ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 819/2022

Ședința publică din data de 11 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. (în reorganizare) și înregistrată sub nr. x/2019 la Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 1 si 2 din Legea nr. 554/2004 actualizată, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 18/06.12.2018 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific de soluționare a plângerii prealabile formulată împotriva Deciziei nr. 2 din 27.09.2018 de respingere a cererii de autorizare antrepozite fiscale nr. 5486 din data de 24.07.2017.

Prin sentința nr. 187/2019 pronunțată la data de 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins contestația în contencios administrativ și fiscal ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs reclamanta A. S.A. (în faliment) prin lichidator judiciar provizoriu B., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, după rejudecarea litigiului în fond, admiterea acțiunii și în consecință să constate instanța de judecată refuzul nejustificat al Ministerului Finanțelor Publice și al Agenției Naționale de Administrare Fiscală de a elibera autorizația de antrepozit fiscal rezultând un prejudiciu în sumă de 41.031.640 RON, obligarea pârâtelor la plata despăgubirii în cuantum de 41.031.640 RON așa cum reiese din Raportul de expertiză contabilă judiciară și Răspunsul la obiecțiuni, venituri rezultate din planul de reorganizare conformat reprezentând contravaloarea producției nerealizate de către recurentă, datorită faptului ca nu i-a fost eliberată în timp util autorizația de antrepozit fiscal necesară desfășurării activității de producție și implicit, realizării Planului de reorganizare judiciară. Totodată a solicitat ca instanța de judecată să dispună stingerea prin compensare a sumei înscrisă în Tabelul creditorilor în cuantum de 4.406.465 RON și creanțe fiscale, urmând ca diferența să fie achitată recurentei în contul bancar.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susține recurentul că motivarea hotărârii recurate nu răspunde exigențelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ. întrucât aprecierile generice ale instanței nu corespund scopului motivării unei hotărâri judecătorești, echivalând în fapt cu o nemotivare.

Susține recurenta că, în accepțiunea dispozițiilor legale anterior menționate, motivarea hotărârii trebuie să ie clară, precisă și să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate susținerile părților, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.

În cauză, este de observat că hotărârea instanței de fond cuprinde considerente insuficiente pentru a justifica soluția din dispozitiv, sens în care susține că dovada capacității de a asigura garanția nu are o cerință legală prevăzută de reglementările în vigoare la data la care trebuia analizată documentația, iar sentința nu conține niciun fel de considerente referitoare la apărările formulate de recurentă cu privire la incidența dispozițiilor art. 348 Codul fiscal și normele metodologice date în aplicarea acestui articol, respectiv pct. 31 și 35, norme juridice în raport de care cuantumul garanției stabilite prin actualizare se comunică antrepozitarului autorizat prin decizia de autorizare, iar garanțiile constituite de antrepozitarii autorizați se depun al autoritatea fiscală teritorială în termen de maximum 30 de zile lucrătoare de la data când devine valabilă autorizația.

Instanța omite să se pronunțe cu privire la faptul că solicitarea dovezii privind capacitatea de asigurare a garanției a fost transmisă recurentei la o lună după expirarea termenului de soluționare a cererii.

Tot o dovadă a refuzului nejustificat îl constituie și faptul că nici după întocmirea Procesului-verbal înregistrat sub nr. x/12.09.2017 și nici după depunerea scrisorii de bonitate emisă de C. sub nr. x/09.11.2017 nu a fost soluționată cererea de autorizare a antrepozitului fiscal.

Decizia de respingere a cererii de autorizare a fost luată în ședința din 26.09.2018 cu o întârziere de cca 15 luni față de termenul legal.

În ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susține recurenta că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale incidente cauzei.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 348 din Codul fiscal și pct. 31 și 35 din Normele metodologice, cuantumul garanției se stabilea prin decizia autorității competente, iar garanția trebuia constituită și depusă la autoritatea fiscală teritorială în termen de 30 de zile lucrătoare de la data când devenea valabilă autorizația. Scrisoarea de bonitate emisă de C. a fost trimisă intimatei-pârâte cu adresa nr. x/14.11.2017.

Potrivit art. 359 din Codul fiscal astfel cum a fost modificat în iulie 2017, autorizarea antrepozitelor fiscale se efectuează de către direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, iar procedura și condițiile în care se realizează autorizarea se stabilesc prin ordin al ministrului finanțelor publice la propunerea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Art. 365 din același cod prevede că autoritatea competentă emite autorizația de antrepozit fiscal în termenul de 60 de zile de la data depunerii documentației complete de autorizare.

Afirmă recurenta că emiterea ordinului ministrului finanțelor publice la propunerea Agenției Naționale de Administrare Fiscală trebuia făcută într-un termen care să permită respectarea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 365 din cod.

Aceste dispoziții legale au fost nesocotite de instanța de fond în condițiile în care a apreciat că Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2482/2017 privind procedura și condițiile în care se realizează autorizarea antrepozitelor fiscale, a destinatarilor înregistrați, a expeditorilor înregistrați și a importatorilor autorizați, publicat după expirarea termenului de 60 de zile în care trebuia soluționată cererea A. S.A. ar fi fost emis în interiorul termenului legal de soluționare a cererii reclamantei, întrucât societatea nu ar fi depus dovada îndeplinirii capacității de a asigura garanția.

În mod greșit a reținut instanța de fond că recurenta nu ar fi obținut și depus la autoritățile fiscale încadrarea tarifară a produselor finite, sens în care susține recurenta că au fost nesocotite dispozițiile art. 363 din Codul fiscal și a normelor metodologice date în aplicarea art. 363 pct. 24 alin. (2), alin. (4) și alin. (5) potrivit cărora operatorii economici pot desfășura activitate în regim de probe tehnologice sub controlul autorității vamale teritoriale pe o perioadă de maximum 60 de zile lucrătoare de la data obținerii aprobării scrise, perioadă în care produsele accizabile finite obținute nu pot părăsi locul propus a fi autorizat ca antrepozit fiscal.

Cu referire la fondul cauzei sunt reluate de către recurentă susținerile din acțiune, prezentând un istoric al situației de fapt, și al normelor legale incidente cauzei.

În privința condiției de a nu avea obligații fiscale restante arată recurenta că această condiție nu exista la data solicitării autorizației fiind prevăzută mult mai târziu, la data de 31 martie 2018.

Și susținerea pârâtei că A. S.A. ar fi fost lipsită de interes pentru obținerea autorizației, respectiv nu a făcut demersuri pentru obținerea încadrărilor tarifare decât din 15.11.2017 nesocotește dispozițiile art. 206

22

alin. (8) și 11 din Codul fiscal, norme juridice în raport de care lipsa încadrării tarifare nu era un impediment pentru obținerea autorizației solicitate în termenul legal.

Potrivit art. 365 din Codul fiscal autoritatea competentă trebuia să emită autorizația de antrepozit fiscal în termenul de 60 de zile de la data depunerii documentației complete de autorizare, și niciuna din cererile depuse de recurentă nu a fost soluționată în termenul legal.

Susține recurenta că cererea de autorizare înregistrată la intimata-pârâtă în luna iulie 2017 a fost analizată la 28 septembrie 2018 când, în mod firesc, expirase valabilitatea unor documente, iar o parte din condiții fuseseră îndeplinite.

Intimații-pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală regională a Finanțelor Publice Galația au depus întâmpinări în cauză prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurenta-reclamantă este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

a) partea introductivă, în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de ședință, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului, numele și prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.

Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. De altfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, nu există motive străine de natura cauzei și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei.

Pe de altă parte, observă Înalta Curte că recurenta, în critica întemeiată pe acest temei de drept, invocă faptul că hotărârea instanței de fond cuprinde considerente insuficiente pentru a justifica soluția din dispozitiv.

Hotărârea este actul prin care se finalizează procesul, ea reprezentând opera judecătorului al cărei conținut este rodul raționamentului prin care acesta supune o speță determinată regulii generale de drept. Evoluția acestui raționament reprezintă "motivarea hotărârii". Motivarea hotărârii este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părțile litigante, dar și pentru a permite, când este cazul, instanțelor superioare să verifice dacă nu există lacune sau contradicții în raționamentul judecătoriilor.

Referindu-se la "obligația instanțelor de judecată de a-și motiva deciziile", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 6 din Convenție obligă, într-adevăr, instanțele să-și motiveze hotărârile, dar această obligație nu trebuie înțeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților procesului. Întinderea obligației de motivare a deciziilor variază în funcție de natura acestora (Ruiz Torija contra Spaniei).

Constată Înalta Curte, că judecătorul fondului a analizat judicios legalitatea actului atacat prin prisma situației de fapt reținute, cât și a criticilor de nelegalitate invocate de reclamant, explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că elementele dosarului au fost trecute prin filtrul propriei sale aprecieri.

Observă Înalta Curte că argumentele formulate în temeiul acestui motiv de casare vizează în esență o presupusă aplicare greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 348, art. 359, art. 365, art. 363 din Codul fiscal (2015) precum și a pct. 31 și 33 din Normele metodologice date în aplicarea prevederilor art. 363 din Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 1/2016 precum și a art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale urmând a fi analizată în cele ce urmează.

Ca atare, Înalta Curte constată că nu ne aflăm in ipoteza unei nemotivări a hotărârii pronunțate ci, dimpotrivă, acesta reprezintă raționamentul avut în vedere de instanța de fond la adoptarea soluției, situație care nu poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Nici motivarea insuficientă nu poate fi circumscrisă acestui motiv de casare, textul de lege nereglementând o astfel de situație, iar recurenta nu are posibilitatea de a adăuga la norma juridică, astfel că această critică nu poate fi primită.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

În cadrul recursului recurenta-reclamantă invocă și greșita interpretare și aplicare a art. 348, art. 359, art. 365, art. 363 din Codul fiscal (2015) precum și a pct. 31 și 33 din Normele metodologice date în aplicarea prevederilor art. 363 din Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 1/2016 vizând în principal împrejurarea că dovada capacității de a asigura garanția nu are o cerință legală prevăzută de reglementările în vigoare la data la care trebuia analizată documentația, iar în ce privește garanția cuantumul acesteia se comunică antrepozitarului autorizat prin decizia de autorizare, iar garanțiile constituite de antrepozitarii autorizați se depun al autoritatea fiscală teritorială în termen de maximum 30 de zile lucrătoare de la data când devine valabilă autorizația.

De asemenea, în cadrul acestui motiv de casare recurenta critică și faptul că că emiterea ordinului ministrului finanțelor publice la propunerea Agenției Naționale de Administrare Fiscală trebuia făcută într-un termen care să permită respectarea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 365 din cod.

Afirmă recurenta că aceste dispoziții legale au fost nesocotite de instanța de fond în condițiile în care a apreciat că Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2482/2017 privind procedura și condițiile în care se realizează autorizarea antrepozitelor fiscale, a destinatarilor înregistrați, a expeditorilor înregistrați și a importatorilor autorizați, publicat după expirarea termenului de 60 de zile în care trebuia soluționată cererea A. S.A. ar fi fost emis în interiorul termenului legal de soluționare a cererii reclamantei, întrucât societatea nu ar fi depus dovada îndeplinirii capacității de a asigura garanția.

Criticile formulate sunt nefondate, instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare corectă a normelor juridice incidente cauzei.

Cu prioritate, Înalta Curte reține că incidentă prezentei cauze este Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, act normativ ce a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2016, și nu Legea nr. 571/2003 - vechiul Codul fiscal, întrucât cererea de autorizare a fost depusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 227/2015.

Cu referire la criticile invocate, Înalta Curte constată că cererea de autorizare nu a putut fi soluționată în termenul de 60 de zile conform dispozițiilor art. 365 alin. (1) din Codul fiscal atâta timp cât soluționarea cererii în acest termen era condiționată de depunerea documentației complete de către recurenta-reclamantă.

Analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei se constată că cererea de autorizare a fost respinsă întrucât recurenta-reclamantă nu a dat curs solicitărilor de completare a documentației necesare autorizării, dosarul de autorizare nefiind completat nici anterior reintroducerii condiției privind inexistența obligațiilor fiscale restante pentru solicitantul antrepozitului fiscal, nici ulterior acestei date, fiind purtată corespondență cu recurenta prin adresele nr. x/11.08.2017, nr. y/03.10.2017, nr. z/18.10.2017, nr. w/10.05.2018, nr. t/12.09.2018, adrese prin care s-a solicitat completarea documentației necesara autorizării ca antrepozite fiscale a celor trei locații, respectiv obligativitatea obținerii încadrării tarifare este prevăzută la pct. .24 alin. (3) din H.G. nr. 1/2016.

În atare situație, culpa pentru nesoluționarea cererii de autorizare în termenul prevăzut de lege aparține cu certitudine recurentei-reclamante care nu a înțeles să dea curs solicitării organului fiscal de completare a documentației necesară autorizării.

Nu contestă Înalta Curte că la momentul depunerii cererii de autorizare -24.07.2017, dispozițiile art. 364 din Codul fiscal nu reglementau și obligația de a nu înregistra obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de ANAF, însă culpa pentru nesoluționarea cererii de autorizare în termenul prevăzut de lege aparține recurentei-reclamante, situație în care organul fiscal a fost nevoit a ține cont de normele juridice în vigoare la data emiterii Deciziei de respingere a cererii de autorizare respectiv la data de 27.09.2018, legalitatea unui act administrativ fiscal se verifică în raport de data nașterii raportului juridic (deci, data emiterii actului respectiv) si de normele juridice în vigoare la data emiterii actului administrativ fiscal.

Astfel, în urma modificărilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, prin Ordonanța de urgență nr. 25/2018 a fost introdusă condiția de autorizare prevăzută la art. 364, alin. (1), lit. f) din Legea nr. 227/2015, conform căreia: "persoana care urmează să își desfășoare activitatea ca antrepozitar autorizat nu înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de A.N.A.F."

Din certificatul de atestare fiscală, dosar fond rezultă că reclamanta avea datorii la bugetul de stat de 710243 RON.

Este important de precizat și faptul că una din condițiile de acordare a autorizației de antrepozit fiscal a fost și în vechea reglementare (art. 206

22

lit. g) din legea nr. 571/2003) fiind reintrodusă și în actuala legislație - Legea nr. 227/2015, aceea a neînregistrării de obligații fiscale restante la bugetul general consolidat.

Pe de altă parte, conform art. 365 alin. (1) din Codul fiscal (forma în vigoare în anii 2017-2018) "Autoritatea competentă emite autorizația de antrepozit fiscal, în termen de 60 de zile de la data depunerii documentației complete de autorizare", dispoziție legală din a cărei interpretare reiese că termenul de 60 de zile pentru emiterea autorizației de antrepozit fiscal începe să curgă de la data depunerii complete a documentației de autorizare. Or, în cauză, deși organul fiscal a solicitat completarea documentelor necesare autorizării, recurenta nu a dat curs solicitărilor organul fiscal, astfel că susținerile recurentei ce vizează nerespectarea acestui termen nu pot fi primite.

În ce privește garanția ce trebuia constituită se susține de către recurentă împrejurarea că sentința nu conține niciun fel de considerente referitoare la apărările formulate de recurentă cu privire la incidența dispozițiilor art. 348 Codul fiscal și normele metodologice date în aplicarea acestui articol, respectiv pct. 31 și 35, norme juridice în raport de care cuantumul garanției stabilite prin actualizare se comunică antrepozitarului autorizat prin decizia de autorizare, iar garanțiile constituite de antrepozitarii autorizați se depun al autoritatea fiscală teritorială în termen de maximum 30 de zile lucrătoare de la data când devine valabilă autorizația.

Analizând sentința recurată observă Înalta Curte că judecătorul fondului a analizat apărarea formulată prin cererea de chemare în judecată, reținând că în conformitate cu Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, la Secțiunea a 3 garanții, art. 8 (35) Garanțiile constituite de antrepozitarii autorizați se depun la autoritatea fiscală teritorială în termen de 30 de zile lucrătoare de la data când devine valabilă autorizația, și nu anterior.

În conformitate cu dispozițiile art. 365 alin. (2) din Codul fiscal

"(2)Autorizația conține următoarele elemente:

a) codul de accize atribuit antrepozitului fiscal;

b) elementele de identificare ale antrepozitarului autorizat;

c) adresa antrepozitului fiscal;

d) tipul produselor accizabile primite/expediate în/din antrepozitul fiscal și natura activității;

e) nivelul garanției;

f) perioada de valabilitate a autorizației, care este de 5 ani;

g) orice alte informații relevante pentru autorizar", iar în conformitate cu prevederile pct. 35 Normele metodologice date în aplicarea prevederilor art. 348 din Codul fiscal "Garanțiile constituite de antrepozitarii autorizați se depun la autoritatea fiscală teritorială în termen de maximum 30 de zile lucrătoare de la data când devine valabilă autorizația".

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale reiese că beneficiarul autorizației de antrepozit fiscal are obligația de a constitui garanția la momentul formulării cererii de autorizare, doar depunerea acestora la organul fiscal urmează a se face ulterior emiterii autorizației de antrepozit fiscal.

În susținerea acestei interpretări, Înalta Curte are în vedere și prevederile Anexei nr. 10 la H.G. nr. 1/2016 privind Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal - modelul de cerere pentru acordarea autorizației de antrepozit fiscal, care la pct. III Informații privind garanția dispune:

- numele, adresa și telefonul garantului propus;

- declarația garantului propus cu privire la intenția de a asigura garanția bancară pentru o sumă și perioadă de timp specificate (scrisoare de garanție bancară).

În concluzie, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material incidente în cauză.

În raport de aceste considerente, se constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva sentinței nr. 187/2019 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2022.