ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 56/2022

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2022

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.10.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Inspecția Judiciară, să se dispună, în temeiul art. 47 alin. (5)-(7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, admiterea contestației, desființarea Rezoluției inspectorului judiciar nr. 3859/IJ/2312/DIJ/8.07.2015 și a confirmării acesteia la 18.09.2015 de către inspectorul-șef al Inspecției Judiciare, precum și trimiterea dosarului la instituția intimată pentru continuarea cercetării disciplinare.

Prin sentința nr. 461 din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin Rezoluția nr. 3859/IJ/2312/DIJ/8.07.2015, emisă de Inspecția Judiciară s-a dispus, în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, clasarea sesizării formulate de petentul A., în ceea ce privește angajarea răspunderii disciplinare a unor judecători din cadrul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă și a unor judecători din cadrul secției a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, cu ocazia soluționării dosarului nr. x/2013

În urma verificărilor administrative efectuate, inspectorul judiciar desemnat cu soluționarea sesizării a arătat în cuprinsul rezoluției contestate că, în urma verificărilor efectuate, a constatat că toate aspectele vizate de criticile reclamantului se circumscriu activității de judecată, Inspecția Judiciară neavând posibilitatea legală de a interveni în desfășurarea procedurii judiciare și de a formula aprecieri cu privire la justețea măsurilor luate ori a soluțiilor pronunțate de către judecător.

În acest context, s-a dispus clasarea sesizării, inspectorul judiciar constatând că nu sunt indicii privind săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) și s) din Legea nr. 303/2004.

Curtea de apel a constatat că această soluție administrativă este legală și temeinică, criticile formulate de reclamant prin acțiune fiind nefondate.

Astfel, în ceea ce privește sesizarea reclamantei privind săvârșirea de către magistratul pârât a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, instanța de fond a constatat că în mod corect inspectorul judiciar a dispus clasarea, reținând că nu sunt indicii privind săvârșirea acestei abateri disciplinare.

Potrivit art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință, concept definit de legiuitor la art. 99

1

alin. (1) din lege.

Voința legiuitorului, atunci când a prevăzut această abatere disciplinară, nu a fost aceea de a înfrânge în vreun fel principiul independenței judecătorului, astfel că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Or, având a analiza în speță întrunirea elementelor constitutive ale acestei abateri disciplinare, se constată că reclamantul nu a făcut dovada încălcării de către judecătorii învestiți cu soluționarea dosarului în discuție a normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare și redate integral în acțiune vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretarea normelor juridice și aprecierea probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept și a probelor administrate în cauză reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege și nu poate forma obiectul unei verificări disciplinare.

A admite altfel, înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul independenței judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

În plus, judecătorul fondului a subliniat faptul că, sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acționează cu rea-credință realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia, spre deosebire de cel care acționează cu bună-credință.

Or, nici aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, aspectele invocate de reclamant fiind simple nemulțumiri față de soluția pronunțată în cauză.

În mod corect inspectorul judiciar a apreciat că nemulțumirile exprimate de reclamant în cuprinsul sesizării excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecției Judiciare în ceea ce privește modul în care magistrații menționați în prezenta cauză au soluționat dosarul.

Față de limitele trasate de prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei hotărârilor pronunțate.

În acest sens sunt și considerentele cuprinse în Decizia nr. 588/19.06.2007 a Curții Constituționale, prin care s-a reținut că "Curtea constată că și aceste critici sunt neîntemeiate, întrucât art. II alin. (3) din Legea nr. 356/2006 nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Astfel, de esența înfăptuirii actului de justiție este supunerea judecătorului în fața legii și, ca un corolar al acestei cerințe, respectarea normelor de procedură. Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea rolului său constituțional de garant al independenței justiției, îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, așadar și în situația nerespectării, de către aceștia, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a normelor de procedură. Obiectul judecății îl constituie însă numai abaterile disciplinare, așadar conduita magistraților, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de aceștia. De altfel, și hotărârile pronunțate în materie disciplinară de Consiliul Superior al Magistraturii sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit art. 133 alin. (7) raportat la art. 134 alin. (2) din Constituție."

Curtea reține că prevederile art. 430 din C. proc. civ. sunt în concordanță cu jurisprudența CEDO în materia executării hotărârilor judecătorești, potrivit căreia obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din CEDO nu face nicio diferențiere între cauzele prin care s-a admis acțiunea si cele prin care s-a respins acțiunea, hotărârea trebuind sa fie respectata și aplicată indiferent de rezultatul procesului (cauza pilot Service c.României). De asemenea, tot în jurisprudența CEDO s-a statuat faptul ca obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autoritățile nu pot repune în discuție problema soluționată prin hotărârea definitivă (cauza Zazanis si alții c.Greciei).

În concluzie, CEDO a stabilit deja ca instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 din CEDO (CAUZA Amurăriței c. Romaniei).

De altfel, așa cum s-a reținut și în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu împotriva României, cauza Androne împotriva României), dreptul la un proces echitabil în fata unei instanțe judecătorești garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției care enunță preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor părți. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice care reclamă, între altele, că soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de instanțele judecătorești să nu mai fie pusă în discuție.

În consecință, curtea de apel a constatat că în mod legal inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării, constatând că nemulțumirile și criticile formulate de reclamantă nu conturează indiciile săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul A., prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare, a susținut în esență că judecătorul fondului nu face vreo apreciere si nici vreo motivare față de probele depuse în sensul că instanțele unde a fost judecat dosarul în discuție, de către magistrații incriminați, au comunicat faptul ca Inspecția Judiciara nu a solicitat, pentru soluționarea sesizării, dosarul respectiv la studiu. Aceasta înseamnă că pronunțarea, atât a inspectorului judiciar, cât și a Inspectorului-sef al Inspecției Judiciare s-au făcut fără să se studieze dosarul, fără îndeplinirea condiției formale de a-l solicita la studiu.

Dosarul în discuție nu a fost studiat, de altfel, nici de judecătorul fondului, care a afirmat însă, de asemenea, că s-a realizat corect calificarea speței, că s-a făcut corect aprecierea probelor din dosar și că nu au fost încălcate normele de drept material si procesual.

Acțiunea a fost respinsă, reținându-se că în mod corect s-a constatat de Inspecția Judiciară că nu sunt indicii pentru săvârșirea vreunei abateri disciplinare.

Recurentul reclamant a contra-argumentat, potrivit opiniei personale, la fiecare considerent al sentinței pe care s-a întemeiat această soluție.

A arătat că nu pune in discuție obligația legala a judecătorului de a respecta normele de drept material sau procedural, nici principiul independentei judecătorului, "la nivel teoretic" fiind de acord cu toate aceste lucruri, însă în speță s-a izbit tocmai de nerespectarea acestor atribute si obligații legale și îi este neclar ce s-a dorit a se arăta de către judecătorul fondului - formularea fiind echivocă - respectiv, daca ar trebui să înțeleagă că aceste atribute si îndatoriri legale ale magistratului nu pot face obiectul unei judecăți.

A arătat și că petitul acțiunii sale este permis de lege, in conformitate cu art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004, respectiv sancționarea disciplinara a magistraților incriminați pentru exercitarea funcției cu rea-credință și/sau gravă neglijență, cu prejudicierea drepturilor si intereselor sale legale. Aceasta reprezintă o cale legala de acțiune a justitiabilului si trebuie sa se bucure de efectivitate.

Apreciind ca magistrații acelei cauze nu au aplicat corect legea, a solicitat sancționarea acestora, apelând la calea legala adecvată acestei situații. Atâta vreme cât legiuitorul a prevăzut aceasta cale procedurală, a considerat că poate fi analizata reaua credinta/grava neglijenta, fără a se face prin acest demers o imixtionare in actul de justiție, fără ca prin aceasta sa se deschidă calea unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate, astfel cum se afirma în sentință.

Cu privire la argumentul ca "repunerea in discuție pe cale administrativa a chestiunilor de fapt si de drept tranșate prin hotărâri judecătorești definitive, constituie o încălcare a prevederilor art. 6 din CEDO (cauza Amurăritei contra României)" si și ca "este interzisa readucerea in fata instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate (cauza Brumărescu contra României, cauza Androne contra României)", acestea reprezintă o falsa punere a problemei de către magistratul fondului.

Având în vedere complexitatea problemei juridice deduse judecății, necesitatea faptului de a se da o soluționare clară acesteia, precum si necesitatea tranșării problemei pentru întreaga societate din România, recurentul a arătat că înțelege să formuleze și cerere de sesizare a ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, in temeiul art. 519 si urm., pentru ca acesta să se pronunțe:

- cum trebuie interpretat, astfel încât să se poată aplica si efectiv textul art. 97 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 303/2004 si cum aceste texte de lege se coroborează intre ele si cu prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004,

- care este conținutul concret al dreptului justițiabilului prejudiciat prin activitatea de justiție, de a sesiza CSM - Inspecția Judiciara în legătura cu activitatea necorespunzătoare a magistratului constând in exercitarea funcției cu rea credinta/grava neglijenta, textul de lege fiind insuficient si neclar.

A arătat că, în opinia sa, în speță sunt întrunite condițiile impuse de art. 519 si urm. din C. proc. civ., întrucât ne aflăm in cursul judecățiiă in fața unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație si Justiție învestit cu soluționarea cauzei in ultima instanță; în discuție este o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept este nouă si asupra acesteia Înalta Curte de Casație si Justiție nu a statuat si nici nu face obiectul unui recurs in interesul legii in curs de soluționare.

A mai precizat recurentul și că susține in continuare toate petitele si apărările formulate in fata instanței de fond, precum si pe cele formulate in primul ciclu procesual.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

În argumentele expuse în întâmpinarea formulată, a arătat că dispozițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii au fost modificate și completate prin Legea nr. 234/2018 publicață in Monitorul Oficial nr. 850 din 8 octombrie 2018, fiind introdus un nou articol, art. 45

1

, care prevede următoarele:,.(1) Împotriva rezoluției de clasare prevăzute la art. 45 alin. (4), persoana care a formulat sesizarea poate depune plângere adresată inspectorului-șef, în termen de l5 zile de la comunicare. Plângerea se soluționează în cel mult 20 de zile de la data înregistrării la Inspecția Judiciară. (...). (3) Rezoluția inspectorului-șef prin care au fost respinse plângerea și rezoluția de clasare pot fi contestate de persoana care a formulat sesizarea la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare. Soluționarea cauzei se face de urgența și cu precădere. (...). (6) Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare."

În conformitate cu dispozițiile art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, noile dispoziții ale Legii. nr. 317/2004 au intrat în vigoare în data de 11 octombrie 2018, introducând posibilitatea atacării cu recurs a hotărârilor pronunțate de secția contencios administrativ si fiscal a Curții de Apel București.

Dispozițiile Legii nr. 317/2004, astfel cum au fost completate și modificate prin Legea nr. 234/2018, trebuie coroborate cu dispozițiile C. proc. civ., respectiv cu dispozițiile tranzitorii din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care statuează că procesele începute înainte de data intrării în vigoare a C. proc. civ. rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, aplicarea noilor dispoziții din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii se va face în cauzele înregistrate pe rolul Curții de Apel București ca urmare a cererilor înaintate acestei instanțe începând cu data de 11 octombrie 2018.

Or, acțiunea reclamantului A., având ca obiect contestația formulată împotriva rezoluției de clasare nr. x/2015, a fost înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București la data de 05.10.2015.

Și Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând totodată că soluția dată de instanța de fond excepției lipsei calității sale procesuale pasive a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind recurată de niciuna dintre părți.

Recurentul reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinări.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

În ședința publică din 12.01.2022 a fost pusă în discuție, analizată și, ulterior, respinsă cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

III. Considerentele și soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actele administrative reprezentate de Rezoluția nr. 3859/IJ/2312/DIJ/8.07.2015 a inspectorului judiciar și rezoluția de confirmare a acesteia de către inspectorul-șef al Inspecției Judiciare din 18.09.2015.

Acțiunea sa a fost respinsă, prima instanță apreciind ca fiind temeinice și legale actele administrative contestate.

Hotărârea instanței de fond a fost recurată de reclamantul A..

III.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând, cu prioritate, conform art. 248 din C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată din actele și lucrările dosarului că, în primul ciclu procesual, completul de recurs nu s-a preocupat de dezlegarea cu prioritate a problemei de drept a admisibilității căii de atac, chestiunea nefiind pusă în discuție, analizată și tranșată, pentru a se putea opune o eventuală putere de lucru judecat pe acest aspect.

Pe de altă parte, constată că, în raport cu data la care a început prezentul litigiu, sentința nu este supusă recursului, fiind definitivă, contrar mențiunii eronate din dispozitivul său și susținerii apărătorului recurentului reclamant în sensul că în al doilea ciclu procesual deja se modificase legea, deschizându-i calea de atac a recursului.

Aceasta întrucât calea de atac nu se prezumă și nici nu este dată de judecător.

Hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de legea sub imperiul căreia a început litigiul, iar prezenta pricină a început la data de 05.10.2015, când sentința pronunțată de curtea de apel în acțiunea în anularea rezoluției de clasare a inspectorului judiciar era definitivă, potrivit legii.

Practica judiciară este constantă în acest sens, confirmat prin soluții de unificare a jurisprudenței adoptate la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Această jurisprudență consistentă a avut în vedere prevederile art. 47 din Legea nr. 317/2004, conform cărora: "(1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată: (…); b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, precum și în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluția de clasare este definitivă; c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii. (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. (3) Rezoluția inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-șef. Inspectorul-șef poate dispune completarea cercetării disciplinare de către inspectorul judiciar. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-șef. (...); (5) Rezoluția de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) și alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile. (...). (7) Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă."

În speță, rezoluția de clasare emisă de inspectorul judiciar a fost întemeiată pe prevederile art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii republicată, și art. 47 alin. (1) lit. b) din același act normativ.

Cu toate că textul de lege menționează că această rezoluție de clasare este definitivă, prin Decizia nr. 397/03.07.2014 pronunțată de Curtea Constituțională a României s-a hotărât că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă", din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege.

După pronunțarea Curții Constituționale cu privire la această excepție de neconstituționalitate, în jurisprudență fiind exprimate opinii diferite cu privire la regimul juridic al căilor de atac formulate împotriva rezoluțiilor de clasare emise de Inspecția Judiciară, instanța supremă - în exercitarea rolului său constituțional de unificatoare a jurisprudenței - a adoptat două soluții de unificare a practicii: prima, în sensul că, în ipoteza în care contestația formulată împotriva rezoluției de clasare a sesizării pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcția de Inspecție Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, a fost soluționată pe fond de instanță prin prisma dispozițiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil.

A doua soluție de unificare, pe baza aceluiași raționament, a stabilit că în privința rezoluțiilor de clasare emise de inspectorul judiciar sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 317/2004, contestațiile împotriva acestora urmând a fi exercitate și, respectiv, soluționate în aceleași condiții de procedură cu cele reglementate pentru rezoluțiile de respingere a sesizărilor.

La adoptarea acestei soluții au fost avute în vedere prevederile art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., referitor la judecata pricinilor potrivit dispozițiilor edictate pentru instituția juridică cea mai asemănătoare, în speță regimul juridic aplicabil acțiunii exercitate împotriva rezoluției de respingere a sesizării (art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii rep.).

Aplicarea art. 5 alin. (3) din C. proc. civ. reprezintă o concretizare a principiului general de drept ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (unde există același raționament trebuie să existe aceeași soluție).

Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce privește restul dispozițiilor de ordin procedural, dispozițiile art. 47 din Legea nr. 317/2004 neputând fi aplicate parțial, doar referitor la îndeplinirea procedurii prealabile, și ignorate în privința altor aspecte procedurale (o astfel de situație putând duce la aplicarea unei lex tertia, prin combinarea dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a dispozițiilor Legii nr. 317/2004).

Totodată, Înalta Curte reține, în raport cu dispozițiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. și cu dispozițiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, că sentința este definitivă, curtea de apel soluționând pe fond contestația formulată de reclamant împotriva Rezoluției nr. x/2015 din 08.072015, împrejurare ce rezultă fără echivoc din ampla motivare realizată de judecătorul fondului din perspectiva prevederilor Legii nr. 303/2004 și a Legii nr. 317/2004.

Se mai reține că, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege", iar art. 634 alin. (1) din același cod statuează că sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului".

Or, câtă vreme recurentul reclamant a formulat recurs împotriva unei hotărâri care, potrivit dispozițiilor menționate, este definitivă, instanța de control judiciar constată că acesta nu avea deschisă calea de atac exercitată, întrucât, pe de o parte sentința atacată nu face parte din categoria celor supuse recursului, iar pe de altă parte, calea de atac formulată nu este prevăzută nici de textul legii speciale, respectiv art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 în forma în vigoare la data inițierii litigiului.

Înalta Curte reamintește, în acest context, că nu există niciun temei legal pentru solicitarea apărătorului recurentului reclamant de la termenul de judecată din 12.01.2022 de a se avea în vedere - pentru examinarea admisibilității recursului - forma legii de la momentul debutului celui de-al doilea ciclu procesual.

Dimpotrivă, unei astfel de abordări se opun caracterul unitar al procesului și dispozițiile exprese ale art. 27 din C. proc. civ., în conformitate cu care, "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

În consecință, având în vedere faptul că exercitarea oricărei căi de atac este guvernată de principiul legalității, potrivit căruia căile de atac sunt instituite de lege, rezultând că hotărârea judecătorească nu poate fi atacată decât pe căile expres prevăzute de lege (inclusiv în situația în care în dispozitivul hotărârii judecătorul menționează, în mod eronat, existența unei alte căi de atac), Înalta Curte apreciază ca fiind fondată excepția inadmisibilității recursului invocată prin întâmpinare și o va admite, constatând că reclamantul din prezenta cauză nu avea deschisă calea de atac a recursului.

III.2. Soluția instanței de recurs

În baza dispozițiilor art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 461 din 26 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 461 din 26 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 ianuarie 2022.