ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2294/2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanta Societatea A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, a solicitat anularea Sentinței arbitrale nr. 12/2018 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României la data de 31.01.2018 în dosarul nr. x/2016.

Prin sentința nr. 298 din 29 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea în anulare formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6) și 8) din C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, în subsidiar casarea în totalitate a hotărârii atacate și admiterea acțiunii în anularea Sentinței arbitrale nr. 12 din 31.01.2018 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2016, așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată în recurs.

În motivarea recursului, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) din C. proc. civ., a arătat că sentința nu întrunește exigențele unei hotărâri motivate, cu analizarea argumentelor, apărărilor și susținerilor părților în cauză, fiind incident un motiv de ordine publică, respectiv nemotivarea hotărârii recurate. Judecătorul fondului dă eficiență doar susținerilor pârâtului, nu a analizat și nu s-a pronunțat în niciun fel asupra argumentelor și apărărilor reclamantei privitoare la nulitatea clauzei contractuale invocate de reclamantă raportat la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aplicabilitatea dispozițiilor Noului C. civ. față de faptul că raportul juridic cu pârâtul s-a derulat pe o perioadă de aproape 4 ani de zile și a constat și în lucrări suplimentare prestate de reclamantă în folosul pârâtului convenite prin dispoziții de șantier, ordine ale proiectantului și ale beneficiarului și reprezentanți ai acestora, ce nu au făcut obiectul Acordul contractual nr. x/09.09.2009, reținerea nelegală a tribunalului arbitral că reclamanta este decăzută din dreptul la plăți suplimentare față de Sub-Clauza 20.1 din Acordul contractual nr. x/09.09.2009, aceasta nefiind o chestiune de interpretare, ci de aplicabilitate față de starea de fapt în cauză, termenii contractuali și dispozițiile imperative ale legii, aplicabilitatea și incidența în speță a Sub-Clauzelor 11.9, 11.10,14.11, 14.13 din Acordul contractual nr. x/09.09.2009, pretențiile din acțiunea introductivă fundamentate pe temeiul juridic constând în îmbogățirea fără justă cauză - "actio de in rem verso", aspectele de nelegalitate a sentinței arbitrale prin prisma dispozițiilor imperative ale legii, invocate prin acțiunea în anulare și apărările formulate prin răspunsul la întâmpinare față de excepția inadmisibilității invocată de pârât, precum și concluziile puse la prima instanță.

Motivarea primei instanțe nu întrunește cerințele procedurale prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru că nu arată, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la respingerea cererii și argumentele pentru care a înlăturat susținerile reclamantei. Prin urmare, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare, în temeiul prevederilor art. 497, art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., fiind încălcat dreptul său la un proces echitabil și fiindu-i cauzată o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea în totalitate a sentinței atacate și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., a arătat că motivul de nelegalitate invocat prin cererea în anulare formulată împotriva sentinței arbitrale nr. 12/31.01.2018 este cel prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., respectiv hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii.

Tribunalul arbitral nu a pronunțat o sentință pe fondul litigiului dintre părți, ci a soluționat cauza pe cale excepție, la fel și prima instanță, apreciind că cererea în anulare este inadmisibilă. Sentința arbitrală atacată încalcă dispozițiile imperative ale legii, iar hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Norma imperativă (fie de drept substanțial, fie de drept procesual) încălcată de instanța pentru a fi incident motivul de anulare evocat trebuie să prescrie o anumită conduită (încălcată de părți, dar acceptată de instanță) sau să interzică o anumită conduită (pe care instanța să o fi permis). Decăderea, atât în înțelesul noii cât și a vechilor reglementări, reprezintă acea sancțiune de drept civil ce constă în pierderea unui drept care nu a fost exercitat în termenul legal imperativ.

Decăderea nu atinge dreptul subiectiv civil ce se valorifică prin acțiune, dar poate duce în mod indirect la pierderea dreptului la acțiune în situația neexercitării în termenul legal imperativ. Termenul imperativ rezultă din conținutul normei legale, sancțiunea nerespectării sale trebuie să fie expres definită de lege.

Potrivit noii reglementări, art. 2545 Noul C. civ. prevede că prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale (alin. (1). Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor (alin. (2).

Cu toate acestea, termenele de decădere nu pot fi instituite, fiind nulă clauza prin care se stabilește un termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârșirea actului de către persoana interesată (art. 2546 Noul C. civ.). În măsura în care această natură a termenului nu rezultă din conținutul normei legale, urmează să fie aplicate regulile de la prescripția extinctivă (art. 2547 Noul C. civ.). Ca atare, ori de câte ori nu va rezulta neîndoielnic faptul că termenul este unul de decădere, regimul juridic aplicabil va fi acela specific prescripției extinctive.

În vechea reglementare, Decretul nr. 167/1958 prevede imperativ, la art. 1 alin. (3), că "Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă", asupra căruia instanța de fond nu s-a pronunțat, astfel cum a detaliat la primul motiv de casare.

Consideră aplicabile dispozițiile legale invocate prin acțiunea în anulare, astfel că tribunalul arbitral a reținut nelegal incidența sancțiunii decăderii față de Sub-Clauza nr. 20.1 din Acordul Contractual nr. x/09.09.2009 și că reclamanta este decăzută din dreptul de a primi plata prestațiilor efectuate, iar beneficiarul, pârâtul Municipiul București, este exonerat de orice răspundere legală de aceste plăți.

În vechea reglementare, C. civ. din 1864, legea în vigoare Ia data încheierii Acordului Contractual nr. x/09.09.2009, la art. 970 se prevede "Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea. obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", art. 977 prevede că "Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literar al termenilor", art. 982 prevede că "Toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg", la art. 983 se prevede "Când există îndoială. convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă", la art. 1073 se prevede "Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare" iar art. 1091 prevede că "Obligațiile se sting prin plată, prin novațiune. prin remitere voluntară. prin compensație, prin confuziune. prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune. prin efectul condiției rezolutorii și prin prescripție".

Conduita părților și implicit o încălcare a termenelor stipulate trebuie analizate prin prisma dispozițiilor legale menționate și prevederilor contractuale incidente, astfel:

Prevederile Sub-Clauzei nr. 14.11 - Prezentarea situației finale de lucrări sunt suficient de clare și nu lasă loc de interpretare, în sensul că "în termen de 58 de zile de Ia emiterea Procesului Verbal de Recepție Finală. Antreprenorul va transmite Inginerului, în șase exemplare, Situația finală de lucrări, însoțită de documente justificative, care să prezinte în detaliu, într-un format aprobat de Inginer, următoarele: 1) valoarea tuturor lucrărilor executate conform prevederilor Contractului, și 2) orice alte sume la care Antreprenorul se consideră îndreptățit, potrivit prevederilor Contractului, sau în alt fel.

Astfel, Sub-Clauza nr. 14.11 lit. b) din contract nu vizează doar centralizarea costurilor înregistrate cu realizarea lucrărilor și cheltuielilor suplimentare suportate între momentul recepției la terminarea lucrărilor și cel al recepției finale, din moment ce se stipulează fără a se lăsa loc de interpretare că este vorba de orice alte sume la care antreprenorul se consideră îndreptățit, potrivit prevederilor contractului, sau în alt fel, fiind evident că se face referire la întregul contract și nu la fazele de execuție sau cele dintre momentul recepției la terminarea lucrărilor și cel al recepției finale, deoarece nu există nicio stipulație în aceste din urmă sens. Prin urmare, nu se poate susține că este decăzută din dreptul de a formula pretenții privind lucrările suplimentare executate în beneficiul pârâtului din moment ce a solicitat plata acestora în termenii contractuali, necesitatea acestor plăți suplimentare fiind cunoscută la momentul întocmirii Situației finale de lucrări.

Astfel, doar după încheierea procesului-verbal de recepție finală și predarea lucrării de construcție antreprenorul poate solicita beneficiarului plata cheltuielilor suportate suplimentar în efectuarea lucrărilor. Mai mult, lucrările suplimentare a căror plată o pretinde i-au fost solicitate în mod expres de către pârâtul în cauză.

Un alt argument este dat chiar de către dispozițiile contractuale care prevăd că pretențiile privind alte sume aferente lucrărilor executate să se realizeze doar după încheierea procesului-verbal de recepție finală, respectiv pentru emiterea certificatului final de plată, act pe care l-a solicitat respectând prevederile contractuale. Acest act nu a fost emis din culpa exclusivă a pârâtului, sens în care pretențiile sale sunt formulate în termen legal.

Potrivit clauzelor Acordului Contractual nr. x/09.09.2009, Vol. 2 - Condiții de Contract: "Îndeplinirea obligațiilor Antreprenorului nu se consideră a fi încheiată până când Inginerul nu a emis Antreprenorului Procesul Verbal de Recepție Finală, precizând data la care Antreprenorul și-a încheiat obligațiile prevăzute în Contract ... Procesul Verbal de Recepție Finală va fi singurul document considerat a certifica recepția lucrărilor" - Sub-Clauza 11.9 (Procesul Verbal de Recepție Finală).

Acordul Contractual nr. x/09.09.2009 s-a derulat pe o perioadă de aproape 4 ani de zile, timp în care contractul inițial a suferit diferite modificări, unele dintre ele înscrise într-un act adițional la contract - Actul adițional nr. x/24.12.2010, altele convenite prin dispoziții de șantier, ordine ale proiectantului și ale beneficiarului și reprezentanți ai acestora.

La data de 22.02.2013 a fost întocmit procesul-verbal de recepție finală nr. x/22.02.2013 privind lucrarea "Reabilitarea Infrastructurii Educaționale din București: Pachetul 12.2 - Școala nr. 30" și procesul-verbal de recepție finală nr. x/22.02.2013 privind lucrarea "Reabilitarea Infrastructurii Educaționale din București: Pachetul 12.2 - Școala nr. 40", ambele procese finale de recepție fiind semnate de membrii comisiei de recepție finală, fără obiecțiuni.

În decursul derulării relației contractuale cu pârâtul, a efectuat, la solicitarea acestuia, o serie de lucrări suplimentare care au angajat costuri suplimentare pe care pârâtul are obligația de a le plăti.

Solicită a se avea avea în vedere faptul că ulterior recepției la terminarea lucrărilor au mai fost prestate lucrări, aspect constatat prin Procesul-verbal de remediere a lucrărilor încheiat în data de 22.03.2011 - Școala Generală nr. 30, Nota de constatare încheiată în data de 22.03.2011 - Școala Generală nr. 30, Procesul-verbal de remediere a lucrărilor încheiat în data de 22.03.2011 - Școala Generală nr. 40, Nota de constatare încheiată în data de 22.03.2011 - Școala Generală nr. 40, și a adus la cunoștința pârâtului și consultantului toate aspectele legate de plățile suplimentare rezultate la ambele obiective ce au format obiectul acordului contractual nr. x/09.09.2069 (corespondența purtată, adresele de înaintare, situații de lucrări, devize, adresa nr. x/28.05.2012).

Prin urmare, nu se poate susține că există vreo decădere sau imposibilitatea solicitării contravalorii lucrărilor suplimentare efectuate, deoarece potrivit Sub-Clauzei 14.11 lit. b). în termen de 58 de zile de la emiterea Procesului Verbal de Recepție Finală, se pot solicita orice alte sume la care Antreprenorul se consideră îndreptățit, potrivit prevederilor Contractului, sau în alt fel, iar potrivit Sub-Clauzei 14.13, în cazul în care nu se depune situația în termenul menționat, "Inginerul va emite Certificatul Final de plată pentru o sumă pe care acesta o va stabili ca fiind corect datorată", act neîndeplinit în cauză, astfel că se confirmă practic temeinicia solicitărilor sale, fiind evident că reclamanta este îndreptățită la plata acestor lucrări suplimentare.

În soluționarea excepției decăderii din dreptul la plăți suplimentare, nu pot fi avute în vedere doar prevederile Sub-Clauzei 20.1., ci acestea trebuie coroborate cu prevederile legale și contractuale menționate, cu atât mai mult cu cât, din actele dosarului, rezultă în mod evident că pârâtul a solicitat în mod expres executarea lucrărilor suplimentare, le-a preluat și acceptat, a primit solicitări de plată făcute în termen, însă a refuzat să le onoreze.

La momentul recepției finale ce a avut loc în data de 22.02.2013, a înaintat atât beneficiarului, pârâtul municipiul București, cât si consultantului C., câte o notificare și convocare la conciliere directă, înregistrată la pârâtul municipiul București sub nr. x/22.02.2013 și consultantul C. sub nr. x/26.02.2013, prin care a încercat soluționarea pe cale amiabilă a litigiului privind plata debitelor neachitate reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare executate conform acordului contractual nr. x/09.09.2009, procedură la care aceștia nu s-au prezentat, ci doar au dat câte un răspuns, prin adresele nr. x/14.03.2013 emisă de Primăria municipiului București și nr. 8904/MP/9787/14.03.2013 emisă de C.. Astfel, nu se poate susține că nu a solicitat în termen legal plata sumelor aferente lucrărilor suplimentare executate în baza acordului contractual nr. x/09.09.2009.

Nu corespunde adevărului nici faptul că nu ar fi apelat la Comisia de Adjudecare a Disputelor (CAD), prin adresa nr. 540/3 0.04.2014 pârâtul a refuzat arbitrajul CAD solicitat. Astfel, solicită a se constata că în mod nelegal a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii în anulare invocată de Municipiul București.

În continuare, motivele din cererea de recurs privesc fondul litigiului dintre părți.

Intimatul pârât Municipiul București a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că, deși recurenta încearcă formal sa justifice admisibilitatea acțiunii în anulare raportat la dispozițiile limitativ prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., în realitate toate criticile exced ipotezei prevăzute de lege.

Recurenta invocă în susținerea acțiunii în anulare dispoziții ale Noului C. civ. referitoare la sancțiunea decăderii. Or, Acordul contractual nr. x a fost încheiat de părți în data de 09.09.2009. Noul C. civ. a intrat în vigoare în data de 01.10.2011. Efectele juridice generate de acest contract, căruia îi sunt aplicabile, potrivit voinței părților, dispozițiile FIDIC (roșu), sunt guvernate de dispozițiile vechiul C. civ.

Unul dintre efectele juridice care au făcut obiectul analizei instanței arbitrale rezultă din Sub-Clauza 20.1 din contract, această dispoziție contractuală instituind un termen de decădere de drept substanțial de 28 zile, nerespectarea acestui termen în sine constituind un element de fond, ce poate să atragă respingerea ca nefondată a acțiunii/pretențiilor antreprenorului.

În aceste condiții, susținerile recurentei-reclamante referitoare la incidența dispozițiilor 2545, 2546 și 2547 din Noul C. civ. sunt vădit nefondate, decăderea, ca element de fond instituit prin contract, fiind o situație juridică născută din derularea acestui act juridic, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile C. civ. în vigoare la momentul încheierii sale.

În mod greșit susține recurenta-reclamantă faptul că hotărârea primei instanțe nu ar întruni exigentele unei hotărâri motivate, prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 6) din C. proc. civ., deoarece instanța nu ar fi motivat soluția pronunțată.

Recurenta, pe lângă greșita invocare a dispozițiilor Noului C. civ. referitoare la presupusa nulitate a clauzei prin care este instituit termenul de decădere (art. 2546 Noul C. civ.), afirmă în motivarea acțiunii în anulare faptul că "doar după încheierea procesului-verbal de recepție finală și predarea lucrării de construcție, antreprenorul poate solicita beneficiarului plata cheltuielilor suportate suplimentar în efectuarea lucrărilor", raportându-se astfel la termenul de 58 zile de la momentul încheierii procesului-verbal de recepție finală, termen instituit de Sub-Clauza 14.11. Or, interpretarea dispozițiilor contractuale referitor la termenele de decădere, care reprezintă termene de drept substanțial, constituie aspecte care țin de relațiile contractuale instituite intre părți. Este evident faptul că toate aspectele invocate de recurentă vizează fondul cauzei, neputând fi încadrate în motivele prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.. Astfel, nu pot face obiectul unei acțiuni in anulare critici aduse hotărârii arbitrale in ceea ce privește fondul cauzei, ci numai eventuale încălcări de către instanța arbitrală a unor reguli procedurale care sunt prevăzute de lege ca imperative.

În continuare, intimatul a formulat apărări pe fondul cauzei, în sensul că în mod corect a dispus instanța arbitrală admiterea excepției decăderii din dreptul recurentei-reclamante la plăți suplimentare și respingerea ca nefondată a acțiunii.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6) și 8) din C. proc. civ., prin care se instituie exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii, Înalta Curte constată următoarele

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul Municipiul București și a solicitat obligarea acestuia la plata sumei totale de 239.493,26 euro + TVA, echivalentul sumei de 1.053.770,344 RON + TVA, reprezentând contravaloarea unor lucrări executate în folosul pârâtului conform Contractului nr. x din data de 09.09.2009, precum și la plata dobânzii legale conform O.U.G. nr. 13/2011 și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1589 din data 05.03.2015, Tribunalul București a respins cererea ca inadmisibilă. Prin Decizia nr. 5231 din data 05.11.2015, Curtea de Apel București a respins excepția inadmisibilității recursului, a admis recursul, a casat în tot sentința recurată și a trimis cauza spre soluționare Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Românie.

Cererea a fost înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României sub dosar nr. x/2016.

Prin Sentința arbitrală nr. 12/31.01.2018, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis excepția decăderii reclamantei din dreptul la plăți suplimentare și, în consecință, a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurenta reclamantă acțiunea în anulare, în temeiul dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., soluționată prin sentința recurată.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) din C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

Susține nefondat recurenta că motivarea primei instanțe nu întrunește cerințele procedurale prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și faptul că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.

Obligația instanței de a motiva hotărârea pronunțată, reglementată de dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, pe baza probelor administrate, a dispozițiilor legale incidente, prezentarea motivelor pentru care instanța a admis sau a respins cererile părților, analiza argumentelor relevante invocate de părți și expunerea concretă a motivelor de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată. Obligația de motivare nu impune instanței o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susținere a părților, ci expunerea raționamentului juridic care a determinat aprecierea și convingerea judecătorului pentru soluția pronunțată. Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument și fiecărei susțineri invocate de părți, acestea putând fi grupate și analizate raportat la motivele de nelegalitate invocate cărora se circumscriu.

Susține în mod nefondat recurenta că judecătorul fondului a dat eficiență doar susținerilor pârâtului, că nu a analizat și nu s-a pronunțat în niciun fel asupra argumentelor și apărărilor reclamantei. Instanța de fond nu a dat eficiență doar apărărilor pârâtului, ci a constatat temeinicia acestora și a expus concret motivele pe care le-a avut în vedere pentru a respinge acțiunea în anulare ca inadmisibilă.

Din examinarea sentinței recurate rezultă că instanța de fond a reținut obiectul și motivele acțiunii în anularea sentinței arbitrale, apărările formulate de pârât, motivarea, în esență, a sentinței arbitrale, temeiul juridic al acțiunii în anulare, cele două categorii de argumente invocate, pe de o parte nulitatea clauzei contractuale prin care este instituit termenul de decădere, în temeiul dispozițiilor art. 2546 Noul C. civ., pe de altă parte interpretarea Sub-Clauzei 20.1 din Acordul contractual nr. x/09.09.2009, care constituie fundamentul pretențiilor reclamantei.

În legătură cu primul argument al reclamantei, a subliniat că efectele contractului încheiat de părți la data de 09.09.2009 sunt guvernate de legea în vigoare la data încheierii contractului, C. civ. din 1864, prin urmare trimiterile reclamantei la dispozițiile din Noul C. civ. (întrat în vigoare de la 01.10.2011) nu pot fi primite. Susținerea că instanța nu s-a pronunțat asupra argumentelor privind faptul că în vechea reglementare Decretul nr. 167/1958 prevede imperativ la art. 1 alin. (3) că "Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă" a fost formulată de către reclamantă în cadrul răspunsului la întâmpinare. Analizând motivele din acțiunea în anulare, instanța a reținut că efectele contractului încheiat de părți la data de 09.09.2009 sunt guvernate de legea în vigoare la data încheierii contractului.

În legătură cu cea de-a doua categorie de argumente, a constatat că acestea privesc, în esență, interpretarea eronată a clauzei contractuale referitoare la decăderea părții din dreptul părții la plăți suplimentare, precum și relevanța stării de fapt reținute în raport de dispoziția contractuală în discuție, aspecte care nu pot fi supuse cenzurii instanței față de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.. Pentru aceste motive, reținând că motivele invocate de reclamantă nu se încadrează în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege pentru formularea acțiunii în anulare în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., a respins cererea ca inadmisibilă.

Față de cele arătate, cerința motivării hotărârii judecătorești este respectată, fiind expuse de instanța de fond considerentele avute în vedere pentru respingerea ca inadmisibilă a acțiunii. Motivarea din sentința recurată, deși este succintă, cuprinde argumentele de fapt și de drept pentru care instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, reflectă raționamentul instanței, raportat la motivele invocate și susținerile părților.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, examinând motivele de recurs raportat la obiectul și temeiul juridic al acțiunii în anulare soluționate prin sentința recurată, având în vedere hotărârea arbitrală și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată, de asemenea, că este nefondat.

Reclamanta a formulat acțiunea în anularea hotărârii arbitrale în temeiul dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură civilă.

Curtea de arbitraj a reținut, în esență, că, lucrările suplimentare pretinse de reclamanta A. S.R.L. sunt toate anterioare datei proceselor-verbale de terminare a lucrărilor (29.12.2010; 30.12.2010) și, cu atât mai mult, celei a proceselor-verbale de recepție finală (22.02.2013), toate aceste date, prin ipoteză, ulterioare nașterii dreptului la sumele respective, și că prescripția nu începe să curgă mai înainte de a se naște dreptul la acțiune, respectiv mai înainte de data nașterii unei dispute între părți sau între acestea și inginer, care survine, de regulă, în urma refuzului aprobării de către inginer a plăților suplimentare revendicate de reclamanta A. S.R.L. În lipsa revendicării plăților suplimentare de către reclamanta A. S.R.L., în termen de 28 de zile de la data la care aceasta a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască evenimentele sau circumstanțele care au ocazionat solicitarea lor, respectiv de la data efectuării lor, aceasta este decăzută din dreptul de a le primi, iar beneficiarul pârât este exonerat de orice răspundere legală de aceste plăți (Sub-Clauza 20.1 par. l și 2), decăderea făcând inutilă cercetarea prescripției dreptului material la acțiune, care este și rămâne lipsită de obiect, ca și cercetarea inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile referitoare la îmbogățirea fără justă cauză.

Instanța de fond nu a examinat pe fond acțiunea în anulare formulată de reclamantă. A respins acțiunea ca inadmisibilă, a apreciat că motivele invocate pe fond de reclamantă nu pot fi analizate față de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

Acțiunea în anularea hotărârii arbitrale este un mijloc procedural specific de desființare a hotărârii arbitrale, având o natură mixtă, jurisdicțională și contractuală. Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare și numai pentru motivele prevăzute de lege, prin dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. a)-i) din C. proc. civ. fiind prevăzute expres și în mod limitativ motivele pentru care poate fi anulată o hotărâre arbitrală. Astfel, potrivit art. 608 din C. proc. civ., "(1) Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului; b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante; c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală; d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită; e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art. 567, deși cel puțin una dintre părți a declarat că înțelege să invoce caducitatea, iar părțile nu au fost de acord cu continuarea judecății, potrivit art. 568 alin. (1) și (2); f) tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut; g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării ori nu este semnată de arbitri; h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii; i) dacă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare".

Acestea vizează condițiile de regularitate a hotărârii arbitrale și cauze de nelegalitate expres stabilite, permit exclusiv un control judecătoresc al legalității hotărârii arbitrale și nu permit instanței cenzurarea temeiniciei hotărârii arbitrale.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor invocate din Noul C. civ., susținerile recurentei sunt nefondate.

Între reclamantă, în calitate de executant, și pârâtă, în calitate de achizitor, s-a încheiat Acordul contractual nr. x/09.09.2009 pentru efectuarea lucrărilor având ca obiect "Reabilitarea Infrastructurii Educaționale din București - reabilitarea a 2 scoli: Pachetul 12 lot x - Școlile generale nr. 30 și 40", iar la data de 24.12.2010 a fost încheiat un act adițional la contract.

Condițiile generale ale contractului se regăsesc în Anexa la contract, "Condițiile de Contract pentru Construcții (FIDIC 1999)", preluate din Anexa nr. 1a a Ordinului nr. 915/465/415/2008 pentru aprobarea condițiilor contractuale generale și speciale la încheierea contractelor de lucrări FIDIC 1999.

Efectele Acordului contractual încheiat între părți la data de 09.09.2009 sunt guvernate de legea în vigoare la data încheierii contractului, C. civ. din 1864, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Noul C. civ., în vigoare de la data de 15.10.2011, care conțin dispoziții privind aplicarea în timp a legii civile, potrivit cărora "(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactive. (2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor".

În același sens sunt și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care prevăd că "Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor". Dispozițiile C. civ. se aplică, potrivit art. 6 alin. (5) din C. civ. și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Prin excepție, potrivit art. 6 alin. (6) din C. civ. și art. 5 din Legea nr. 71/2011, neaplicabile în cauză, dispozițiile legii noi sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic, inclusiv în ceea ce privește regulile de interpretare a actului, efectele actului juridic, executarea obligațiilor asumate de părți. Potrivit dispozițiilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa".

Cu privire la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, invocate de recurentă, acestea se referă la prescripție, nu la decădere, iar susținerile privind aplicabilitatea dispozițiilor Noului C. civ. față de faptul că raportul juridic cu pârâtul s-a derulat pe o perioadă de aproape 4 ani de zile și a constat și în lucrări suplimentare convenite prin dispoziții de șantier, ordine ale proiectantului și ale beneficiarului și reprezentanți ai acestora, care nu au făcut obiectul Acordului contractual nr. x/09.09.2009, nu conduc, de asemenea, la concluzia aplicabilității Noului C. civ., în condițiile în care pentru obligarea pârâtului la plata sumei solicitate reclamanta a arătat că reprezintă contravaloarea unor lucrări suplimentare conform contractului nr. x/9.09.2009, a solicitat a se avea în vedere că pretențiile deduse judecății decurg din executarea contractului nr. x/9.09.2009.

Referitor la celelalte susțineri din cererea de recurs, sunt motivele cu privire la care instanța de fond a constatat că nu pot fi supuse controlului judiciar, având în vedere că dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. se referă la încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri sau a dispozițiilor imperative ale legii.

Dispozițiile Sub-Clauzei 20.1. din Condițiile generale ale contractului prevăd: "Revendicările Antreprenorului

Tribunalul arbitral a reținut că dreptul la contravaloarea lucrărilor suplimentare nu se putea naște mai înainte de efectuarea lor, iar dreptul la acțiune mai înainte de încălcarea sau contestarea dreptului subiectiv concret, astfel încât prescripția dreptului la acțiune nu putea să înceapă să curgă mai înainte de nașterea dreptului subiectiv sau, după caz, mai devreme de data când cel păgubit a cunoscut ori trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, rezultând, așadar, că, în principiu, antreprenorul are dreptul la plăți suplimentare inclusiv pentru lucrări suplimentare, dar acest drept, pentru a fi conservat, sub sancțiunea decăderii, trebuie reclamat, printr-o înștiințare scrisă, inginerului, în cel mult 28 de zile din momentul în care antreprenorul a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască evenimentul sau circumstanțele din care s-a născut dreptul respectiv.

Prin urmare, în sistemul contractelor FIDIC 1999, a arătat tribunalul arbitral, începutul prescripției dreptului la acțiune este legat de nașterea unei dispute intre pärți sau între părți și inginer, data terminării lucrărilor sau, după caz, aceea a recepției finale, interesând doar pentru lucrări ocazionate de aceste circumstanțe, iar nu și pentru lucrări deja efectuate și care trebuiau deja reclamate, potrivit prevederilor contractuale.

Pe de altă parte, a mai arătat tribunalul arbitral, dacă sumele reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare făcute nu au fost reclamate în termenul de 28 de zile, prevăzut de Sub-Clauza 20.1 și intervine decăderea nu se mai pune și problema prescripției extinctive, deoarece dreptul subiectiv substanțial primar, dreptul la contravaloarea lucrărilor suplimentare, fiind stins prin efectul decăderii, iar debitorul, în speță beneficiarul lucrărilor, este exonerat de răspundere civilă contractuală, nu mai există drept material la acțiune și, deci, nu există nici prescripție, întrucât este lipsită de obiect. S-a mai reținut că, odată admisă decăderea reclamantei din dreptul la plăți suplimentare, în temeiul Sub-Clauzei 20.1, nu se mai pune problema prescripției dreptului material la acțiune corespunzător, iar acțiunea a fost respinsă ca nefondată, pentru inexistența dreptului subiectiv primar, iar nu ca prescrisă, pentru stingerea dreptului subiectiv secundar, deoarece acesta nici nu s-a născut, iar dacă s-a născut urmează soarta dreptului principal. Tribunalul arbitral a considerat inutilă examinarea celeilalte excepții invocate de către pârât privind inadmisibilitatea în parte a acțiunii întemeiate pe dispozițiile referitoare la îmbogățirea fără justă cauză, dat fiind faptul că decăderea prevăzută de Sub-Clauza 20.1 operează indiferent de temeiul contractual sau extracontractual al pretențiilor antreprenorului, fiind o sancțiune generală, iar nu specială.

Instanța de fond a verificat hotărârea arbitrală prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. și a constatat în mod corect că motivele invocate de reclamantă, care privesc interpretarea eronată de către instanța arbitrală a clauzei contractuale referitoare la decăderea părții din dreptul la plăți suplimentare, precum și relevanța stării de fapt reținute în raport de dispoziția contractuală în discuție, nu se circumscriu acestui motiv de nelegalitate.

Motivul de anulare prevăzut de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. vizează încălcarea normelor privind ordinea publică, bunele moravuri ori încălcarea dispozițiilor imperative ale legii. Textul este de strictă interpretare și nu poate fi examinată legalitatea hotărârii arbitrale pentru motive care nu se circumscriu celor pe care le prevede în mod limitativ.

Natura juridică a termenului prevăzut de Sub-Clauza 20.1., calificat ca fiind de decădere, având în vedere efectul juridic pe care îl produce, faptul că antreprenorul nu va avea dreptul la plăți suplimentare, iar beneficiarul va fi exonerat de orice responsabilitate legată de revendicarea respective, este de drept substanțial, de ordine privată, termenul fiind stabilit de contractul care constituie legea părților.

Normele invocate de reclamantă ca fiind încălcate prin hotărârea arbitrală nu sunt de ordine publică, nu privesc bunele moravuri și nici nu pot fi considerate drept norme imperative ale legii în sensul avut în vedere de prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., în sfera acestui motiv de anulare nefiind incluse nerespectarea și interpretarea greșită a prevederilor contractuale. Clauzele unui contract nu pot fi considerate ca fiind de ordine publică sau norme imperative ale legii, relațiile contractuale dintre părți fiind supuse libertății de voință a acestora.

În mod corect nu au fost analizate de instanța de fond motivele care privesc fondul acțiunii în anulare, prin care a fost criticată soluția de admitere a excepției decăderii reclamantei din dreptul la plăți suplimentare și de respingere a acțiunii, iar pe de altă parte fondul cererii arbitrale, analiza acestora fiind posibilă numai în situația în care este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 608 alin. (1) din C. proc. civ., ulterior admiterii acțiunii în anularea hotărârii arbitrale.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sunt nefondate motivele de recurs, în mod corect instanța de fond a aplicat, raportat la obiectul acțiunii în anulare, dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., și a respins acțiunea în anularea hotărârii arbitrale ca inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare invocat de recurenta reclamantă, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.