ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2657/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11.03.2019 sub nr. x/2019, reclamantul Serviciul de Ambulanță București Ilfov a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței anularea Deciziei nr. 18988/2019, precum și obligarea FGA la plata sumelor care fac obiectul cererii de plată nr. x/10.12.2018.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 323 din 28 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamantul Serviciul de Ambulanță București Ilfov, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 323 din 28 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal reclamantul Serviciul de Ambulanță București Ilfov a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulate. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că instanța fondului a înlăturat apărarea instituției cu privire la necomunicarea încheierii pronunțate în data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II - a civilă, devenind definitivă la data de 17.03.2017, termen pe care, instanța fondului îl apreciază ca fiind termenul la care s-a născut dreptul instituției, în calitate de creditor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de Garantare, conform dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraților. Or, în atare situație instituția nu poate fi decăzută din termenul de 90 de zile, ci cel mult repusă în termenul de 90 de zile, obligație ce incumba, prin comunicarea încheierii prin care A. S.A. a fost declarată în faliment. A mai susținut că nu numai că instanța fondului a înlăturat această apărare a reclamantului, mai mult decât atât, a prezumat ca fiind decăzută instituția din termenul de 90 de zile fără ca pârâtul să facă dovada comunicării către aceasta a încheierii prin care s-a dispus intrarea în faliment a societarii asigurătoare avându-se în vedere faptul că, la data pronunțării intrării în faliment, instituția avea înregistrat dosar de dauna, fiind deja creditor, astfel cum rezultă din chiar înscrisurile depuse de pârât la dosarul cauzei. În fine, recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 124 din Constituția României care prevăd că justiția se înfăptuiește în numele legii; că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 noiembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 22 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante În fapt, reclamantul este beneficiarul poliției CASCO de asigurare nr. x/30.03.2016 încheiată cu A. S.A., la data de 08.07.2016, acesta depunând la A. S.A. cerere de despăgubire, ce a fost înregistrată sub nr. x, ca urmare a producerii riscului asigurat la data de 17.06.2016, A. S.A. deschizând dosarul de daună nr. x Prin încheierea din 16.02.2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, definitivă la data de 17.03.2017, s-a deschis procedura de faliment împotriva A. S.A.. La data de 10.12.2018, reclamantul a formulat cerere de plată aceasta fiind înregistrată la F.G.A. sub nr. x . Prin decizia nr. 18988/11.02.2019, F.G.A. a respins cererea de plată, reținând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 17.03.2017, când a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului față de A. S.A. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Serviciul de Ambulanță București Ilfov a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței anularea Deciziei nr. 18988/2019, precum și obligarea FGA la plata sumelor care fac obiectul cererii de plată nr. x/10.12.2018. Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținându-se legalitatea acesteia. Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind data nașterii dreptului său de creanță, invocând, în esență, necomunicarea încheierii pronunțate în data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II - a civilă, precum și faptul că era deja creditor de asigurare prin cererea de despăgubire adresată asigurătorului, aspecte analizate greșit de instanța de fond, în opinia recurentului, critici pe care instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate. În ceea ce privește data nașterii creanței recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi". Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări … " Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.). Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Înalta Curte constată că prin încheierea din 16.02.2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, definitivă la data de 17.03.2017, s-a deschis procedura de faliment împotriva A. S.A.. Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speță este aplicabilă prima teză a textului de lege precitat, calculând termenul de 90 de zile de la data de 17.03.2017, când a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului față de A. S.A., în condițiile în care dreptul de creanță al reclamantului s-a născut anterior acestui moment, respectiv la 17.06.2016, când s-a produs evenimentul asigurat. În aceste condiții cererea de plată adresată de reclamant Fondului la data de 10.12.2018 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Instanța de control judiciar constată că nu poate fi reținută alegația recurentului privind necomunicarea încheierii pronunțate în data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, nici critica în sensul că instanța a prezumat ca instituția reclamantă este decăzută din termenul de 90 de zile fără ca pârâtul să facă dovada comunicării către aceasta a încheierii prin care s-a dispus intrarea în faliment a societarii asigurătoare avându-se în vedere faptul că, la data pronunțării intrării în faliment, instituția avea înregistrat dosar de dauna, fiind deja creditor, astfel cum rezultă din chiar înscrisurile depuse de pârât la dosarul cauzei. Înalta Curte constată că nu există o obligație legală a Fondului de Garantare a Asiguraților de a comunica creditorilor de asigurare încheierea prin care s-a dispus intrarea în faliment a societarii asigurătoare, cu privire la faptul că instituția avea înregistrat dosar de daună, fiind deja creditor, instanța reținând că reclamantul a depus la S.C. A. S.A., la data de 08.07.2016, o cerere de despăgubire, care nu valorează însă cererea de plată ce trebuie adresată Fondului de Garantare a Asiguraților (care în speță a fost depusă la 10.12.2018), conform Anexei nr. 6, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, ele se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față. Astfel, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior. Totodată, intrarea în faliment a asiguratorului nu este o împrejurare care a schimbat condițiile contractuale, fiind o împrejurare imprevizibilă, dar care a fost adusă la cunoștința publicului. Astfel, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației. Așa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea și înregistrarea la instituția pârâtă a cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față. Prin urmare, reținânând că Decizia nr. 18988/11.02.2019 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamant ca nefondat.