ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 11/2021

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09.01.2018 sub nr. x/2018, reclamantul Serviciul de Ambulanță al Județului Satu Mare a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea deciziei 11804/04.12.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților; obligarea pârâtei la plata sumei de plata sumei de 172,37 RON, cu titlu de despăgubire și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 172,37 RON calculată din ziua imediat următoare producerii accidentului până la plata efectivă potrivit sentinței penale nr. 1211/22.09.2016 rămasă definitivă prin decizia penală nr. 842/06.12.2016.

Prin sentința civilă nr. 2186 din 9 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de reclamantul Serviciul de Ambulanță al Județului Satu-Mare, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat Decizia nr. 11804/04.12.2017 emisă de pârât și a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 172,37 RON plus dobânda legală calculată din ziua imediat următoare intervenției până la plata efectivă a debitului principal, conform sentinței penale nr. 1211/22.09.2016 a Judecătoriei Satu Mare, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 842/06.12.2016 a Curții de Apel Oradea.

Împotriva sentinței civile nr. 2186 din 9 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței, respingerea în tot a acțiunii, cu consecința menținerii deciziilor atacate.

A susținut recurentul-pârât, referitor la cele avute în vedere de prima instanță asupra aspectului privind calitatea petentului Serviciul Județean de Ambulanță al Județului Satu-Mare de creditor de asigurare, că instanța a interpretat eronat dispozițiile legale în materie, și anume nu a analizat definiția dată de legiuitor atât creanței de asigurare, cât și calității de creditor de asigurare, astfel cum sunt reglementate de prevederile legii speciale.

Creanța pe care o are serviciul de ambulanță nu rezultă dintr-un raport de asigurare Fondul efectuează plăți din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări - deținători ai unei/unor creanțe de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevede că lista creditorilor de asigurări ale căror creanțe certe, lichide și exigibile urmează a fi plătite din disponibilitățile Fondului conține creanțele de asigurare solicitate.

Definițiile de "creditor de asigurare", respectiv "creanță de asigurare" se raportează însă la o situație premisă, și anume falimentul asigurătorului și intervenția Fondului pentru protecția acestei categorii speciale reglementată de lege, a creditorilor de asigurări.

Unul din principiile de interpretare a legii impune ca, în cadrul unei legi de specială aplicațiune, termenii trebuie interpretați restrictiv, strict la obiectul și la sensul lor juridic și lingvistic, iar nu extensiv, modalitate specifică interpretării prin analogie a legii generale.

Astfel, înțelesul avut în vedere de Legea nr. 213/2015 în privința noțiunilor de creditor de asigurări și creanțe de asigurare este dat de conținutul art. 4 alin. (1), care stabilește semnificația termenului de creanță de asigurări, ca fiind creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare, și semnificația termenului de creditori de asigurări, ca fiind, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Legea condiționează plata creditorului de asigurări de existența unei creanțe de asigurare în patrimoniul acestuia.

A susținut recurentul că serviciile de ambulanță nu sunt deținătoare de creanțe de asigurare, în condițiile în care aceste creanțe sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorilor de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare.

Textul reprezintă o transpunere a Directivei 2001/17/CE - privind reorganizarea și lichidarea societăților de asigurări, transpusă în legislația noastră, care definea "creanța de asigurare" ca fiind orice sumă care este datorată de către societatea de asigurare unor asigurați, titulari de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate, având drept direct de acțiune împotriva societății de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută de Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directă, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menționate anterior, când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Primele datorate de către societatea de asigurare rezultate din neîncheierea sau anularea acestor contracte sau operațiuni în conformitate cu legea aplicabilă pentru astfel de contracte sau operațiuni, înaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se consideră, de asemenea, ca fiind creanțe de asigurare. Acest text a fost preluat în noua directivă care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind accesul la activitatea și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II).

Așadar, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului, este absolut necesar că suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită de unitățile medicale, ce au un drept de creanță izvorât dintr-o dispoziție legală, care privește exclusiv autorul evenimentului ce a provocat o vătămare corporală unei alte persoane care a beneficiat de servicii medicale (cheltuieli de spitalizare și tratament medical) furnizate de către o unitate medicală.

Potrivit dispozițiilor art. 320 din Legea nr. 95/2006, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și sunt obligate să suporte cheltuieli ocazionate cu asistența medicală acordată.

Fondul garantează plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a existenței valabile a unui contract de asigurare, facultative și/sau obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, și nu din alte raporturi juridice, care în opinia noastră reprezintă/pot reprezenta creanțe chirografare și nu de asigurări. Mai mult decât atât, înseși creanțele deținute de Fond au fost catalogate drept creanțe de asigurări de către legiuitor, printr-o dispoziție expresă, respectiv art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, fiind practic asimilate creanțelor de asigurare definite expres și limitativ ca fiind doar cele izvorâte dintr-un contract de asigurare.

Aceste definiții și stabilirea atât a creanței de asigurare cât și a calității de creditor de asigurare nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun între asigurați sau beneficiarii asigurărilor și asigurători, ci numai în raporturile cu Fondul, legiuitorul dorind să facă o distincție clară între creanțele pe care Fondul le achită potențialilor creditori de asigurare și celelalte creanțe ale asigurătorului falit, Fondul neachitând indemnizații de asigurare, ci creanțe de asigurare.

Nu toate creanțele asigurătorului în faliment sunt creanțe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelalte creanțe urmând a fi obținute de către creditorii societății de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală. Dovada că legiuitorul a înțeles să reglementeze o categorie extrem de restrictivă a creditorilor de asigurări, Fondul fiind înființată ca instituție de drept public ca ultim resort de a obține despăgubiri, rezultă și din dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora creditorii de asigurări pot urma, la alegere, fie procedura prevăzută de legea specială, fie procedura falimentului, aceasta din urmă fiind calea de urmat și pentru creditorii de asigurări ale căror creanțe depășesc plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 din Legea nr. 213/2015.

A mai arătat recurentul că unitatea medicală/serviciul de ambulanță nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acțiune în pretenții civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Serviciul de ambulanță/unitatea spitalicească acordă asistență medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta, fiind un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-și recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului. Prin urmare, unitatea medicală are obligația de a acorda îngrijiri medicale exclusiv în baza contractului de asigurare medicală, cheltuielile fiind decontate de Casa de asigurări de sănătate.

Nu există temei legal în baza căruia unitățile medicale să poată acționa direct asigurătorul. Această cerere ar fi respinsă ca fiind o acțiune fără calitate procesual activă.

Serviciul de ambulanță/unitățile medicale se constituie ca părți civile în cauzele penale, acestea neavând dreptul de a acționa la instanța civilă asigurătorul, ci numai dreptul de a acționa vinovatul de producerea accidentului, adică pe asiguratul RCA, așa cum rezultă în mod expres și din textul prevederii art. 320 din Legea nr. 95/2006.

Nici asigurătorul de răspundere civilă auto nu face parte din categoria vizată de dispozițiile art. 320 (art. 313 în reglementarea anterioară) din Legea 95/2006, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, potrivit cu care persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și sunt obligate să suporte cheltuieli ocazionate cu asistența medicală acordată.

Or, în baza art. 320 din Legea nr. 95/2006, unitățile spitalicești vor putea obține (în măsura în care dovedesc că suma respectivă a fost decontată de Casa de asigurări de sănătate) o creanță ce nu reprezintă creanța de asigurări (noțiune definită explicit de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015), ci o creanță împotriva persoanei vinovate de producerea vătămării, care însă nu deține o creanță de asigurare.

Dispozițiile Legii nr. 213/2015 reglementează expres posibilitatea creditorilor de asigurări de a obține plata creanțelor de asigurări atât prin procedura administrativă pe baza căreia se pot adresa Fondului, cât și prin înscrierea la masa credală, potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, inclusiv pentru suma ce depășește plafonul de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din lege, în timp ce creanțele ce nu reprezintă creanțe de asigurări pot fi obținute doar pe calea procedurii insolvenței.

Rezultă, așadar, că este total neîntemeiată motivarea instanței de fond potrivit căreia reclamanta ar fi îndreptățită la despăgubire, decizia de respingere a cererii de plată fiind temeinică și legală, întrucât furnizorii de servicii medicale nu pot fi încadrați în categoria creditorilor de asigurări și acceptați la plată din disponibilitățile Fondului.

A mai precizat recurentul că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 26/2017, admițând recursul în interesul legii, în vederea interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 86 din C. proc. pen., a stabilit că Fondul nu poate avea calitate de parte responsabilă civilmente.

Cu alte cuvinte, titlul executoriu poate fi transmis Fondului, în vederea verificării acestuia și după caz, a valorificării acestuia, dacă sumele sunt datorate de Fond, prin îndeplinirea cerințelor din legislația specifică activității Fondului, conform art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 și nicidecum doar pentru că asigurătorul a fost obligat la plata în favoarea unui prestator și/sau furnizor de servicii (în cazul de față unitatea medicală).

În condițiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, hotărârea de deschidere a procedurii de faliment are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva asigurătorului. Legea folosește sintagma suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare și extrajudiciare și a măsurilor de executare silită, deci inclusiv a acțiunilor civile în procesele penale. Toate aceste acțiuni vor înceta la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, conform art. 75 din Legea nr. 85/2014, fiind evident că, prin forța împrejurărilor (falimentul asigurătorului) aceste acțiuni nu vor mai putea fi reluate.

A făcut referire recurentul-pârât și la Decizia nr. 80/2017 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 22/2017, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, și a stabilit după cum urmează că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situațiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau și-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părților.

În interpretarea și aplicarea acelorași dispoziții legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților.

Răspunderea asigurătorului este una contractuală, în baza contractului de asigurare al cărui conținut (obiect, valabilitate, drepturi și obligații ale părților) este reglement de Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011. Prin art. 49 pct. 1 lit. d) se dispune asupra cheltuielilor prilejuite de accident și care au legătură cu starea de sănătate a victimei accidentului, astfel asigurătorul în calitate de contractant despăgubește, eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară conform prescripțiilor medicale) probate cu documente justificative și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare.

Dispoziția este menținută de Norma ASF nr. 23/2014, la art. 50 alin. (1) pct. d), dispozițiile legale menționate având incidență în funcție de data producerii evenimentului rutier.

Plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., și în niciun caz unității medicale.

În cazul dedus judecății, în aplicarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, autorul vătămării este cel care poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților. Autorul vătămării este asiguratul RCA, care, în condițiile în care dovedește plata despăgubirii, va putea solicita suma cuvenită din disponibilitățile Fondului, în condițiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 și art. 2226 alin. (3) din C. civ.

Astfel, legiuitorul a creat o excepție de despăgubire în ceea ce privește societatea de asigurare fără să excludă instituția răspunderii delictuale care se aplica în continuare pentru persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.

Prin urmare, contractul de asigurare de răspundere civilă auto acoperă cheltuielile prilejuite de accident cu excepția celor care sunt suportate din fondurile de asigurări sociale, plata acestora făcându-se însă în condițiile art. 2226 C. civ.

Așadar, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită de serviciile de ambulanță. Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative și obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimatul - reclamant Serviciul Județean de Ambulanță Satu Mare a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Decizia Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 1211/22.09. 2016 a Judecătoriei Satu Mare, definitivă prin decizia penală nr. 842/06.12.2016 a Curții de Apel Oradea, s-a dispus, între altele, obligarea asiguratorului A. S.A. la plata către partea civilă Serviciul Județean de Ambulanță Satu Mare a sumei de 172,37 RON plus dobânda legală din ziua următoare intervenției 442,72 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale și transport de urgență acordat părții civile B..

În raport de aspectele relevate, rezultă, fără putere de tăgadă, că Serviciul Județean de Ambulanță Satu Mare are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că, este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către serviciul de ambulanță a cheltuielilor de asistență medicală de urgență cu victima accidentului, instanța învestită cu soluționarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând în acțiunea civilă exercitată de Serviciul Județean de Ambulanță Ialomița pretențiile acestuia în cuantum de 309,56 RON, în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu, încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, reclamantului, în calitate de parte civilă, fiindu-i recunoscută ca atare o acțiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractului de asigurare deținut de autorul prejudiciului.

Instanța de control judiciar amintește că, în materie penală, este consacrat dreptul de opțiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluționarea pretențiilor sale civile pe calea acțiunii civile promovate la o instanță civilă și promovarea unei acțiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege, ambele variante juridice conferind părții vătămate posibilitatea de a acționa în justiție, în mod direct, asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 operează în aparență cu noțiuni autonome, acestea au același înțeles și întindere cu cele prevăzute de C. civ. și Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile și acestuia, în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condițiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății de asigurare, în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Astfel, în temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult, a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție, în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice.

Într-adevăr, plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă serviciul de ambulanță este terța persoană prejudiciată, care nu a fost despăgubită pentru cheltuielile suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2186 din 9 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.