ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 826/2022

Ședința publică din data de 11 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva rezoluției de clasare nr. C20-678 emis de inspectorul-sef al Inspecției judiciare din C.S.M. si a rezoluției de clasare nr. 585/A din data de 20.02,2020 emisă în dosarul nr. 20-51 și comunicată la data de 23.02.2020 prin care a solicitat admiterea contestației și desființarea rezoluțiilor de clasare și trimiterea cauzei pentru completarea verificărilor pentru încălcările legale atașate mai sus.

Prin sentința civilă nr. 603 pronunțată la data de 20 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată ca fiind neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la CSM în vederea efectuării cercetărilor privind abaterile disciplinare a judecătorului de cameră preliminară în conformitate cu dispozițiile stabilite de procedura civilă.

În motivarea recursului, a arătat în esență că potrivit plângerilor adresate la CSM și Curtea de Apel n-a pretins că este vorba de o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești. A arătat că judecătorul de cameră preliminară a încălcat evident dispozițiile legale de drept procesual cu efect asupra vătămării recurentului care nu poate fi remediată prin nicio altă cale de atac.

Susține recurentul că entitățile sesizate prin plângerile recurentului aveau obligația să verifice dacă judecătorul a încălcat sau nu dispozițiile legale de drept material și procesual și nu despre independența și inamovibilitatea acestuia.

Arată recurentul că de la data de 07.04.2018 când s-a emis ordonanța de începere a urmăriri penale "in rem" și până la data clasării plângerii din 30.05.2019 nu s-a efectuat niciun act de urmărire penală, și cu toate acestea prin ordonanța de clasare s-a reținut că fapta nu există.

Judecătorul de cameră preliminară prin încheierea din 07.10.2019 pronunțată în dosarul civil nr. x/2019 al Judecătoriei Tulcea în baza operațiunii specifice activității de judecată a dispus respingerea plângerii și constatarea că ordonanțele sunt temeinice și legale pentru că fapta nu există.

Judecătorul de cameră preliminară n-a constatat că organul de urmărire penală n-a efectuat niciun act de urmărire penală în perioada 07.04.2017 - 20.12.2018 însă a apreciat că inexistența faptei este determinată de aspecte ce țin de încheierea procesului-verbal de contravenție și care pot face obiectul unei plângeri contravenționale așa cum rezultă din dispozițiile art. 31 din O.G. nr. 2/2001.

Susține recurentul că în pofida dovezilor neechivoce ce rezultă din procesul penal nr. 1375/P/2017, în sensul că urmărirea penală n-a fost deloc efectuată judecătorul de cameră preliminară validează ordonanțele de clasare deși sunt esențial nelegale.

Potrivit dispozițiilor art. 81 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. "persoana vătămată are dreptul de a fi ascultată", iar încălcarea acestui articol reprezintă nerespectarea urmării penale cu consecința abaterii disciplinare conform dispozițiilor art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Nu se poate acredita ideea că plângerea penală reprezintă o veritabilă plângere contravențională așa cum susțin procurorii și judecătorul de cameră preliminară.

Conform art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale persoanele implicate într-o procedură penală au dreptul la desfășurarea procedurilor într-un termen rezonabil în scopul protejării acestora contra lentoarei excesive a procedurilor ca o garanție să asigure că justiția este administrată fără întârzieri ce i-ar putea afecta credibilitatea și eficiența. Caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal se identifică cu dispozițiile art. 8 din C. proc. pen. potrivit cu care "organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și a subiectului procesual astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni și într-un termen rezonabil".

Abaterile de drepturile recurentului și a caracterului echitabil și termenului rezonabil reprezintă tot atâtea abateri disciplinare care pot fi teoretic catalogate drept abuzuri în serviciu.

Susține recurentul că aceste critici se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Abaterea disciplinară apreciată de instanța de control judiciar se circumscrie după cum urmează: pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări a normelor de drept material sau procedural care pun în discuție însăși valabilitatea actelor încheiate de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală. Încălcările normelor de drept procesual sunt: în perioada 07.04.207 - 30.05.2019 urmărirea penală n-a fost efectuată de organele de urmărire penală; în camera preliminară constatând că nu s-a efectuat urmărirea penală avea obligația de a desființa cele două ordonanțe de clasare și a trimite cauza la procuror pentru a dispune efectuarea urmăriri penale; judecătorul de cameră preliminară nu putea să identifice plângerea penală cu cea de plângere contravențională; același judecător nu avea dreptul să pretindă că "fapta nu există" în condițiile în care nu s-a efectuat urmărirea penală; încheierea din 07.10.2019 întocmită de judecătorul de cameră preliminară este lovită de nulitate întrucât i-au fost încălcate drepturile persoanei vătămate/; obligația judecătorului de a se supune în fața legii cu respectarea normelor de procedură a fost denaturată contravenind considerentelor Deciziei CCR nr. 588/19.06.2007.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere dacă, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare include în conținutul său toate neregularitățile procedurale ce pot fi săvârșite în cursul procedurii judiciare, cu excepția celor care sunt constituite în motive distincte de casare, cum este cazul primelor trei motive anume consacrate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, motivul de casare de la pct. 5 poate viza cele mai variate neregularități de ordin procedural, începând de la neregulata citare a uneia dintre părți și continuând cu nesemnarea cererii reconvenționale, nesemnarea minutei de către judecători, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este destinat să valorizeze atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât și a celor de ordine privată, legea nefăcând nicio distincție în această privință. Casarea unei hotărâri judecătorești pentru acest motiv de recurs se poate obține însă în mod diferit, în funcție de natura imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate.

Invocarea de către recurent a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale cât și faptul că termenul rezonabil și caracterul echitabil al procesului penal se identifică cu dispozițiile art. 8 din C. proc. pen. nu pot fi circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a investit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând contestația formulată împotriva rezoluției de clasare nr. C20-678 emis de inspectorul-sef al Inspecției judiciare din C.S.M. si a rezoluției de clasare nr. 585/A din data de 20.02.2020 emisă în dosarul nr. 20-51 și comunicată la data de 23.02.2020.

Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Soluția Curții de Apel este corectă fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propiului demers de aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei la situația de fapt din dosar.

Înalta Curte constată, cu caracter preliminar, că recurentul a sesizat organul de inspecție judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru cercetarea unor fapte ce, conform sesizării formulate, ar intra în conținutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) și t) din Legea 303/2004.

Conform prevederilor art. 99 lit. t) din Legea 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 că acestea:" nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

De asemenea, relevante sunt și considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de ICCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2016 referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

Înalta Curte amintește că prin mecanismul cercetării disciplinare nu poate fi instituit un control asupra hotărârilor judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, și nu se poate reproșa instanței de judecată neadoptarea interpretării unei norme juridice în modalitatea prezentată de parte.

Din interpretarea dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reține că, sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Așa cum s-a statuat mai sus prin decizia Curții Constituționale, verificările ce pot fi efectuate de inspecția judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare și, implicit, verificările ce pot fi efectuate de instanța de contencios învestită cu analiza temeiniciei și legalității actului emis de inspecție, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci conduita judecătorului, limita dintre acesta două impune o minimă analiză a aspectelor invocate de petenti.

În acord cu instanța de fond, reține și Înalta Curte că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor inspecției judiciare, care, în cadrul procedurii răspunderii disciplinare a judecătorilor reglementată de dispozițiile cuprinse în Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu are posibilitatea legală de a reanaliza, sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia încheierea din data de 07.10.2019 a Judecătoriei Tulcea pronunțată în dosarul nr. x/2019 și toate măsurile procesuale luate de completul de judecată în acest dosar.

Stabilirea situației de fapt în baza probatoriului administrat în dosarul x/2019 al Judecătoriei Tulcea în care s-a pronunțat încheierea din 07.10.2019, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată ce fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești și nu pot face obiectul verificărilor efectuate de Inspecția Judiciară în baza competențelor prevăzute de Legea nr. 317/2004 referitoare la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor.

Actele dispuse de către instanța de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenționat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil normele de drept material ori procesual.

Interpretarea normelor de drept în raport de situația de fapt reținută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ.

Verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin 124 alin. (3) din Constituție, art. 3 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor în conformitate cu care " Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.".

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de prevederile legale sus menționate, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Cu referire la abaterea reglementată de dispozițiile art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate.

Conform art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară "nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății;

Constată Înalta Curte că în mod judicios s-a constatat că sunt nefondate susținerile recurentului reclamant privind existența unor situații de incompatibilitate în care s-ar fi aflat dna judecător B. întrucât a avut calitatea de procuror anterior dobândirii calității de judecător.

Din verificările efectuate de inspectorul judiciar s-a reținut că dna judecător nu a formulat cerere de abținere nefiind incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., și de asemenea, nu a rezultat nici alte indicii privind o nerespectare a îndatoririi de a se abține de către judecător știind că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa în soluționarea cauzei ce au format obiectul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Tulcea de către dna judecător B..

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 603 din 20 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2022.