ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1057/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.11.2017, sub dosar nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire, înregistrată la FGA în data de 16.05.2017.

Prin sentința civilă nr. 2492 din 29 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, fiind obligat pârâtul să soluționeze cererea de despăgubire formulată de reclamantă și înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților în data de 16.05.2017 sub nr. x.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul - pârât a susținut că sentința recurată este nulă, având în vedere că a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 153 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, în încheierea de ședință pronunțată la data de 15.05.2018, instanța a reținut atât nelegala citare a părților, cât și faptul că la apelul nominal nu au răspuns părțile. Cu toate acestea, este reținută prezența consilierului juridic al pârâtei, care pune concluzii pe probe și pe fondul cauzei.

Or, dacă în ceea ce privește prezența părților la dezbateri, se poate considera că mențiunile privind absența părților este o eroare, nu același lucru se poate prezuma și în ce privește procedura de citare. În măsura în care se constată că pentru termenul din 15.05.2018 procedura de citare cu reclamanta nu a fost legal îndeplinită, solicită să se dispună anularea sentinței civile nr. 2492/29.05.2018.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că a stabilit arbitrar un termen și discriminând petenții care au depus cereri anterior intimatului din cauză, dar care nu s-au adresat instanței de judecată pentru soluționarea cererii. A se supune legii înseamnă că judecătorul trebuie să aplice legea, chiar dacă apreciază că legea sau hotărârea rezultată în urma aplicării legii este nedreaptă.

La momentul adoptării Legii nr. 213/2015, în cadrul forului legislativ au existat discuții privind aplicarea unui termen de soluționare a petițiilor ce îi sunt adresate și, având în vedere termenul restrictiv de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului înlăuntrul căruia creditorii de asigurări pot sesiza cu cereri de plată, precum și diversitatea de situații concrete legate de numărul de polițe emise de asigurătorii faliți, s-a preferat, în mod conștient, să nu se stabilească un termen de soluționare a cererilor de către Fond.

Așa fiind, în cazul Legii 213/2015, lipsa reglementării unui termen de soluționare a petițiilor ce sunt adresate fondului nu constituie o lacună legislativă constând într-o omisiune ce poate fi suplinită de judecător prin asimilare, ci de o asumare conștientă a unor situații care, obiectiv, fac imposibilă soluționarea tuturor petițiilor ce îi sunt adresate într-un termen prestabilit, iar realitatea dictează dreptul și nu dreptul creează realitatea.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității și excepția nulității recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin practicaua prezentei decizii, instanța a respins excepțiile tardivității și nulității recursului.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că aspectul existenței unor erori materiale strecurate în încheierea de ședință din 15.05.2018, care face parte integrantă din sentința recurată, poate face obiectul unei cereri de îndreptare, iar nu de recurs, de vreme ce dispozițiile art. 445 din C. proc. civ. impun obligativitatea procedurilor de îndreptare, lămurire și completare a hotărârilor pe căile prevăzute de art. 442-444 din C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte reține că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., procedura de citare a părților fiind legal îndeplinită la termenul de judecată din data de 15.05.2018.

Astfel, la primul termen de judecată din data de 27.03.2018, instanța apreciind că procedura de citare cu pârâtul a fost viciată, s-a dispus reluarea procedurii de citare cu acesta, cauza fiind amânată pentru termenul din 15.05.2018, reclamanta având însă termen în cunoștință.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 175 C. proc. civ. prevăd că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. Ori, recurentul nu a demonstrat o vătămare proprie în legătură cu această neregularitate.

De altfel, din perspectiva interesului ocrotit prin dispozițiile legale enunțate, nulitatea fiind relativă, poate fi invocată numai de către cel vătămat, anume de partea pentru care procedura de citare nu a fost îndeplinită în condițiile legii.

În ceea ce privește fondul disputei judiciare, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților susține, în esență, citând dispozițiile Legii nr. 213/2015, că nu există un termen impus de legiuitor, în care sa soluționeze cererea intimaților-reclamanți.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului, care, în esență, sunt centrate pe interpretarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează termenul de soluționare a cererii de plată.

Din această perspectivă, sunt relevante dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ, care prevăd că nesoluționarea în termenul legal a unei cereri are semnificația faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

În cazul în care autoritatea publică întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziție remediul prevăzut de Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să rezolve cererea prin emiterea deciziei, în temeiul art. 1 alin. (1) și (8) alin. (1) din această lege.

Faptul că autoritatea recurentă are în curs de soluționare un număr foarte mare de cereri nu este opozabil intimaților - reclamanți și nu poate constitui un motiv care să golească de conținut drepturile acestora.

Atunci când complexitatea procedurii administrative face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorității urmează a fi analizată prin prisma principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ca garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabilă nu doar procedurii judiciare propriu-zise, ci și celei administrative sau execuționale.

Termenul rezonabil constituie și o garanție a dreptului la o bună administrare consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care, deși nu este direct aplicabil în raporturile juridice interne, ar trebui să constituie un veritabil reper în organizarea activității autorităților publice.

Astfel, soluționarea cererilor de plată se poate realiza în mod temeinic și legal într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat în particular, de la caz la caz, în funcție de complexitatea pe care o presupune fiecare dosar de daună în parte, termen rezonabil de natura a permite FGA să urmeze toate operațiunile administrative impuse de cadrul normativ, fără însă a prelungi procedura sine die.

În altă ordine de idei, împrejurarea că, după judecarea cauzei în primă instanță, recurentul-pârât a emis decizia de soluționare a cererii de despăgubire constituie o conformare de bună voie la obligația stabilită prin sentința pronunțată de instanța de fond, nefiind de natură să atragă reformarea acesteia.

Prin urmare, neidentificându-se motive de casare a hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2492 din 29 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2021.