 arată că art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a produs și produce efecte juridice după 27 iulie 2015, data intrării sale în vigoare, fără a opera modificări cu privire la raporturi juridice consumate/intrate sub autoritatea de lucru judecat anterior datei intrării sale în vigoare. Legea nr. 213/2015 se aplică raportului juridic stabilit între recurentul-reclamant și intimatul-pârât FGA, izvorât din Legea nr. 213/2015, deoarece acest raport juridic s-a născut la data deschiderii procedurii falimentului B. S.A., 03.12.2015, după data intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015. O dovadă în sensul că acest raport juridic izvorăște din Legea nr. 213/2015, este faptul că în situația în care nu s-ar fi adoptat această lege nu s-ar fi stabilit nici un raport juridic între recurentul-reclamant și intimatul-pârât FGA, în sarcina FGA nu s-ar fi născut obligația de plată a despăgubirilor și recurentul-reclamant ar fi avut doar posibilitatea înscrierii la masa credală a S.C. B. S.A. pentru plata despăgubirilor.

Din aceste motive, în baza textelor de lege menționate, a art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 496 din C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 4 decembrie 2018 și a sentinței civile nr. 500 din 12 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 martie 2022.