Decizia nr. 556/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1896/2019 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 06.12.2018, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea Deciziei nr. 17819 din 14.11.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării Fondului de Garantare a Asiguraților la plata către reclamanți a sumei de 13.805,97 RON și 140.000 euro cu titlu de despăgubiri.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1896 din 4 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanții A., B., C. și D. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, au declarat recurs reclamanții A., B., C. și D., prin care, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, cu consecința admiterii acțiunii acestora și a obligării intimatului la emiterea unei decizii de plată sumei de 13.805,97 RON și 140.000 euro, cu titlu de despăgubiri. Din sinteza aspectelor învederate în memoriul de recurs, rezultă că, dintr-o primă perspectivă, recurenții au criticat maniera de motivare a hotărârii atacate, susținând că, întrucât considerentele acesteia sunt copiate din motivarea altei hotărâri judecătorești, pronunțată anterior, într-o altă cauză, de aceeași instanță, hotărârea supusă recursului este nemotivată și nu este rodul unei reale judecăți de fond a cauzei, motiv pentru care se impune casare în tot a acesteia. De asemenea, recurenții au arătat că instanța de fond a respins contestația pentru alt motiv decât cel menționat în Decizia nr. 17819/14.11.2018 emisă de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților. Astfel, intimatul - pârât a respins cererea de plată a despăgubirilor ca fiind tardivă, apreciind că aceasta a fost depusă la mai mult de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță, statuând explicit că reclamanții au invocat o creanță născută ulterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de faliment a asiguratorului, astfel cum rezultă din prezentarea succesiunii hotărârilor judecătorești penale prin care au fost acordate despăgubirile de către instanțele penale. În acest context, motivele contestație au vizat exclusiv ipoteza creanței născute ulterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului. Cu toate acestea, instanța de fond a respins contestația reclamanților, motivând că natura juridică a creanței exhibate de reclamanți este, în fapt, cea a unei creanțe născute anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sus indicat. Astfel, în opinia recurenților instanța de fond a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 20 din Noma ASF nr. 16/2015, respectiv art. 14 din Legea nr. 213/2015, atunci când a apreciat că dreptul acestora de creanță a luat naștem la data de 24.08.2011 - data producerii accidentului de circulație soldat cu decesul fiului, respectiv, fratelui recurenților - în contextul în care, în cadrul procesului penal, însuși dreptul de creanță a fost disputat, în sensul că cei doi inculpat, precum și asigurătorul de răspundere civilă s-au apărat prin invocarea culpei exclusive a victimei evenimentului rutier. Primul moment în care "s-a conturat" dreptul de creanță a fost data pronunțării sentinței penale nr. 753 de către Judecătoria Sector 1 București, respectiv, la data de 27.10.2017. Această hotărâre a fost, însă, reformată prin decizia penală nr. 683/A/16.05.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, prin care a fost diminuat cuantumul despăgubirilor stabilite de instanța de fond. Abia la acest moment, în opinia recurenților, s-a născut dreptul de creanță, sub aspectul existentei și întinderii sale, ulterior, deci, momentului rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului față de asigurător. Totodată, au arătat recurenții că, deși au depus cererea de plată în ultima zi a termenului de 90 de zile calculat de la data pronunțării deciziei penale, interpretarea corectă a art. 14 din Legea nr. 213/2015 este cea potrivit căreia un astfel de termen începe să curgă de la data comunicării hotărârii penale definitive, iar nu de la cea a pronunțării acesteia, citând, în acest sens, aspecte din jurisprudența Curții de Apel București.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală. În esență, reiterând apărări similare celor formulate și în fața instanței de fond, intimatul a învederat că, din interpretarea coroborată a art. 1381 C. civ., art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 și art. 2545 C. civ., rezultă că termenul pentru depunerea cererii de plată este unul de decădere ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre pârți, intenția legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna, sine die, primirea de către FGA a cererilor de plata a asiguraților. A arătat intimatul că deschiderea procedurii de faliment împotriva S.C. E. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, devenind definitivă la data de 17.03.2017, termen de la care a început calcularea celor 90 zile (pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment), încheindu-se în data de 16.06.2017. În opinia intimatului, susținerea reclamanților, în sensul că au depus cererea în termen legal ca urmare a nașterii dreptului de creanță la data comunicării deciziei penale nr. 683/A/16.05.2018, nu este fondată întrucât documentele justificative pot fi depuse ulterior cererii de plată, petenții având posibilitatea să menționeze în cuprinsul cererii motivele pentru care nu au fost depuse odată cu cererea (art. 20 din Norma ASF 16/2015). Dat fiind faptul că evenimentul rutier a avut loc la data de 24.08.2011, dreptul de creanță s-a născut la o astfel de dată, chiar dacă, ipotetic, întinderea prejudiciului nu a fost cunoscută, în totalitate, la acel moment. De asemenea, a arătat intimatul că, în orice caz, cererea de plată a fost depusă cu depășirea celor 90 de zile impuse de lege, întrucât decizia penală a fost pronunțată la data de 16.05.2018, iar cerere de plata a fost depusa la FGA la 20.08.2018. Un alt aspect învederat în întâmpinare a vizat cererea recurenților - reclamanți de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate, arătând că acest capăt de cerere este inadmisibil întrucât, în situația dedusă judecății, analiza de fond a cererii de plata nu a mai fost efectuată, iar recurenții - reclamanți nu pot avea abilitarea legala de a obține plata despăgubirilor direct de la instanță, fără parcurgerea, în prealabil, a procedurii administrative. A mai arătat intimatul că recurenții, în calitate de creditori de asigurare, aveau posibilitatea de a urma, separat, procedura de faliment a asiguratorului, conform Legii nr. 85/2014, că FGA a publicat site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea despăgubirilor, iar intrarea în faliment a asiguratorului nu a reprezentat o împrejurare care a schimbat condițiile contractuale, fiind o împrejurare imprevizibilă, dar care a fost adusă la cunoștința publicului larg.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenții - reclamanți au solicitat respingerea apărărilor formulate de Fondul de Garantare a Asiguraților asupra recursului, apreciind susținerile intimatului ca fiind neîntemeiate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 21 noiembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. este fondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că prin acțiunea în contencios administrativ, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în esență, instanței de contencios administrativ anularea deciziei nr. 17819 din 14.11.2018, emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraților ("FGA") și obligarea pârâtului la plata sumei de 13.807,97 RON și de 140.000 euro, cu titlu de despăgubiri, sumă ce a făcut obiectul cererii de plată nr. x din 20.08.2018. Prin cererea de plată sus indicată, reclamanții au solicitat plata din disponibilitățile F.G.A. a sumelor la care asigurătorul E. S.A. a fost obligat prin decizia penală nr. 683/A/16.05.2018 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală. Prin decizia nr. 17819 din 14.11.2018, FGA a respins cererea de plată ca fiind tardiv formulată, constatând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, calculat atât în raport de data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului față de asigurător, cât și începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești în temeiul căreia a fost formulată. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanți, apreciind, în esență, că despăgubirile solicitate de aceștia prin cererea de plată adresată FGA au natura unei creanțe de asigurare născute anterior deschiderii procedurii falimentului față de asigurătorul E. S.A., mai precis la data ivirii riscului asigurat prin producerea accidentului rutier (24.08.2011). Întrucât hotărârea privind deschiderea procedurii falimentului față de asigurător a rămas definitivă la data de 17 martie 2017, în opinia primei instanțe, cererea de plată putea fi depusă de reclamanți în termen de 90 de zile calculat de la un astfel de moment, mai precis până la data de 16 iunie 2017, iar legalitatea unei astfel de hotărâri a primei instanțe a fost contestată, în temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de către reclamanți. Înainte de a trece la analiza efectivă a criticilor ce fac obiectul recursului, se impune a se preciza, cu prioritate, faptul că, în cadrul acestor critici, recurenții au invocat aspecte privind o nemotivare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, afirmând că hotărârea nu ar fi rodul unei reale judecăți a cauzei, întrucât considerentele sentinței atacate sunt similare cu cele ale altor hotărâri judecătorești. Aceste aspecte privesc, însă, eventuala incidență în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe care promotorii căii de atac nu l-au invocat, limitându-și criticile la motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al aceluiași articol. Încadrând, din oficiu, aceste susțineri în motivul de casare precizat, având în vedere caracterul său de ordine publică, Înalta Curte constată că art. 488, alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") nu-și găsește incidența în legătură cu hotărârea ce a fost supusă recurării, motivarea judecătorului de fond răspunzând adecvat aspectelor invocate în cererea introductivă de instanță. Exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul afirmațiilor recurenților, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește. Înalta Curte nu poate să dea eficiență criticilor recurenților privind neanalizarea concretă, de către primul judecător, a cauzei, întrucât parte dintre paragrafele expuse în cuprinsul hotărârii pronunțate au un anumit grad de similaritate cu unele considerente expuse în alte hotărâri emise, în aceeași materie, de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Sub acest aspect, instanța de control judiciar observă că, prin paragrafele la care fac referire recurenții, instanța a învederat, în principal, reperele teoretice și de interpretare a normelor legale a căror relevanță a reținut-o în cauză, iar tehnica utilizată de prima instanță pentru formularea acestui tip de considerente face parte din categoria celor menite a contribui la atingerea dezideratului asigurării unei practici judiciare unitare a instanțelor de judecată, fiind, de altfel, utilizată și în redactarea hotărârilor pronunțate de curțile de justiție europene (CJUE, CEDO). Astfel, identitatea clamată de recurenți nu poate echivala, sub nicio formă, cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei. În acest context, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, neputând fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care sunt nefondate susținerile recurenților ce pot fi subsumate unui astfel de motiv de nelegalitate. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază fondate criticile prin care este invocată incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea eronată a prevederilor de drept material ce vor fi evidențiate în paragrafele ulterioare. Dintr-o primă perspectivă, instanța de control judiciar reține că între intimatul - pârât FGA și recurenții - reclamanți există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa, în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 conform cărora: (...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Aceste texte de lege stabilesc, în mod clar și previzibil, momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit. Deși, față de motivarea expusă de intimat în decizia nr. 17819 din 14.11.2018, prin care acesta a analizat chestiunea tardivității atât în raport de data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului față de asigurător, cât și în raport de data rămânerii definitive a hotărârii penale evocate de reclamanți în cererea de plată, instanța de fond a procedat corect la analizarea naturii creanței, în raport de criteriile "anterioară" sau "ulterioară" deschiderii procedurii, soluția asupra căreia s-a oprit este una pe care instanța de control judiciar nu o împărtășește. În dezacord cu aspectele învederate de prima instanță, Înalta Curte reține că, în cauza de față, ipoteza incidentă este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanță născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului și anume la data la care a fost recunoscut acest drept prin hotărârea judecătorească penală definitivă pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că dreptul de creanță invocat de recurenții - reclamanți își are izvorul în decizia penală nr. 683/A/16.05.2018, neputând fi negate efectele pe care, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 27 alin. (2) C. proc. pen., le produce o hotărârea penală definitivă prin care nu s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal și a fost soluționată acțiunea civilă, în sensul obligării asigurătorului E. S.A. la plata daunelor morale și materiale. În atare situație, observând natura juridică a titlului ce consfințește nașterea dreptului de creanță exhibat de recurenții - reclamanți (o hotărâre penală), Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 550 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar potrivit art. 552 din C. proc. pen. hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel. În raport de sus indicatele aspecte, nu sunt fondate susținerile recurenților- reclamanți, conform cărora data comunicării hotărârii penale reprezintă data nașterii dreptului de creanță, câtă vreme, din demersul de aplicare a sus indicatelor texte normative situației concrete incidente cauzei, rezultă că decizia penală nr. 683/A/16.05.2018 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală putea fi pusă în executare de la momentul pronunțării sale, respectiv de la data de 16.05.2018, iar nu de la comunicarea sa, dreptul de creanță derivând dintr-un astfel de titlu născându-se la data deschiderii posibilității executării acestuia. Pe cale de consecință, întrucât dreptul de creanță s-a născut la data de 16.05.2018, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la o astfel de dată și s-ar fi împlinit la data de 15.08.2018. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că ziua de 15.08.2018 a fost o zi nelucrătoare conform art. 139 alin. (1) din Codul Muncii (Adormirea Maicii Domnului), prin H.G. nr. 595/2018, publicată în M.Of. Partea I nr. 687 din 7 august 2018, zilele de 16 și 17 august 2018 au fost declarate zile libere, iar zilele de 18 și 19 august 2018 au avut tot statutul de zile nelucrătoare, conform art. 137 alin. (1) din Codul Muncii (sâmbătă și duminică). Întrucât termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de sesizare a Fondului de Garantare a Asiguraților, iar nu de exercitare a dreptului material la acțiune, Înalta Curtea, observând dreptul general în materie de termene, respectiv dispozițiile art. 2554 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. (aplicabile și unui termen de decădere precum cel în discuție), constată că a operat o prorogare a acestuia, întrucât ultima zi a termenului a fost una nelucrătoare. În acest context, termenul s-a împlinit la sfârșitul primei zile lucrătoare care a urmat, mai precis 20.08.2018, motiv pentru care formularea cererii de plată nr. x la data de 20.08.2018 a fost realizată cu respectarea termenului legal reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015. Concluzionând, întrucât sunt fondate criticile aduse de recurenții - reclamanți soluției primei instanțe, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, anularea Deciziei nr. 17819/14.11.2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților În ceea ce privește cererea recurenților - reclamanți de trimitere a cauzei spre rejudecare, în vederea pronunțării unei soluții de obligare a intimatului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea unei decizii de plată către reclamanți a sumei de 13.805,97 RON și 140.000 euro, cu titlu de despăgubiri, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, judecătorul va obliga autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ. În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de recurenții - reclamanți doar pe considerentul tardivității formulării acesteia, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretențiilor sau la corectitudinea calculării sumelor solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumelor pretinse. Din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererea de plată ar fi fost analizată pe fond de către Comisia specială, iar respingerea nelegală a cererii ca tardiv formulată impune soluția de obligare a intimatului la reanalizarea cererii de plată sub toate aspectele prevăzute de lege. A proceda în sensul invocat de recurenții - reclamanți și a obliga direct intimatul - pârâtul la plata sumelor pretinse sau la emiterea unui act administrativ de plată, ar însemna că instanța ar interveni în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua, pe fond, cererea de plată, inclusiv cu privire la aspectul îndreptățirii reclamanților la a fi despăgubiți. Câtă vreme autoritatea publică nu a procedat la o examinare pe fond a cererii, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenții - reclamanți a condițiilor prevăzute de lege. Prin urmare, sunt neîntemeiate pretențiile recurenților de obligare directă a intimatului - pârât la plata sumelor pretinse sau la emiterea unui decizii de plată, motiv pentru care nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, singura soluție legală fiind cea a obligării intimatului - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea unei decizii prin care să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamanți. Pentru considerentele expuse, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D., va casa sentința civilă nr. 1896 din 4 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., va anula Decizia nr. 17819/14.11.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și îl va obliga pe pârât să emită o decizie prin care să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamanți. De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenți în ceea ce privește taxa judiciară de timbru, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite și va dispune obligarea intimatului la plata către recurenți a sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, dovedite prin înscrisul depus la dosarul pendinte, luând, totodată act de susținerile recurenților, expuse în cadrul dezbaterii publice, conform cărora își rezervă dreptul de a solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat.