ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 370/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin contestația adresată Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 14.05.2018 (data poștei) contestatoarea Casa de cultură a sindicatelor Călan a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Orașul Călan - Compartimentul de impozite și taxe, în temeiul art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/16.04.2018 și obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea prezentului litigiu. 1.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 178 din 24 septembrie 2018, a admis contestația formulată de contestatoarea Casa de Cultură a Sindicatelor Călan, în contradictoriu cu intimatul Orașul Călan - Compartimentul de impozite și taxe și, în consecință, a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/16.04.2018 și a obligat intimatul la 50 RON cheltuieli de judecată, în favoarea contestatoarei. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia a formulat recurs pârâtul Orașul Calan - Compartimentul de Impozite și Taxe care vizează, în esență, următoarele critici de nelegalitate, din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanței de fond, au fost arătate punctual, vizând următoarele aspecte: redarea de către instanță a considerentelor pentru care a fost admisă cererea introductivă fără vreo motivare proprie, care echivalează cu nemotivarea hotărârii și aplicarea în mod greșit a prevederilor art. 213 Codul de procedură fiscală. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat următoarele: S-a învederat că instanța de fond nu a indicat în concret care este pericolul social pe care îl reprezintă comportamentul debitorului astfel încât să justifice măsura excepțională a sechestrului asigurator aplicată. Totodată, a menționat că instanța fondului, pe de o parte, arată că instituirea măsurilor asiguratoriii nu reprezintă o etapă a executării silite iar, în ultimul paragraf instața recunoaște că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este un act administrativ fiscal și acestea preced întotdeanua măsurile de executare silită și nu se identifică cu acestea putându-se transforma eventual în măsuri de executare silită . Arată în continuare că soluția de respingere a excepției de conexitate este netemeinică, întrucât măsurile asiguratoriii din prezenta cauză se aplică pentru creanța care reprezintă obiectul contestației la executare în cauza- ds. nr. 258/243/2018 al Judecătoriei hunedoara, măsura respibngerii excepțieiei fiind criticabilă. Față de acestea, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacată și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată intimat-reclamantă Casa de Cultură a Sindicatelor Calan a solicitat respingerea recursului ca nefondat reiterând apărările formulate în fața instanței de fond. În dezvoltarea apărărilor, intimatul a arătat că, simpla reluare a cazurilor în care se pot dispune măsuri asiguratorii nu constituie o motivare adecvată, că organul fiscal ar fi trebuit să precizeze în concret de ce există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să ascundă sau să-și risipească patrimoniul și că, în lipsa acestor mențiuni, contestatoarea nu poate formula apărări adecvate și nu poate preciza decât că nu a făcut niciodată nimic de natură a se circumscrie situațiilor reglementate de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală revenindu-i sarcina de a face proba faptului pozitiv. Totodată, intimata a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care a respinsă, ca nefondată, Curtea constatând că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici ce se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 18 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 27 ianuarie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurentul-pârât reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanța fondului fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumit de fapt de soluția pronunțată de aceasta. Criticile referitoare la nemotivarea sentinței, susceptibile de încadrare în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt neîntemeiate. Prin această critica, recurentul a reproșat instanței de fond nemotivarea deciziei pronunțate, în condițiile în care hotărârea instanței de fond este contradictorie față de faptul că dispunerea măsurilor asigurătorii ar fi imperativă și, deși nu susține în mod clar, antamează faptul că nu ar mai fi necesară o motivare complexă a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Susținerile sub aceste aspect sunt neîntemeiate. Motivul de recurs este nefondat în condițiile în care ceea ce critică recurentul este, în fapt, menținerea soluției din decizia atacată sub aspectul că instanța a ajuns la aceeași concluzie, împrejurare ce nu poate fi asimilată unei nemotivări a hotărârii. Mai mult, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile. În condițiile în care instanța de fond și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că este temeinică decizia atacată nu se poate reține absența unei motivări care să mențină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că instanța de fond a realizat o justă expunere argumentelor care au condus la admiterea acțiunii, astfel că, vor fi înlăturate ca nefondate criticile recurentului întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În contextul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate prin motivele de recurs. Soluția de respingerea a cererii de chemare în judecată a fost adoptată în mod corect în considerarea faptului că în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nu se indică și nici nu se probează, în concret, niciun pericol ca debitorul Casa de Cultură a Sindicatelor Călan să se sustragă de la plata impozitelor ori să-și ascundă, să-și înstrăineze sau să-și risipească patrimoniul, fiind astfel înlăturată apărarea. Faptul că debitorul nu a achitat nicio sumă de bani din debit este nerelevant în cauză întrucât într-o astfel de situație, creditorul avea și are la îndemână procedura executării silite. Conchide instanța în sensul că, Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este un act administrativ fiscal și acestea preced întotdeauna măsurile de executare silită și nu se identifică cu acestea, putându-se eventual transforma în măsuri de executare silită. Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Înalta Curte reține, raportat la înscrisurile depuse la dosar în etapa soluționării fondului și față de susținerile părților că, este de necontestat faptul că reclamantei Casa de cultură a sindicatelor Călan i s-au comunicat două acte de executare silită, somația 2/13.04.2018 și titlul executoriu nr. x/13.04.2018 fără ca anterior să fi primit o decizie de impunere pentru sumele imputate, precum și Decizia atacată, potrivit cărora are de plată un debit principal de 565.556 RON compus din impozit pe clădire în sumă de 563.718 și taxa curte de 1838 RON, accesorii de 693.832 RON, calculate până la data de 13.04.2018, compuse din accesorii aferente impozitului pe clădire, în sumă de 693,585 RON și accesorii aferente taxei de curte în sumă de 2085 RON. Conform dispozițiilor art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent. Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate. Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent. Așa cum a arătat și în cererea de recurs, pârâta a tras concluzia că există pericolul ca reclamanta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul pe baza situației faptice constatată de către organele fiscale. Astfel, din cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii 13/16.04.2018 rezultă că sechestrul asiguratoriu a fost dispus întrucât există indicii/elemente care indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să își risipească patrimoniul și că organul fiscal a stabilit obligații fiscale totale de 1.259.388 RON - impozit clădire și taxa curte cu accesorii calculate până la data de 13.04.2018. În lipsa unor elemente de fapt suplimentare celor care au stat la baza emiterii titlului de creanță, concluzia trasă de către organele fiscale în privința existenței pericolului ca intimata reclamantă să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea nu poate fi acceptată de către instanța de recurs. Altfel spus, pârâta ar fi trebuit să prezinte probe concret, ceea ce nu a făcut nici în recurs, privind "pericolul" pe care îl prezintă debitoarea pentru colectare, mai ales că legiuitorul a definit măsura asiguratorie ca fiind una excepțională. Or, în ce privește motivul concret pentru care s-a dispus măsura, deși nu este indicat în cuprinsul Deciziei contestate de reclamantă, recurenta arată că acesta ar fi dat de un pericol social, prin aceea că nu ne-am fi achitat debitele fiscale la timp, tine tot de situația de fapt ce a condus la stabilirea creanței fiscale și nu de pericolul pentru executarea acesteia. Pentru aceste motive, Curtea își va însuși concluziile judecătorului de fond privind nelegalitatea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/16.04.2018 emisă de pârât. A accepta punctul de vedere al recurentei pârâte ar duce la concluzia ca oricărui debitor căruia i se impută un debit fiscal trebuie să i se aplice în mod obligatoriu și o măsură asiguratorie, interpretare străină de voința legiuitorului național. Nici critica privind soluția instanței de fond cu privire la excepția litispendenței și conexității, nu poate fi primită, în condițiile în care nu se poate dispune conexarea, întrucât fiecare cerere determină o competență exclusivă, motiv pentru care nu poate opera nicio prorogare de competența. Astfel, susținerile instanței de fond trebuie înțelese în sensul că, contestația la executare este de competența exclusivă a instanței de executare, în vreme ce contestația împotriva deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii este de competența instanței de contencios fiscal. Din perspectiva celor expuse, cum nici unul din motivele de recurs nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul promovat in cauză ca nefondat.