ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1158/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Petentul A., reclamant în dosarul nr. x/2016 a formulat cerere de strămutare a acestui dosar, considerente pentru care această cerere a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu nr. x/2020.

În cuprinsul cererii de strămutare, petentul A. a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute de art. 2 alin. (3) teza a III-a din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 868/2018.

În aceste condiții s-a format dosarul nr. x/2020 în vederea soluționării cererii de sesizare a Curții Constituționale cu această excepție.

Prin încheierea din 8 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea petentului A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute de art. 2 alin. (3) teza a III-a din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 868/2018.

Împotriva încheierii din 8 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, petentul A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și pe cale de consecință, sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate, astfel cum au fost invocate, recurentul formulând, în temeiul art. 488 pct. 1, 5, 6, și 8 C. proc. civ., următoarele critici:

Instanța de fond (completul 5-ÎCCJ SCAF) nu a luat în considerare argumentele juridice și teleologice din e-mailul său transmis la data de 02.09.2020 ora 19 (cu precădere aspectele prezentate la punctul 2). Astfel că, deși există o bănuială legitimă în dosarul nr. x/2020 cu privire Ia imparțialitatea, influențarea, șantajarea, amenințarea și coruperea judecătorilor de contencios din TMB-SCAF și CAB-SCAF de către pârâți (mai ales IGPR a cărei competență teritorială se manifestă pe întreg teritoriul României), instanța s-a dovedit a fi superficială susținând că "influențarea judecătorilor de către pârâți nu influențează cauza ce are ca obiect strămutarea". Ori, chiar acesta era contextul cererii de strămutare și ridicarea excepției de neconstituționalitate a tezei a IlI-a a art. 2 din Legea nr. 303/2004 în vederea admiterii de către CCR: judecătorii să nu mai fie șantajați, amenințați ș.a.m.d. cu aportul jandarmilor care "păzesc" sediile instanțelor, militari aflați în subordinea exclusivă a Ministerului Afacerilor Interne.

Concret, oriunde pe teritoriul României s-ar judeca cauza x/2016 (aflată în procedura de recurs la Curtea de Apel București), judecătorii vor putea și vor fi: controlați, intimidați, amenințați, șantajați, corupți, aserviți etc. de către pârâți la umbra fișei postului șefului oficiului juridic al IGPR semnată de pârâtul B. și a textului criticat pentru neconstituționalitate și neconvenționalitate: teza a Hl-a a art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

În esență, recurentul consideră că președintele completului 5 al ÎCCJ-SCAF, dl. C. (judecător care avea obligația legală și etică de a se abține din formarea completului de judecată), avea obligația să se abțină de la judecarea cauzei, întrucât are legături strânse cu "sistemul de ordine publică", dovedind acesta că judecă contra: CEDO, Constituției, Legii și bunelor moravuri procesuale, exclusiv în favoarea pârâților, fiind încălcate prevederile art. 488 pct. 1 și 5 noul C. proc. civ.

Cu titlu de principiu, Curtea a amintit, cu referire la cauza Padovani c. Italiei (26 februarie 1993, par 27), că este fundamental ca într-o societate democratică tribunalele să inspire încredere justițiabililor, art. 6 par. 1 din Convenție impunând ca fiecare instanță să fie imparțială (par. 35-38). Imparțialitatea poate fi apreciată sub diverse aspecte, distingându-se un demers subiectiv, ce tinde a determina ceea ce judecătorul gândește în forul său interior într-o cauză anume, și un demers obiectiv, cu scopul de a cerceta dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa [Piersack c. Belgiei, 1 octombrie 1982, par. 30, și Grieves c. Regatului Unit [MC], 16 decembrie 2003, nr. 57067/00, par. 69).

În hotărârea pronunțata la 15 septembrie 2015, in cauza Tsanova-Gecheva c. Bulgariei, nr. 43800/12. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut următoarele: Curtea reiterează ca, pentru a stabili daca o instanța poate fi considerata 'independenta', in sensul art. 6 par.l, trebuie sa fie luate in considerare, in special, modul de numire si durata mandatului membrilor sai, existenta unei protecții împotriva presiunilor exterioare si daca exista sau nu o aparenta de independenta (Findlay c. Regatului Unit, 25 februarie 1997, par. 73, Oleksandr Volkovc. Ucrainei, nr. 21722/11, par. 103)."

În concluzie, recurentul susține că nu a beneficiat nici la instanța supremă națională de o justă soluționare a cauzei de strămutare respectiv de sesizare a Curții Constituționale a României, completul 5 al ÎCCJ-SCAF fiind condus de un președinte cu strânse legături în comunitatea "fostei" securități comuniste și care susține ideea de subordonare a judecătorilor "fostei" securități comuniste conform pregătirii profesionale a acestuia respectiv art. alin. (3) teza a Ill-a din Legea nr. 303/2004.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, încheierea recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de petent, este nefondat.

După cum rezultă din expunerea prezentată la pct. I.1. al prezentei decizii, pe parcursul judecării cererii de strămutare a dosarului nr. x/2016, petentul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute de art. 2 alin. (3) teza a III-a din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 868/2018.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 8 septembrie 2020, Înalta Curte, secția contencios administrativ și fiscal a respins, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată de petent, soluție ce reflectă aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Din interpretarea logico-juridică a dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ: excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În speță, în acord cu opinia exprimată de completul de judecată care a pronunțat încheierea recurată, Înalta Curte reține că nu este îndeplinită una din condițiile de sesizare a Curții Constituționale, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, mai precis aceea că norma legală vizată de excepția de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei în raport cu obiectul litigiului și cu stadiul procesual în care se află acesta.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, potrivit cărora instanța nu a luat în considerare argumentele sale formulate prin intermediul emailului trimis în data de 02.09.2020, se constată că în mod corect, instanța care a pronunțat încheierea recurată, a reținut că este investită să soluționeze o cerere de strămutare, în timp ce textul legal al cărui control de constituționalitate îl solicită petentul privește principii generale care privesc statutul și activitatea judecătorilor.

Înalta Curte împărtășește opinia exprimată de instanța care a pronunțat încheierea recurată în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor de art. 2 alin. (3) teza a III-a din Legea nr. 303/2004, reținând că aceste prevederi legale nu au legătură cu soluționarea cauzei deduse judecății.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu este generată de simpla tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței de judecată.

Astfel, se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Nici în recurs recurentul nu a argumentat în nici un fel care este relevanța normelor legale a căror neconstituționalitate a solicitat a se constata în cauza cu care a învestit instanța de judecată.

De altfel, analizând conținutul cererii de recurs promovate, din perspectiva aspectelor dezlegate prin încheierea de ședință din data de 8 septembrie 2020 - prin care a fost soluționată cererea de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că argumentele invocate vizează alte chestiuni decât soluția de respingere a cererii de sesizare Curții Constituționale.

Astfel, în cuprinsul memoriului de recurs sunt expuse considerente ce vizează opiniile personale ale recurentului cu privire la unul din membrii completului care a soluționat cererea de sesizare a Curții Constituționale, fără a conține critici concrete, apte a fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1), punctele 1, 5, 6, 8 C. proc. civ.

De asemenea, se constată că alegațiile recurentului referitoare la președintele completului care a pronunțat încheierea recurată, nu reprezintă veritabile motive de recurs, de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, ci doar opinii personale, cu privire la unul din membrii completului, fără arătarea probelor pe care se bazează.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 558/2014), în care, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitor la imparțialitatea judecătorului, s-au reținut următoarele:

"19. Curtea reține că, în jurisprudența sa, […], reiterând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că imparțialitatea magistratului, ca și garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reținut că imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47).

Totodată, potrivit art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege".

In jurisprudența Comisiei sau a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat că existența imparțialității în sensul art. 6 par. 1 din Convenție trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale judecătorului cauzei, dar și conform unui test obiectiv, vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în aceasta privință (cauza Hauschildt c. Danemarcei, hotărârea din 24 mai 1989).

Având ca reper aceste dispoziții legale, în contextul factual expus, Înalta Curte, contrar susținerilor formulate în cadrul cererii de recurs, apreciază că în cauză nu se poate reține obligația de abținere a președintelui completului care a pronunțat încheierea recurată.

Prin urmare, Înalta Curte constată, astfel, că încheierea recurată este temeinică și legală și că, în mod judicios, prima instanță a considerat că nu se poate reține o veritabilă legătură între excepția invocată și obiectul dosarului dedus judecății în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum impun prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din 8 septembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.