ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1058/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 21.06.2017, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, anularea Deciziei nr. 6275/31.05.2017 emisă de pârât, prin care i-a fost respinsă cererea de plată ca tardiv formulată.

Prin sentința nr. 4339 din 14 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 6275/31.05.2017 emisă de pârât și a obligă pârâtul să procedeze la o nouă analiză a cererii de plată formulată de reclamant.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, susținând că hotărârea dată de prima instanță cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei și este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurentul - pârât a susținut că analiza cererii de plată și a dosarului de daună s-a realizat ținând seama de prevederile legale, respectiv art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data nașterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancțiunea nerespectării acestui termen prevăzut de legea specială și norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obține plata de despăgubiri din disponibilitățile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.

Față de situația de fapt dovedită cu înscrisurile administrate în dosarul primei instanțe, reiese că petentul a depus cererea de plată înregistrată la FGA cu nr. x/27.12.2016, ulterior împlinirii termenului de decădere de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a sentinței nr. 3060/10.12.2015, pronunțată de Judecătoria Tecuci, rămas definitivă prin neapelare în luna februarie 2016, petentul înțelegând să formuleze cererea de plată (anexa nr. 6) la data de 21.12.2016, peste termenul de 90 zile stabilit de legislație.

Prin urmare, nu pot fi reținute ca temeinice și legale motivele prezentate de Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 4339/14.11.2017 "(...) nu a fost informat despre faptul că la data de 28.04.2016 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului și nici că în termen de 90 de zile trebuia să formuleze cerere de recuperare a creanței sale la FGA, potrivit formularului ANEXA 6", fiind contrar dispozițiilor exprese ale art. 20 alin. (1) din Norma 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care arată în mod lămurit forma cererii de plată și termenul de depunere a acesteia.

A mai arătat recurentul că intimatul - reclamant confundă obligația de plată a FGA cu obligația de plată a asigurătorului.

Astfel, FGA plătește în baza dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei 16/2015 a ASF, ca urmare a deschiderii procedurii de faliment și nicidecum în baza unei răspunderi contractuale, izvorul obligațiilor fiind diferit.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal, astfel că, în lipsa unor critici concrete, instanța de recurs nu poate analiza hotărârea recurată din perspectiva acestui motiv de casare.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază fondate criticile subsumate de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea eronată a prevederilor de drept material ce vor fi evidențiate în paragrafele ulterioare.

Dintr-o primă perspectivă, instanța de control judiciar reține că între recurentul - pârât FGA și intimata-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dispune că:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior." Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Deci, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și poate exercita drepturile de a obține despăgubirile la care ar fi îndreptățit.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripție.

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată.

Legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016.

În decizia F.G.A contestată, s-a constatat că sentința nr. 3060/10.12.2015 pronunțată de Judecătoria Tecuci a rămas definitivă prin neapelare în luna februarie 2016, petentul înțelegând să formuleze cererea de plată la data de 21.12.2016, peste termenul de 90 zile stabilit de lege, calculat de la data de 28.04.2016 (dreptul de creanță fiind născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment).

În dezacord cu aspectele reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că aspectul formulării unei cereri de executare silită adresată de reclamant la data de 24.02.2016 executorului judecătoresc C. din mun. Tecuci, județul Galați, precum și a cererii acestuia din urmă adresată FGA la data de 03.05.2016, nu pot fi apreciate ca având vocația de a îndeplini funcțiile pe care formularea cererii de plată le produce în planul procedurii necontencioase, reglementate de Legea nr. 213/2015.

Cum în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, acestea guvernează deplin relațiile sociale și se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față, reclamantul neputând invoca faptul că nu a cunoscut legea, care trebuie să fie cunoscută de toate persoanele, potrivit principiului de drept nemo consetur ignorare legem.

Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior.

Totodată, intrarea în faliment a asiguratorului nu este o împrejurare care a schimbat condițiile contractuale, fiind o împrejurare imprevizibilă, dar care a fost adusă la cunoștința publicului.

Având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației.

Mai mult decât atât, din înscrisurile depuse la dosar în fața instanței de fond, se constată că, în urma cererii formulate de executorul judecătoresc C., recurentul - pârât i-a comunicat că, în conformitate cu art. 22 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurare trebuie să formuleze o cerere adresată FGA, cu un exemplar al sentinței legalizată, recuperarea despăgubirilor neputându-se face prin intermediul executorilor judecătorești.

La data de 21.12.2016, prin cererea înregistrată la FGA cu nr. x/27.12.2016, petentul a depus Anexa nr. 6 - Cererea de plată, cu depășirea termenului prevăzut de lege.

Împrejurarea că reclamantul ar fi solicitat plata despăgubirilor în cadrul unor proceduri judiciare nu poate fi valorificată în soluționarea favorabilă a cererii, deoarece nu se poate reține o obligație de cooperare între Fondul de Garantare și asigurătorul intrat în faliment, dar și în contextul în care normele legale incidente stabilesc în mod clar obligația depunerii cererii de plată și a documentației aferente la instituția pârâtă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa, sentința atacată, și rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., privind anularea deciziei nr. 6275/31.05.2017 emise de pârât, ca nefondată.

Având în vedere cererea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților de acordarea a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea pricinii, în raport cu soluția de admitere a recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 451 și art. 453 C. proc. civ., urmează a o admite și a obliga intimatul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată către recurent, constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru achitate pentru soluționarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 4339 din 14 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca nefondată.

Obligă intimatul - reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, către recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2021.