ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 838/2022

Ședința publică din data de 14 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.06.2018 sub nr. x/2018, reclamanta Comuna Mogoșoaia, în contradictoriu cu pârâta A. S.A. a contestat hotărârea arbitrală nr. 35 din 10.04.2018, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2017, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. a) și h) și art. 611 alin. (1) C. proc. civ., admiterea acțiunii în anulare și desființarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, secția a II a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 1282 din 3 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în anulare promovată de reclamanta Comuna Mogoșoaia în contradictoriu cu pârâta A. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței indicate în punctul I.2 anterior, a formulat recurs reclamanta Comuna Mogoșoaia, prin care, invocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar, în rejudecare, admiterea acțiunii în anulare, desființarea hotărârii arbitrale, cu consecința fie a trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului București, secția a II a contencios administrativ și fiscal, fie a respingerii acțiunii în pretenții, ca prescrisă, fie în sensul diminuării pretențiilor intimatei-pârâte la nivelul cuantumului creanței principale, respectiv la suma de 1.038.904,39 RON.

În susținerea căii de atac promovate, recurenta a arătat, în esență, dintr-o primă perspectivă, că argumentele evocate de instanța de fond în justificarea soluției de respingere a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale nr. 35/2018 sunt contradictorii, fiind formulate în funcție de "temele avute în vedere", abordare ce, în opinia recurentei, atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6, teza a II -a C. proc. civ.. Din această perspectivă, recurenta a arătat că, în soluția de respingere a cererii de desființare a hotărârii arbitrale întemeiate pe prevederile art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., prima instanță a oscilat între a reține incidența puterii lucrului judecat și existența unor texte de lege ce ar permite arbitrabilitatea unui astfel de litigiu, iar o astfel de abordare generează caracter contradictoriu motivării furnizate. Totodată, recurenta a apreciat că prin reținerea naturii contractului de lucrări nr. x/2008 de act administrativ se tinde, indirect, la a se statua că un astfel de contract nu este comercial, iar o astfel de statuare este contradictorie celei prin care s-a stabilit caracterul arbitrabil al disputei soluționate prin hotărârea arbitrală.

A mai arătat recurenta că, din perspectiva dezlegărilor date de prima instanță chestiunii incidenței motivului de desființare a hotărârii arbitrale, reglementat de art. 608 alin. (1) lit. a) Code de procedură civilă, în virtutea principiului tempus regit actum, prevederile Legii nr. 101/2016 nu sunt aplicabile cauzei, nefiind norme în vigoare la momentul perfectării contractului de lucrări nr. x/2008 sau începerii litigiilor dintre părți, iar puterea lucrului judecat al soluțiilor pronunțate în litigiul purtat anterior între părți, a fost greșit reținută de instanța de fond, câtă vreme nu există identitate de obiect și cauză între cele două litigii.

Totodată, apreciind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat și soluția dată motivului de desființare reglementat de art. 608 alin. (1), pct. h) C. proc. civ., susținând că instanța de fond a interpretat eronat noțiunea de "ordine publică", sub umbrela căreia intră și prevederile art. 969 C. civ.

De asemenea, a criticat recurenta și dezlegările date prin sentința recurată chestiunii prescripției dreptului material la acțiune, apreciind recurenta că sunt nelegale concluziile instanței de fond privind legalitatea hotărârii tribunalului arbitral de respingere a unei astfel de excepții. În opinia recurentei, prima instanță a interpretat eronat prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, în contextul în care nu le-a coroborat cu art. 7 din același act normativ, apreciind relevante și prevederile art. 43 Codul comercial, privind data de la care curge dobânda aferentă datoriilor comerciale, precum și dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea termenului prescripției, dar și principiul accesorium sequitur principale.

Astfel, în opinia recurentei, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru penalitățile aferente perioadei 25.04.2014-03.12.2015 trebuia corelat cu cel aferent creanței principale, iar, în raport de o astfel de corelare, întrucât pentru facturile privind creanțele menționate în anexa nr. 6 la prima acțiune arbitrală (ce a vizat obligațiile principale de plată), termenul pentru exercitarea dreptului la acțiune a început să curgă, pentru prima factură, la data de 22 februarie 2009 și s-a împlinit la data de 22 februarie 2012, iar pentru ultima factură din această anexă la data de 21 octombrie 2012 și s-a împlinit la 21 octombrie 2015, iar pentru facturile menționate în anexa nr. 7 la prima acțiune arbitrală, a început să curgă pentru prima factură, la data de 21 decembrie 2009 și s-a împlinit la de 21 decembrie 2012, iar, pentru ultima factură, la data de 14 noiembrie 2012 și s-a împlinit la data de 14 noiembrie 2015, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru penalități era împlinit la data promovării celei de-a doua acțiuni arbitrale, respectiv 25.04.2017.

O altă critică adusă sentinței atacate a vizat maniera în care judecătorul fondului a dezlegat chestiunea inaplicabilității prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, apreciind recurenta că instanța de fond a pornit eronat de la raționamentul intimatei-pârâte, conform căruia nu ar fi incidente dispozițiile unui astfel de text normativ, întrucât autoritățile locale nu au calitatea de comercianți, trecând, nejustificat, în opinia recurentei, sub tăcere prevederile art. 56 din Codul comercial, care definesc raporturile comerciale mixte. În opinia recurentei, deoarece la data nașterii raportului juridic obligațional erau în vigoare prevederile art. 56 din Codul comercial (1887), atât timp cât intimata-pârâtă îndeplinea criteriile spre a fi calificată drept comerciant, convenția parților era supusă reglementărilor comerciale, deci implicit și Legii nr. 469/2002.

Totodată, a criticat recurenta argumentele instanței de fond prin care aceasta a apreciat că prin prevederile O.U.G. nr. 119/2007, în vigoare la momentul încheierii contractului și care se aplicau expres materiei căreia îi aparținea și contractul încheiat între părți, a fost eliminată plafonarea penalităților de întârziere. De asemenea, raportat la data abrogării Legii nr. 469/2002, a apreciat recurenta drept nelegale statuările instanței de fond, conform cărora penalitățile cerute la plată sunt guvernate de legea în vigoare la data nașterii acestora, adică Legea nr. 246/2009 și O.U.G. nr. 119/2007. Din această perspectivă, a arătat că, deși Legea nr. 469/2002 și-a încetat efectele pentru toate raporturile juridice născute după data de 30 iunie 2009, aceasta și-a produs efectele pentru acelea născute anterior acestei date, sub imperiul său, ori drepturile și obligațiile părților din litigiul pendinte au luat naștere, în opinia recurentei, înainte de data abrogării Legii nr. 469/2002, care este incidentă, în cauză, în virtutea principiului tempus regit actum.

În raport de astfel de considerente, a apreciat recurenta că, reținând o încălcare a ordinii publice și a unei prevederi normative imperative, reglementate de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, instanța de fond ar fi trebuit să micșoreze cuantumul clauzei penale, dat fiind caracterul excesiv al acesteia, stabilit cu încălcarea prevederilor Legii nr. 469/2002, cu atât mai mult cu cât, din textul clauzei penale inserate în contract, nu rezultă că valoarea penalităților de întârziere putea depăși cuantumul debitului principal.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata - pârâtă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, drept temeinică și legală, a hotărârii primei instanțe.

În esență, intimata a susținut că argumentele subsumate de recurentă motivului de casare reglementat de punctul 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. nu au un fundament legal, sentința recurată necuprinzând motive contradictorii, iar cele subsumate punctului 8 al aceluiași text normativ sunt, în principal, inadmisibile, iar în subsidiar nefondate. Din această perspectivă, a învederat intimata că sentința recurată nu este de natură să presupună încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, în contextul în care acțiunea în anulare permite controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale în limitele impuse de art. 608 alin. (1) C. proc. civ., respectiv pe aspecte de legalitate limitativ statuate, fără să îngăduie o analiză a temeiniciei judecății făcute de tribunatul arbitral. În mod similar, analiza din cadrul recursului se limitează doar la motive de nelegalitate a sentinței recurate, orice alte aspecte depășind cadrul procesual admis de lege în cazul căii de atac extraordinare a recursului. În acest context, în opinia intimatei, orice critici prin care recurenta tinde la generarea unui control de temeinice a sentinței arbitrale sunt inadmisibile. Totodată, intimata a învederat că sentința recurată nu a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât clauzele contractuale nu reprezintă norme legale, cu atât mai puțin norme de ordine publică și, în orice caz, nu au fost încălcate prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, iar Legea nr. 469/2002 nu era incidentă în cauză și, chiar dacă ar fi fost, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 nu reprezintă o normă imperativă ori de ordine publică.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta - reclamantă Comuna Mogoșoaia a solicitat, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs, respingerea apărărilor formulate de intimata - pârâtă A. S.A., apreciind susținerile acesteia ca fiind neîntemeiate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din 21 noiembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Comuna Mogoșoaia este nefondat, pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată fiind, în accepțiunea titularului căii de atac, pretinsa contradictorialitate a considerentelor hotărârii atacate ce vizează soluția de respingere a motivului de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept și expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. Totodată, teza a II-a a pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., privită din perspectiva contrarietății între considerente (ipoteza evocată de recurentă), vizează situația în care dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată/fondată, iar din alta că este neîntemeiată/nefondată, astfel încât motivarea este confuză și nu se poate știi ce anume a statuat, în fapt, instanța.

Or, în cauza de față nu poate fi reținută o contrarietate între considerente, câtă vreme toate acestea converg către ideea comună a lipsei incidenței cazurilor de desființare a hotărârii arbitrale reglementate de art. 608 alin. (1) lit. a) și h) C. proc. civ.. Modul în care judecătorul fondului a apreciat că operează corelarea între diversele texte normative sau ipoteze de fapt și de drept incidente cauzei, nu reprezintă o motivare contradictorie, ci doar elemente ale raționamentului logico-juridic ce a stat la baza soluție pronunțate. Astfel, rațiunile pentru care a fost adoptată soluția dispusă prin sentința recurată sunt clare, iar nu confuze.

Prevederile Legii nr. 101/2016 au fost evocate de prima instanță, nu în mod contradictoriu chestiunii efectului pozitiv al lucrului judecat, ci în completarea acesteia, în raport de mecanismul de determinare a arbitrabilității explicat prin considerentele Deciziei nr. 502/06.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. De asemenea, faptul că instanța de fond a reținut natura contractului de act administrativ, nu contrazice concluzia arbitrabilității litigiului, ce s-a întemeiat pe reținerea puterii lucrului judecat, coroborată cu prevederile procedurale ale Legii nr. 101/2016.

Faptul că recurenta nu împărtășește opinia judecătorului fondului, nu poate reprezenta un argument în susținerea incidenței tezei a II-a a pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.. Instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluția adoptată, fiind respectate prevederile art. 22 alin. (2) și cele ale art. 425 C. proc. civ. și a arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinței pronunțate. Cât privește criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a legii la stabilirea situației juridice în cauză, ele vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În cauză, cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare ocrotite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât privește argumentele recurentei- reclamante, prin care aceasta susține incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în parametrii dublei limitări pe care o generează, pe de o parte, verificările ce pot fi realizate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., de către instanța de recurs, iar, pe de altă parte de cele, pe care jurisdicția statală le poate realiza, în limitele art. 608 C. proc. civ., asupra unei hotărâri arbitrale, apreciază nefondate criticile aduse de recurentă sentinței atacate.

În ceea ce privește argumentele recurentei, prin care aceasta contestă legalitatea considerentelor sentinței atacate ce vizează cazul de desființare a hotărârii arbitrale reglementat de art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, dintr-o primă perspectivă că, instanța de fond a reținut corect incidența efectului pozitiv al lucrului judecat al Deciziei nr. 502/06.02.2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2015, în prezenta cauză.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că dispozițiile art. 431 C. proc. civ., dând expresie modalității în care se produc efectele lucrului judecat, consacră cele două forme de manifestare a acestuia respectiv, efectul negativ sau extinctiv, ce presupune că o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eademre ne silactio) și cel pozitiv, conform căruia o soluție dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (fes indicata pro veritate habetur). Spre deosebire de efectul negativ al lucrului judecat, ce impune întrunirea triplei identități de obiect, cauză și părți, efectul pozitiv nu implică aceeași identitate, ci doar pe cea a legăturii unei chestiuni litigioase deja tranșate jurisdicțional cu un proces ulterior al acelorași părți.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 502/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2015, purtat între aceleași părți, s-a statuat astfel:

Dezlegarea problemei de drept a arbitrabilității litigiului trebuie să pornească de la forma articolului 286 din O.U.G. nr. 34/2006 în vigoare la data sesizării tribunalului arbitral - 19.11.2012, în aplicarea principiului potrivit căruia caracterul operant și eficace al clauzei compromisorii stabilite prin contractul părților și, pe cale de consecință, arbitrabilitatea litigiului, se analizează în funcție de norma de procedură în vigoare la data înregistrării cererii de arbitrare.

Or, potrivit art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 76/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 278/2010, (p)rocesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de către secția comercială a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante.

Prin urmare, pe de o parte, recurenta se referă greșit la forma art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 în vigoare la data încheierii contractului părților (în cuprinsul căreia este stipulată clauza compromisorie)- 29.01.2008, iar pe de altă parte, fără temei, susține că forma art. 286 rezultată în urma modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 76/2010 aprobată cu modificări prin Legea nr. 278/2010 ar conduce la concluzia că legiuitorul a înțeles să acorde competență de soluționare pentru litigiile ce izvorăsc din contractele de achiziții publice numai instanțelor statale.

Înalta Curte constată că arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contracte de achiziții publice sub imperiul O.U.G. nr. 34/2006 în forma anterior menționată este indiscutabilă, în lipsa unei dispoziții exprese în sensul nearbitrabilității acestei categorii de litigii patrimoniale. În atare condiții, sunt aplicabile prevederile art. 340 din vechiul C. proc. civ. și principiul libertății contractuale, potrivit cărora litigiile patrimoniale au vocația de a fi soluționate pe calea arbitrajului.

De altfel, potrivit art. 55 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2006 adoptate la data de 24.01.2007 (text normativ rămas neschimbat de la data intrării în vigoare a Normelor), părțile pot insera în contractul de achiziție publică clauza arbitrală sau compromisorie care atribuie competența de soluționare a litigiilor izvorâte din executarea contractului instanțelor arbitrale."

Prin hotărârea arbitrală a cărei anulare este solicitată, a fost admisă, în parte, acțiunea A. și a fost obligată Comuna Mogoșoaia să-i plătească acesteia suma de 6.098.368,71 RON, cu titlu de penalități de întârziere pentru executarea cu întârziere a obligației de plată a prețului lucrărilor care au făcut obiectul contractului nr. x/29.01.2008, precum și la plata cheltuielilor arbitrale în cuantum de 127.679,96 RON. Or, mecanismele de stabilire a întinderii prejudiciului generat de neexecutarea obligațiilor de plată, sunt cele reglementate prin clauza penală stipulată în contractul nr. x/29.01.2008, un astfel de aspect reprezentând un element suficient spre a genera o legătură între chestiunea criteriilor de verificare a arbitrabilității, tranșată în dosarul nr. x/2015 și litigiul pendinte.

De asemenea, din cuprinsul sentinței atacate rezultă că efectul pozitiv a fost reținut de prima instanță din perspectiva faptului că arbitrabilitatea este o condiție de eficacitate/valabilitate a clauzei compromisorii reglementate de art. 24.2 și că, fiind operantă în considerarea prevederilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, determinarea arbitrabilității se face prin raportare la norma în vigoare la data promovării cererii de arbitrare. Or, în raport de data introducerii cererii de arbitrare - 25.04.2017 - prevederile Legii nr. 101/2016 au fost evocate, în mod corect, de prima instanță drept normele de procedură în vigoare la momentul învestirii tribunalului arbitral, fiind respectați atât parametrii trasați prin Decizia nr. 502/06.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. De asemenea, în raport de data formulării cererii de arbitrare, instanța de fond a identificat corect legea aplicabilă, reținând corect caracterul arbitrabil al disputei.

Față de toate aceste aspecte, Înalta Curte reține că prima instanță a reținut corect lipsa de incidență a motivului de desființare a hotărârii arbitrale reglementat de art. 608 alin. (1), pct. a) C. proc. civ., criticile aduse de recurentă unor astfel de dezlegări fiind nefondate.

Cât privește criticile aduse de recurentă manierei în care prima instanță a tranșat chestiunea lipsei de incidență a motivului de desființare a hotărârii arbitrale reglmentat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., Înalta Curte reține, dintr-o primă perspectivă că instanța de fond a delimitat corect parametrii verificărilor pe care le putea realiza, în virtutea unui astfel de text normativ, respectiv faptul că aspectele de netemeinicie a hotărârii arbitrale nu pot face obiectul verificărilor permise de acțiunea arbitrală, în care este cercetată legalitatea hotărârii arbitrale, însă doar din perspectiva ipotezelor limitativ reglementate de prevederile art. 608 C. proc. civ.

De asemenea, contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte reține că prevederile trasate de art. 969 C. civ. (1864) nu corespund nici noțiunii de ordine publică, în sensul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. și nici nu pot fi considerate drept norme imperative ale legii, conform aceluiași text normativ. Este ceea ce rezultă din chiar formularea art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, acestea putând fi revocate prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege. Câtă vreme contractul este numai legea părților contractante, privind interesul individual al acestora și câtă vreme acestea îl pot modifica prin consimțământul lor mutual, clauzele unui contract nu pot fi considerate ca fiind de ordine publică, iar art. 969 C. civ. nu poate fi calificat drept dispoziție imperativă a legii. Astfel, soluția primei instanțe este una corectă, neputându-se reține încălcarea ordinii publice, în sensul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Nefondate sunt și criticile aduse de recurentă manierei în care prima instanță a dezlegat chestiunea conformității soluției tribunalului arbitral de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune (din perspectiva penalităților de întârziere aferente perioadei 25.04.2014-03.12.2015), cu prevederile Decretului nr. 167/1958 și cele ale art. 43 Codul comercial.

Înalta Curte are în vedere faptul că, după cum învederează chiar recurenta, rolul clauzei penale este cel de a stabilii mecanismele de cuantificare a întinderii prejudiciului, faptul generator fiind însă "delictul" neîndeplinirii la termen a obligației contractuale de plată. De asemenea, în raport de data scadenței obligației de plată principale, fiecare zi de neplată generează un prejudiciu, cuantificat de către părți, prin contract, ca fiind de 1% pe zi de întârziere. Fiecare prejudiciu astfel generat, determină o obligație de reparare a acestuia, fiind astfel născute prestații succesive ce incumbă debitorului, exigibile chiar la data la care prejudiciul s-a născut. Pe cale de consecință, inclusiv din perspectiva prevederilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune se naște la momentul generării prejudiciului. Pe cale de consecință, sunt nefondate criticile aduse de recurentă manierei în care prima instanță a verificat modul în care tribunalul arbitral a aplicat prevederile incidente materiei prescripției, câtă vreme a fost realizată corect identificarea caracterului penalităților de întârziere de prestații succesive, cărora le sunt aplicabile dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Din această perspectivă, instanța de control judiciar apreciază ca lipsite de relevanță trimiterile pe care recurenta le face la momentul nașterii dreptului de acțiune în privința creanțelor principale, sau la modul de curgere a termenului de prescripție în privința acestora (inclusiv din perspectiva întreruperii), impunându-se, pentru considerentele expuse anterior, realizarea unei delimitări între momentul de debut al termenului de prescripție ce vizează creanțele principale și cel de la care începe să curgă prescripția în materia dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului generat de neexecutarea, la termen, a obligației. De asemenea, Înalta Curte reține că prevederile art. 43 Codul comercial reglementează, în esență, faptul că până la exigibilitate, o creanță principală nu generează dobânzi, iar nu chestiunea în discuție. În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază drept legal modul în care prima instanță a realizat verificările impuse de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., reținând corect că, prin hotărârea arbitrală, nu au fost încălcate normele imperative aplicabile materiei prescripției și nici ordinea publică, câtă vreme, în raport la data promovării cererii de arbitrare, termenele de prescripție aferente prestațiilor succesive ce incumbau recurentei pentru neexecutarea obligației de plată în perioada 25.04.2014-03.12.2015, nu erau, încă, împlinite.

În ceea ce privește aspectul inaplicabilității prevederilor Legii nr. 469/2002 dreptului de creanță stabilit în sarcina recurentei prin hotărârea arbitrală, Înalta Curte nu poate împărtăși criticile aduse de recurentă sentinței atacate, în contextul în care prima instanță, în raport de specificitatea acțiunii în anularea unei hotărâri arbitrale, care, după cum s-a arătat și mai sus, nu permite cenzurarea temeiniciei respectivei hotărâri, ci numai un control judecătoresc al legalității acesteia, a realizat o corectă aplicare a legii.

Analizând sfera de reglementare a prevederilor Legii nr. 469/2002, Înalta Curte observă că intenția de legiferare a fost una subiectivă (criteriul relevant fiind cel al subiecților de drept vizați de normă, astfel cum au fost expres menționați în alin. (1) al art. 1 din Legea nr. 469/2002, respectiv agenții economici comercianți, persoane juridice și comercianți, persoane fizice). Un astfel de scop al normei a fost explicat expres de legiuitor prin expunerea de motive a Legii nr. 246/2009, de abrogare a Legii nr. 469/2002, în care s-a specificat că prin promovarea Legii nr. 469/2002 s-a încercat rezolvarea unor probleme stringente cu care se confruntă agenții economici. Or, din această perspectivă, verificând suportul legal al soluției tribunalului arbitral, instanța de fond a reținut corect că, întrucât în virtutea prevederilor art. 8 din Codul Comercial statul, județul și comuna nu pot avea calitatea de comercianți, raporturile dintre părți deduse analizei nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 469/2002.

De altfel, chiar dacă s-ar aprecia că intenția de legiferare ar fi fost una obiectivă (în funcție de calitatea de act comercial a unui contract), Înalta Curte observă că raporturile juridice deduse analizei în prezenta cauză tot nu ar intra în sfera de reglementare a Legii nr. 469/2002, întrucât aplicarea ipotezei reglementate de art. 56 din Codul Comercial este condiționată, prin chiar textul normativ în discuție (afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel), de inexistența unei reglementări care să dispună altfel. Or, prin prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare în perioada vizată de situațiile juridice supuse analizei) contractele încheiate de autoritățile publice, ce aveau ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice și orice alte categorii de contracte administrative stabilite prin legi speciale, au fost calificate expres de legiuitor ca fiind acte administrative. Astfel, indiferent de intenția subiectivă sau obiectivă de legiferare, situațiile juridice deduse analizei în litigiul pendinte nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 469/2002.

Dincolo de toate aceste considerente, Înalta Curte observă că, prin prevederile clauzei penale cuprinse în Contractul de lucrări nr. x/2008, părțile nu au convenit o plafonare a întinderii prejudiciului suferit prin neexecutare, motiv pentru care și dacă s-ar trece peste considerentele expuse anterior și s-ar aprecia că prevederile Legii nr. 469/2002 ar fi aplicabile și tipului de contracte din care face parte cel încheiat între părțile litigiului pendinte, acestea păstrează natura unor norme extrinseci parametrilor trasați de părțile contractante, prin acordul lor de voință. În acest context, după cum s-a menționat și în expunerea de motive a Legii nr. 246/2009 (de abrogare a Legii nr. 469/2002), prin prevederea legală operează o ingerință în drepturile născute din acest acord, în sensul unei reprimări a dreptului asupra câtimii prejudiciului ce depășește pragul stabilit prin normă, iar chestiunea de drept supusă analizei este cea a determinării întinderii în timp a unei astfel de ingerințe.

Examinând o astfel de chestiune exclusiv în limitele creanței în cuantum de 6.098.368,77 RON (reprezentând penalități de întârziere aferente perioadei 25.04.2014-03.12.2015) ce, după cum s-a statuat anterior, are drept element generator, fapta nerespectării la termen, de către recurentă, a obligațiilor contractuale de plată (scadente după data de 18 noiembrie 2009), Înalta Curte constată că, deși, în raport de prevederile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, nu se poate reține o abrogare implicită a Legii nr. 469/2002 prin O.U.G. nr. 119/2007, astfel de aspecte nu sunt suficiente spre a genera casarea sentinței atacate, întrucât Legea nr. 469/2002 a fost arogată expres prin Legea nr. 246/2009, începând cu data de 3 iulie 2009. Or, situația juridică declanșată de sus indicata faptă (a nerespectării la termen a obligațiilor contractuale) reprezintă facta futura în raport de prevederile Legii nr. 469/2002 și se plasează, temporal, după abrogarea normei, neputându-se reține nici o supraviețuire a Legii nr. 469/2002, sub forma ultraactivității legii.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, în materia aplicării în timp a normelor juridice, regula este cea potrivit căreia dispozițiile legii noi se aplică atât tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, dar și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Per a contrario, legea veche se aplică doar actelor și faptelor încheiate cât timp aceasta a fost în vigoare, precum și situațiilor juridice născute într-o astfel de perioadă. După cum s-a reținut în jurisprudența Curții Constituționale "o lege nu este retroactivă atunci când modifica pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprima producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru ca în aceste cazuri legea noua nu face altceva decât sa refuze supraviețuirea legii vechi și sa reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare" (Deciziile nr. 330/2001, nr. 294/2004 și nr. 458/2003).

Or, în cauza de față, dincolo de faptul că, întrucât Contractul de lucrări nr. x/2008 a fost unul cu executare succesivă, iar chiar exigibilitatea obligațiilor neexecutate a fost plasată, temporal, ulterior momentului abrogării Legii nr. 469/2002, (fiind, astfel, un efect viitor), întrucât fapta neexecutării a fost săvârșită după data abrogării Legii nr. 469/2002, situația juridică generată de aceasta reprezintă facta futura, fiind formată după suprimarea, prin voința legiuitorului exprimată în Legea nr. 246/2009, a efectelor Legii nr. 469/2002.

După cum s-a arătat și în paragrafele anterioare, rolul clauzei penale este cel de a stabilii mecanismele de cuantificare a întinderii prejudiciului, însă actul generator al creanțelor succesive reprezentate de prejudiciile create de fiecare zi de întârziere, este "delictul" neîndeplinirii la termen a obligației de plată. Astfel, din perspectiva delimitării aplicării în timp a Legii nr. 469/2002, prezintă importanță situația generatoare (fără ca prin aceasta să fie negat caracterul de prestație succesivă a obligației de reparare a prejudiciului generat de fiecare zi de întârziere).

De asemenea, în privința creanței stabilite prin hotărârea arbitrală, nu se poate reține nici o ultraactivitate a Legii nr. 469/2002, neputând fi primite nici argumentele recurentei prin care aceasta, evocând principiul tempus regit actum, tinde să invoce incidența regulii trasate prin art. 6 alin. (2) C. civ. (nou) sau prin art. 3 ori art. 102 din Legea nr. 71/2011, în sensul de lege în vigoare la data încheierii contractului.

Înalta Curte reține că, în raport de prevederile C. civ. (nou) și de cele ale Legii nr. 71/2011, ce au intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, abrogarea Legii nr. 469/2002 reprezintă facta praeterita, regula statuată de art. 6 alin. (2) din C. civ. ori art. 3 sau art. 102 din Legea nr. 71/2011, neputând fi aplicată retroactiv. Or, anterior intrării în vigoare a noului C. civ. și a adoptării Legii nr. 71/2011, în materia dreptului tranzitoriu, principiul aplicării imediate a legii noi viza inclusiv ipoteza aplicării acesteia efectelor viitoare ale actelor și faptelor juridice anterioare.

De asemenea, se reține și că însăși structura Legii nr. 246/2009, ce are un articol unic (cel de abrogare a Legii nr. 469/2002), coroborată cu expunerea de motive a unui astfel de act normativ, reprezintă un indicativ al intenției legiuitorului de a refuza supraviețuirea Legii nr. 469/2002. Astfel, în expunerea de motive a Legii nr. 246/2009 s-a arătat că prin adoptarea Legii nr. 469/2002 nu s-a putut atinge scopul urmărit, dimpotrivă, reglementarea fiind de natură a crea o serie de greutăți agenților economici în activitatea pe care o desfășoară, de natură a genera o serie de blocaje economice, motiv pentru care legiuitorul a apreciat că se impune luarea, în regim de urgență, a unor măsuri privind abrogarea acesteia. Totodată s-a precizat și că instituirea, prin legea în discuție, a unor normele paralele prevederilor dreptului comun în materia obligațiilor, inclusiv în materia penalităților nu este una justificată de un efect favorabil asupra circuitului comercial și mediului de afaceri, limitările asupra libertății contractuale fiind substanțiale și contrare Directivei 2000/35/EEC, ce a justificat inițierea normei.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că și în ipoteza în care s-ar trece de etapa verificării incidenței, în cauză, a Legii nr. 469/2002, un astfel de aspect tot nu ar fi suficient spre a genera casarea sentinței primei instanțe, cu consecința desființării hotărârii arbitrale, întrucât prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 nu îndeplinesc criteriul calitativ impus de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., spre a genera astfel de efecte, întrucât nu sunt de ordine publică și nu au natura unei norme imperative. Astfel, interesul ocrotit prin limitarea cuantumului penalităților de întârziere este unul individual al agenților economici comercianți vizați de alin. (1) al art. 1 din Legea nr. 469/2002, iar prin inserarea tezei finale a textului de lege (cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul) s-a conferit acestuia un caracter dispozitiv, neimpunându-se, astfel, subiecților vizați o interdicție de la care, sub o anumită sancțiune, aceștia nu pot să deroge. Or prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) permit desființarea hotărârii arbitrale doar dacă a fost nesocotită ordinea publică ori o prevedere imperativă a legii.

Pe cale de consecință, soluția primei instanțe, de a reține caracterul nefondat al susținerilor prin care recurenta - reclamantă invoca incidența motivului de desființare a hotărârii arbitrale reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., este una legală.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 613 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Comuna Mogoșoaia, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Comuna Mogoșoaia împotriva sentinței civile nr. 1282 din 3 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2022.

Cu opinie separată:

Admite recursul declarat de reclamanta Comuna Mogoșoaia împotriva sentinței civile nr. 1282 din 3 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite acțiunea în anulare formulată de reclamanta Comuna Mogoșoaia, în contradictoriu cu pârâta A. S.A..

Anulează, în parte hotărârea arbitrală nr. 35 din 10.04.2018, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2017, în sensul înlăturării dispoziției tribunalului arbitral de obligare a Comunei Mogoșoaia la plata penalităților de întârziere ce depășesc suma de 1.038.904,39 RON, respectiv valoarea debitului principal aferent contractului nr. x/29.01.2008.

Motivarea opiniei separate:

Prezenta opinie separată se delimitează de opinia majoritară în privința analizei criticii de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ., referitoare la incidența cazului de desființare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. - hotărârea arbitrală încalcă dispoziții imperative ale legii, și anume dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

Recurenta-reclamantă a susținut prin cererea de anulare a sentinței arbitrale adresate instanței de fond că dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 sunt aplicabile raportului contractual al părților, respectiv efectele clauzei penale stipulate la pc. 13.2 al contractului sunt limitate de dispoziția legală imperativă amintită, astfel că totalul penalităților de întârziere la plata facturilor nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, având în vedere că prin contract nu s-a stipulat contrariul.

Instanța de fond a respins motivul de anulare parțială a sentinței arbitrale anterior arătat, cu o motivare încadrată pe trei paliere de argumentație, și anume:

- 1) tribunalul arbitral a reținut corect că Legea nr. 469/2002 nu este aplicabilă cauzei, subiectele de drept supuse legii fiind indicate în art. 1 din actul normativ - agenții economici comercianți, iar Comuna Mogoșoaia nu intră în categoria comercianților, conform Codului comercial de la 1887 (în vigoare la data încheierii contractului); de asemenea, contractul părților se califică ca unul administrativ, de achiziție publică, iar nu unul comercial, or art. 4 din Legea nr. 469/2002 se aplică contractelor comerciale;

- 2) la data încheierii contractului părților, în ianuarie 2008, era intrată în vigoare O.U.G. nr. 119/2007, care elimină plafonarea penalităților de întârziere;

- 3) Legea nr. 469/2002 nu este aplicabilă cauzei și datorită abrogării ei exprese la data de 30.06.2009, prin Legea nr. 246/2009; or, penalitățile cerute în fața tribunalului arbitral sunt calculate pentru perioada aprilie 2014- decembrie 2015, reprezentând un efect viitor al situației juridice create prin încheierea contractului părților în 2008, astfel încât, din perspectiva aplicării în timp a legii, penalitățile sunt guvernate de cadrul normativ în vigoare la datele succesive ale nașterii dreptului, ce se situează după abrogarea Legii nr. 469/2002.

Cel de-al doilea argument reținut de instanța de fond a fost reformat și în cadrul opiniei majoritare, așa încât nu se impune a fi tratat distinct prin opinia separată, prin care se reține, de asemenea, că nu există niciun argument pentru a considera că O.U.G. nr. 119/2007 ar fi abrogat implicit dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

În privința primului argument, criticile de nelegalitate invocate de recurentă sunt în sensul greșitei aplicări a Legii nr. 469/2002, din perspectiva stabilirii domeniului său de acțiune, iar aceste critici sunt fondate.

Pe de o parte, nu se poate reține existența unui concurs între O.U.G. nr. 34/2006 și Legea nr. 469/2002, soldat cu inaplicabilitatea Legii nr. 469/2002, pe motiv că O.U.G. nr. 34/2006 este norma specială, așa cum a reținut tribunalul arbitral.

O.U.G. nr. 34/2006 reglementează procedurile de achiziții publice, iar nu executarea contractului încheiat în baza unei proceduri de achiziție publică. Drept urmare, calificarea contractului ca unul administrativ, de achiziție publică nu atrage inaplicabilitatea Legii nr. 469/2002, care reglementează executarea obligațiilor asumate prin contracte încheiate pentru realizarea actelor de comerț de către agenții economici comercianți, așa cum stipulează art. 1 din lege. Or, contractele de achiziție publică sunt contracte prin care operatorii economici execută lucrări, furnizează produse sau prestează servicii (art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006), intrând în câmpul de aplicare al Legii nr. 469/2002.

Pentru intimata-pârâtă A. S.A., contractul încheiat cu recurenta-reclamantă Comuna Mogoșoaia a fost act de comerț, în sensul dispozițiilor anterior invocate, coroborate cu prevederile Codului comercial de la 1887, sub imperiul căruia a fost încheiat contractul.

Iar potrivit art. 56 din același Cod, în vigoare la data încheierii contractului, dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, încât privește acest act, legii comerciale, afara de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Drept urmare, dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 sunt aplicabile nu numai intimatei-pârâte, în calitate de comerciant, ci și recurentei-reclamante, în calitate de parte contractantă.

Pe de altă parte, norma care limitează cuantumul penalităților nu este una care să privească persoana contractantului, așa cum se reține în cadrul opiniei majoritare, ci privește obligațiile contractuale asumate, fiind astfel aplicabilă ambelor părți contractante, nu doar agentului economic.

În concluzie, art. 4 din Legea nr. 469/2002 se aplică obligației de plată a penalităților de întârziere asumată de recurenta-reclamantă prin clauza 13.2 a contractului.

Cât privește cel de-al treilea argument al instanței de fond, acesta se subsumează principiilor de aplicare a legii civile în timp. Curgerea penalităților de întârziere pe o perioadă situată în timp după abrogarea prin Legea nr. 246/2009 a Legii nr. 469/2002 a fost considerată de judecătorul fondului relevantă pentru stabilirea legii aplicabile, în considerarea calificării curgerii acestor penalități ca efect viitor al unei situații juridice trecute (respectiv al încheierii contractului sub imperiul Legii nr. 469/2002), cu consecința aplicării legii noi, care abrogă limitarea cuntumului penalităților.

În opinia minoritară, legea care guvernează conținutul și efectele clauzei penale stipulate în contractul părților este legea în vigoare la data încheierii contractului, neavând relevanță perioada în care au curs penalitățile. Legea în vigoare la data încheierii contractului reglementează cuantumul penalității stipulate, legea nouă neputând atribui alte efecte actului juridic încheiat sub imperiul legii anterioare. O altă soluție ar înfrânge nevoia de protejare a previziunii legitime a părților.

În cadrul opiniei majoritare s-a arătat că nu s-ar aplica dreptul tranzitoriu din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ., care stipulează atât prin art. 3 cât și prin art. 102 că actul juridic nu poate genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lui și că efectele contractului sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat. Motivul neaplicabilității ar fi acela că abrogarea Legii nr. 469/2002 a intervenit anterior intrării în vigoare a noului C. civ., așa încât s-ar aplica regula din dreptul tranzitoriu anterior, conform căreia legea nouă se aplică și efectelor viitoare ale situației juridice anterior născute.

Chiar acceptând că nu ar opera normele clare de drept tranzitoriu din Legea nr. 71/2011, determinarea cuantumului penalității din perspectiva existenței unei limite maxime legale nu reprezintă un efect viitor al contractului, ci unul care s-a produs deja încă de la încheierea actului.

În fine, se mai impune o precizare. În cadrul opiniei majoritare, dându-se valență apărărilor intimatei-pârâte, s-a reținut că motivul de anulare parțială a sentinței arbitrale întemeiat pe incidența dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 nici nu se încadrează în cazul de anulare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. - hotărârea arbitrală încalcă dispoziții imperative ale legii, întrucât norma arătată nu este imperativă, ci dispozitivă.

Opinia minoritară se delimitează și de acest considerent. Potrivit art. 4 alin. (1) și (3) din Legea nr. 469/2002, în contractele încheiate, părțile pot prevedea ca, în cazul neîndeplinirii până la scadență a obligațiilor contractuale, debitorii să plătească, în afara sumei datorate, penalități pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi lucrătoare după data scadenței, însă totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

Astfel, norma din alin. (3), potrivit căreia totalul penalităților de întârziere nu poate depăși cuantumul debitului principal, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul, este o normă imperativă aplicabilă clauzei penale contractuale, în sensul limitării cuntumului penalităților la valoarea debitului principal, cu o singură excepție - când părțile au stipulat contrariul. În cauza de față se aplică regula prevăzută de normă, iar nu excepția, întrucât părțile nu au stipulat contrariul.

Împrejurarea că legiuitorul a lăsat la dispoziția părților contractante posibilitatea de a stipula contrariul nu înseamnă că norma prohibitivă aplicabilă în lipsa stipulației contrare ar avea caracter dispozitiv. Ca atare, motivul se încadrează în dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, soluția care s-ar fi impus în considerarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ., pentru reținerea cazului de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din același Cod, ar fi fost aceea de admitere a recursului declarat de reclamanta Comuna Mogoșoaia, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, anularea în parte a hotărârii arbitrale, în sensul înlăturării dispoziției tribunalului arbitral de obligare a Comunei Mogoșoaia la plata penalităților de întârziere ce depășesc suma de 1.038.904,39 RON, respectiv valoarea debitului principal aferent contractului nr. x/29.01.2008.