ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1080/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29.07.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea în parte a Deciziei nr. 20604 din data 04.07.2019, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, și obligarea pârâtului la plata următoarelor despăgubiri: a) Despăgubiri materiale reprezentând echivalentul în RON la cursul BNR din data plății, a sumei de 12.584 Euro, constituită din cheltuielile de înmormântare și cele reprezentând pomenirea defunctei până la șapte ani, conform tradiției familiilor creștine, precum și din costul tratamentului psihoterapeutic prescris părții prejudiciate A.; b) Despăgubiri morale în cuantum de 100.000 Euro pentru fiica decedatei, A., în echivalent RON la cursul BNR din data plății, precum și câte 50.000 Euro în echivalent RON la cursul BNR din data plății pentru fiecare dintre cei patru nepoți: B., C., D. și E., reprezentând o încercare de compensare a prejudiciului moral major suferit; precum și la plata cheltuielilor de judecată și reprezentare ocazionate de proces.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 433 din 17 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat în parte Decizia nr. 20604/04.07.2019 emisă de pârât, în ceea ce privește art. 2 al acesteia, și a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea unei noi decizii prin care să stabilească în favoarea fiecărui reclamant dreptul la o despăgubire suplimentară de câte 5.000 euro/persoană (echivalent în RON la curs BNR din ziua plății) pentru prejudiciul moral, precum și la plata acestor sume. De asemenea, a respins în rest acțiunea, în privința despăgubirilor pentru daune materiale și în privința restului despăgubirilor pentru daunele morale, ca neîntemeiată, și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

Recursurile exercitate în cauză. Împotriva sentinței de fond nr. 433 din data de 17 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D. și E., precum și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. 3.1. În argumentarea recursului declarat, reclamanții A., B., C., D. și E. au susținut, premergător dezvoltării motivelor de recurs, că sentința de fond nu le-a fost niciodată comunicată la sediul procesual din București, B-dul x, nr. 70-84, unde au solicitat să fie citați și să le fie comunicate toate actele de procedură încă din data de 08.09.2019, conform dovezii pe care au atașat-o cererii de recurs, instanța de fond consemnând această modificare în încheierea pronunțată la data de 26 februarie 2020, existentă la dosarului de fond. Astfel, au arătat că au luat cunoștință de redactarea sentinței de fond la data de 25.01.2022, doar ca urmare a formulării recursului de către intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților (comunicat prin bunăvoința unui vecin de la vechiul sediu), iar conținutul sentinței recurate le-a fost accesibil la data de 26.01.2022, prin descărcarea acesteia de pe site-ul ROLII.RO. În consecință, au solicitat aplicarea art. 485 alin. (2) raportat la art. 468 alin. (2) din C. proc. civ. și au reiterat solicitarea de comunicare a actelor de procedură și în cadrul recursului la același sediu indicat și în fața instanței de fond. Cu privire la recursul promovat, au susținut recurenții-reclamanți că acesta este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. În contextul expunerii detaliate a situației de fapt, a reiterării motivelor de nelegalitate aduse deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și a apărărilor formulate în fața instanței de fond, precum și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, au arătat că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și nemotivată, în pofida cererilor formulate de reclamanți și a probelor administrate de aceștia. Astfel, deși a reținut că apreciază în echitate, a soluționat cauza într-un mod total inechitabil pentru părțile prejudiciate, refuzând orice motivare a hotărârii pronunțate și folosind un singur argument referitor la "gradul de rudenie mai îndepărtat", astfel încât nu și-a întemeiat soluția pe restrângerea posibilităților de viață familială și socială a părților prejudiciate ori raportat la prejudiciile foarte grave cauzate acestora prin decesul victimei, ci, exclusiv din perspectiva unor principii generale, neindividualizate. Au făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, evidențiind în acest sens Decizia nr. 824/06.04.2016 a secției I Civilă, și au concluzionat că motivarea sentinței de fond nu respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul dreptului la un proces echitabil, având în vedere că a ignorat criteriile concrete și dispozițiile legale aplicabile pentru stabilirea întinderii prejudiciului moral suferit de părțile prejudiciate, invocând motive contradictorii și străine de natura cauzei. În continuare, au criticat sentința de fond din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 1355 din C. civ., arătând că prima instanță nu a stabilit starea de fapt reală și nu a luat în considerare normele de drept material în stabilirea prejudiciului moral, limitându-se la aprecierea unui singur element, și anume gradul de rudenie mai îndepărtat, fără relevanță în dimensionarea acestui prejudiciu. În final, recurenții-reclamanți au reiterat aspectele de fapt relevante în cauză și considerentele de ordin teoretic și practic reținute în doctrina și jurisprudența în materie, solicitând instanței de recurs casarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința evaluării despăgubirilor morale în raport de toate circumstanțele concrete ale cauzei și cu aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, considerând că sunt îndreptățiți la acordarea unor compensații reale, care să le aline nu doar suferințele psihice, ci și dreptul la integritate psihică și dreptul la familie. 3.2. Prin cererea sa de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea litigiului în fond cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. În motivare a susținut, în contextul unei expuneri a situației de fapt și a soluției pronunțate de prima instanță, că își menține apărările formulate prin întâmpinare și cele formulate prin concluzii, considerând că sentința de fond este neîntemeiată întrucât instanța nu a apreciat corect starea de fapt. Astfel, în primul rând a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un asigurător sau un reasigurător și că printre criteriile subiective se situează raporturile existente între persoana decedată și titularul dreptului la daune, intensitatea raporturilor de afecțiune și de sprijin moral și material existent între aceste persoane până la data producerii evenimentului, consecințele lipsirii în viitor a titularului dreptului de prezența, afecțiunea și sentimentele care au creat anterior un mod de viață firesc pentru raportul de familie dintre cele două persoane, eventualele sechele psihice, constatate în privința titularului dreptului ca o consecință a pierderii persoanei decedate, reprezentând pentru titular o rudă apropiată. De aceea, cuantumul daunelor morale nu poate fi egalizat de la o cauză judiciară la alta, întrucât circumstanțele proprii fiecărei cauze nu sunt identice. De asemenea, deși dispozițiile art. 1385 din C. civ. prevăd că prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care o generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, iar problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, cum ar fi: demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde, ci, ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Or, chiar dacă stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. În plus, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge la situația îmbogățirii fără just temei, principiu ce rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, și, de asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, consacrând astfel principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Deoarece despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial este, prin însăși destinația ei, aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, categorie juridică cu caracter special, aceasta trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubiră, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete, și anume legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei, criterii pe care recurentul-pârât a considerat că instanța de fond nu le-a avut în vedere. În considerarea acestor argumente, a apreciat că sunt fondate susținerile sale, ținând cont de faptul că instanța de fond nu a avut în vedere la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, nici prevederile art. 1385 din C. civ., nici principiul echității și al proporționalității, în sensul existenței unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată, raportate și la culpa concurentă a victimei în producerea accidentului. A opinat în sensul că acordarea de daune morale are un caracter reparator și nu unul compensator și că, chiar dacă nu a primit de la asigurător despăgubirea respectivă, asiguratul poate exercita împotriva celui vinovat de producerea pagubei acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Totodată, autorul faptei ilicite nu poate fi exonerat de obligația de a repara paguba cauzată, invocând existența contractului de asigurare, deoarece, pe de o parte acest contract creează raporturi și produce efecte numai între părțile contractante, în timp ce el este o terță persoană, iar, pe de altă parte, despăgubirea respectivă poate să nu corespundă valoric pagubei reale, situație în care autorul prejudiciului, ținut la o reparație integrală, va trebui să plătească diferența. Or, în cazul asigurărilor RCA, asiguratul este vinovat de producerea evenimentului rutier, fiind cel care răspunde delictual, patrimonial răspunzând asigurătorul, iar legiuitorul stabilește obligativitatea încheierii acestor tipuri de asigurări prin raportare la impactul social în ceea ce privește circulația pe drumurile publice. A mai făcut referire la divizarea prejudiciului în direct și indirect, pornind de la prevederile art. 1533 din C. civ., care reprezintă norma juridică generală, cu aplicabilitate în întreaga materie a răspunderii civile reparatorii, dând expresie unei legături de cauzalitate care constituie criteriul de stabilire a domeniului de aplicare a acestei răspunderi și a arătat că prejudiciul direct este acela care se află într-o legătură de cauzalitate bine caracterizată, certă, cu fapta ilicită, fiind urmarea necesară a acesteia, iar prejudiciul indirect este cel care se află într-o poziție îndepărtată în lanțul cauzal, fiind imposibil de atașat faptei generatoare de răspundere și socotindu-se că nu are nicio legătură cu aceasta, neputând constitui o condiție favorizatoare a concretizării acesteia. În temeiul acestor argumente a apreciat că nu a fost avut în vedere scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților, care nu este nici asigurător și nici reasigurător, scopul înființării acestuia fiind acela de a proteja creditorii de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător. Ca urmare, Fondul nu poate analiza, în concret, fiecare caz în parte, și, chiar dacă a adoptat în acest sens o procedură internă, acesta nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare, potrivit art. 1350 și urm. din C. civ., contract în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost și nu este parte. De asemenea, nu are o bază legală pentru a soluționa cererile de plată pe cale amiabilă, astfel cum procedează asigurătorii, Fondul administrând banii asiguraților pe care aceștia îi cedează din prima de asigurare achitată prin intermediul asigurătorilor. Așadar, a apreciat că a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se în acest sens, în lipsa unor criterii și limite legale, la procedura internă stabilită în funcție de practica instanțelor judecătorești, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului.

Apărările formulate în cauză. Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la recursul promovat de pârâtul Fondul de Asigurare a Asiguraților, în cuprinsul căreia au invocat excepția nulității recursului pentru neformularea unor critici de nelegalitate, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea recursului ca nefondat. La termenul din 24 februarie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare cu privire la excepția tardivității recursului declarat de recurenții-reclamanți, invocată de recurentul-pârât la acel termen de judecată, precum și cu privire la excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât, excepție invocată de recurenții-reclamanți prin întâmpinare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor. Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., excepția tardivității recursului recurenților-reclamanți, excepție invocată de recurentul-pârât la termenul din data de 24 februarie 2022, precum și excepția nulității recursului formulat de recurentul-pârât, excepție invocată de recurenții-reclamanți prin întâmpinare, Înalta Curte constată că ambele excepții sunt întemeiate, urmând să le admită în considerarea argumentelor ce succed. 5.1. În referire la recursul recurenților-reclamanți, Înalta Curte reține că demersul judiciar ce formează obiectul cauzei pendinte vizează solicitarea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., pe calea prevăzută de art. 1 și art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, de anulare în parte a Deciziei nr. 20604 din 04.07.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, precum și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul în RON la cursul BNR din data plății, a sumei de 12.584 Euro, constituită din cheltuielile de înmormântare și cele reprezentând pomenirea defunctei până la șapte ani, conform tradiției familiilor creștine, precum și din costul tratamentului psihoterapeutic prescris părții prejudiciate A.; respectiv la plata despăgubirilor morale în cuantum de 100.000 Euro pentru fiica decedatei, A., în echivalent RON la cursul BNR din data plății, precum și câte 50.000 Euro în echivalent RON la cursul BNR din data plății pentru fiecare dintre cei patru nepoți: B., C., D. și E., reprezentând o încercare de compensare a prejudiciului moral major suferit; precum și la plata cheltuielilor de judecată și reprezentare ocazionate de proces. Soluționând cauza, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat în parte Decizia nr. 20604/04.07.2019 emisă de pârât, în ceea ce privește art. 2 al acesteia, și a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea unei noi decizii prin care să stabilească în favoarea fiecărui reclamant dreptul la o despăgubire suplimentară de câte 5.000 euro/persoană (echivalent în RON la curs BNR din ziua plății) pentru prejudiciul moral, precum și la plata acestor sume. De asemenea, a respins în rest acțiunea, în privința despăgubirilor pentru daune materiale și în privința restului despăgubirilor pentru daunele morale, ca neîntemeiată, și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru. Potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Hotărârile pronunțate în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale tribunalelor sau curților de apel sunt atacate doar cu recurs, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care prevede că: "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare". În ceea ce privește natura căii de atac a recursului, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că "Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept". Motivarea recursului se realizează, conform art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs, iar potrivit art. 489 alin. (1) din același Cod, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică. Motivele pe care se întemeiază cererea de recurs și dezvoltarea acestora pot fi transmise ulterior declarării recursului, însă numai înăuntrul termenului legal de declarare a recursului, care, așa cum s-a arătat, este de 15 de zile de la comunicarea hotărârii. Dacă recurentul depune motivele de recurs după expirarea termenului prevăzut de lege, instanța le va respinge ca tardive și nu vor fi luate în considerare la analiza legalității hotărârii atacate. Conform art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează. În speță, în urma verificării regularității promovării recursului de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că sentința de fond recurată a fost comunicată reclamanților la data de 8 februarie 2021, la adresa aleasă pentru comunicarea actelor de procedură de la sediul Cabinetului de avocat F., situat în municipiul București, B-dul x, nr. 70-84, conform proceselor-verbale de înmânare atașate la dosarul de fond, din care rezultă că actele au fost depuse la cutia poștală, iar recursul a fost promovat de aceștia la data de 28 ianuarie 2022, data expedierii prin poștă, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul de recurs, cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de lege, calculat pe zile libere potrivit dispozițiilor art. 181-183 C. proc. civ. Prin cererea de recurs formulată în cauză recurenții-reclamanți au susținut că, deși au solicitat, încă din data de 8 septembrie 2019, să fie citați și să le fie comunicate actele de procedură la sediul Cabinetul de avocat F. situat în municipiul București, B-dul x, nr. 70-84, astfel cum s-a consemnat în încheierea de ședință din 26 februarie 2020, sentința civilă nr. 433 din 17 iunie 2020 a Curții de Apel București nu le-a fost niciodată comunicată la acea adresă, ci la vechiul sediu din strada x, precizând în acest sens că au luat cunoștință de redactarea sentinței la data de 25.01.2022, doar ca urmare a formulării recursului de către intimatul-pârât. Totodată, au arătat că doar în urma accesării din data de 26.01.2022, a site-ului ROLII.RO, au cunoscut și descărcat conținutul sentinței de fond pe care au înțeles să o atace. Contrar susținerilor recurenți-reclamanți, Înalta Curte constată că actele existente la dosarul cauzei infirmă această ipoteză, comunicarea hotărârii recurate realizându-se, așa cum s-a arătat în precedent, la adresa Cabinetului de avocat F. din B-dul x, indicată în mod expres a fi adresa aleasă pentru comunicarea actelor de procedură. Așadar, de la data comunicării sentinței din 8 februarie 2021 curge termenul de 15 zile în vederea promovării căii de atac a recursului și, raportat la prevederile art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) din C. proc. civ., ultima zi în care se putea formula recursul împotriva acestei hotărâri ar fi fost data de 24 februarie 2021, având în vedere zilele nelucrătoare. Cum mențiunea ștampilei aplicate pe dovada transmiterii recursului, aflată în copie la fila x și în original la dosar, indică faptul că memoriul conținând motivele de recurs, împreună cu anexele acestuia, au fost transmise instanței la 28 ianuarie 2022, iar termenul a început să curgă de la data comunicării hotărârii din 8 februarie 2021, împlinindu-se la data de 24 februarie 2021, se reține incidența în cauză a art. 103 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. În acest context, Înalta Curte constată că nu se poate reține aplicabilitatea prevederilor art. 485 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți, din actele existente la dosar rezultând că recursul acestora a fost depus peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 5.2. Cât privește recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, acesta va fi analizat de instanța de control judiciar, așa cum s-a arătat în precedent, cu prioritate din perspectiva excepției nulității, invocată de recurenții-reclamanți prin întâmpinare. Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat: "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." De asemenea, conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).", iar alin. (2) al aceluiași text prevede că: "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol. Așadar, recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform art. 489 alin. (2) din același act normativ, sancțiunea nulității recursului. În concret, condiția legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a dezvoltării motivelor, implică determinarea greșelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt și în drept și arătarea probelor pe care se bazează. Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar. În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute în mod limitativ de lege și să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege nu echivalează cu motivarea recursului și nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate. De altfel, în actuala reglementare recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită exclusiv cu analiza conformității hotărârii recurate cu normele legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Ca atare, motivele de recurs sunt instituite prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere de legiuitor și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau și netemeinicia acesteia. De asemenea, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere la apărările de la fondul cauzei, deoarece, fiind formulate anterior pronunțării hotărârii atacate, ele reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu era încă pronunțată. În plus, este de observat faptul că, pentru a determina casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale și la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, respectiv a considerentelor de ordin teoretic reținute de doctrina în materie, ci, dimpotrivă, determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor și a raționamentelor pe care se fundamentează. În acest context, se constată că recurentul-pârât a indicat expres dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin aceste prevederi fiind vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației deduse judecății, dar le încalcă în litera sau în spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată și dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textul de lege invocat. Din această perspectivă Înalta Curte reține că sunt date în competenta instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de față la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reținute ca temei al recursului. În aceste condiții, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate. În speță, argumentele instanței de fond prin care a prezentat interpretarea dispozițiilor legale incidente circumstanțelor factuale reținute, precum și raționamentul logico-juridic care a condus la soluția pronunțată, ar fi trebuit să fie combătute de către recurentul-pârât prin intermediul căii de atac exercitate. În schimb, deși a invocat dispozițiile legale ce reglementează motivul de casare referitor la pronunțarea hotărârii cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul-pârât nu a formulat veritabile critici de nelegalitate la adresa sentinței de fond, care să poată fi încadrate în motivul de casare invocat, critici din care să rezulte în ce constă nelegalitatea hotărârii prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele care au fundamentat-o. Or, așa cum s-a arătat în precedent, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de prima instanță prin sentința de fond atacată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivelor expres și limitativ prevăzute de lege și invocate, de altfel în mod formal de către recurent prin cererea de recurs, având în vedere că recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părțile având deja la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe. Totodată, se impune a se aminti faptul că, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a motivelor de casare incidente în cauză și la reiterarea apărărilor formulate în fața primei instanțe sau la prezentarea unor considerente de ordin general în legătură cu chestiunea dedusă judecății, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greșelilor anume imputate primei instanțe, argumentarea criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează. Întrucât recurentul-pârât nu a formulat, prin raportare la situația dedusă judecății, nicio critică de nelegalitate în privința motivării reținute de instanța de fond, nearătând motivul pentru care consideră că au fost interpretate sau aplicate greșit prevederile legale incidente, simpla afirmație că la stabilirea întinderii despăgubirii acordate instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 1385 C. civ., precum și principiul echității și al proporționalității, precum și simpla indicare formală a dispozițiilor legale care reglementează acest motiv de casare referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fără a fi dezvoltate critici care să poată fi circumscrise acestuia, echivalează cu nemotivarea cererii de recurs. În consecință, reținând caracterul nemotivat al cererii de recurs, având în vedere că recurentul-pârât nu a invocat veritabile critici de nelegalitate compatibile cu materia recursului, care să poată face posibilă o încadrare a acestora în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanță, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac promovate.

Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și alin. (2), art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamanți ca fiind tardiv formulat și va constata nulitatea recursului declarat de pârât. PENTRU ACESTE MOTIVE,