ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 533/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la 19 iunie 2014 pe rolul Judecătoriei Târgoviște, dosar nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate simulația tranzacției încheiate de părți la 24 februarie 2011, consfințită prin sentința civilă nr. 799 din 24 februarie 2011 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. x/2011, având ca obiect imobilul situat în satul Valea Voievozilor, Aleea x, comuna Răzvad, jud. Dâmbovița, compus din terenul în suprafață de 756 mp și construcția edificată pe acesta. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1175 și următoarele din C. civ. din 1864. La 28 iulie 2014, reclamantul A. a depus cerere completatoare a cererii de chemare în judecată, precizând că, având în vedere poziția pârâtei (fosta soție) care nu este de acord cu desființarea tranzacției și introducerea în masa de partaj și a acelor bunuri, înțelege să solicite instanței și constatarea simulației contractului de tranzacție. Prin sentința civilă nr. 26 C. civ. din 20 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost strămutată judecata cauzei de la Judecătoria Târgoviște la Judecătoria Buzău. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la 23 aprilie 2015 - dosar nr. x/2015. La 8 iunie 2016, reclamantul A. a depus precizări, arătând că solicită să se constate caracterul simulat al contractului de tranzacție consfințit prin sentința civilă nr. 799 din 24 februarie 2011 pronunțată de Judecătoria Târgoviște Prin sentința civilă nr. 2226 din 5 aprilie 2017, Judecătoria Buzău, constatând că valoarea totală a imobilului este de 297.712,8 RON, a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect anulare act - modificare/desființare tranzacție în favoarea Tribunalului Buzău.

Sentința pronunțată de Tribunalul Buzău: Prin sentința civilă nr. 1338 din 20 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția I civilă, s-a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. și cu intervenientul în nume propriu C.. S-a respins excepția puterii de lucru judecat și excepția inopozabilității actului secret față de intervenient. A fost admisă excepția lipsei de interes a promovării cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenient. S-a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul C., ca lipsită de interes.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești: Prin decizia nr. 1836 din 26 septembrie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1338 din 20 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția I civilă. Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

Recurs - Înalta Curte de Casație și Justiție: Prin decizia nr. 565 din 27 februarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1836 din 26 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă. A fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Al doilea ciclu procesual

Rejudecarea apelului - Curtea de Apel Ploiești: În rejudecare, prin decizia nr. 1413 din 24 septembrie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1338 din 20 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1413 din 24 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, reclamantul A., prin mandatar D., a declarat recurs.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție și procedura de filtru: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 17 noiembrie 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5. Prin rezoluția din 7 decembrie 2020, s-au dispus măsurile procesuale prevăzute de art. 490 și 493 din C. proc. civ. și s-a stabilit taxa judiciară de timbru datorată de recurent pentru soluționarea recursului. Recurentul a formulat cerere de ajutor public judiciar solicitând scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, solicitare care a fost admisă prin încheierea din 11 martie 2021. După etapa comunicărilor, la 23 septembrie 2021, completul de filtru a luat act de raportul asupra admisibilității în principiu, s-a dispus comunicarea acestuia, pentru a da posibilitate părților să formuleze un punct de vedere la raport. Părțile nu au formulat puncte de vedere la raport. Prin încheierea din 20 ianuarie 2022 recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen în ședință publică în vederea soluționării lui.

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului. Magistratul-asistent raportor a menționat în cuprinsul raportului că hotărârea atacată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, acesta fiind declarat în termenul legal, iar criticile formulate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Memoriul de recurs Recurentul a prezentat în debutul căii de atac istoricul litigiului dintre părți. Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a criticat faptul că instanța de apel a nesocotit mai multe dispoziții din C. proc. civ. referitoare la: a) consemnarea declarațiilor martorilor - art. 323; b) mărturisire - art. 349; c) interogatoriu - art. 351; d) hotărâri date în baza recunoașterii pretențiilor; e) dreptul la un proces echitabil art. 6; f) conținutul hotărârii - art. 425 alin. (1) lit. b). A susținut că din probele administrate reieșea cu evidență că tranzacția imobiliară a fost încheiată între părți formal, cu privire la casa și terenul ce fuseseră achiziționate de părți în timpul căsătoriei cu un împrumut la bancă, ambii foști soți fiind debitori. Această tranzacție, așa cum a mărturisit pârâta și au declarat martorii, nu reprezenta adevărata voință a părților. A susținut că declarația martorului nu a fost scrisă de grefier, ci a fost scrisă după dictarea președintelui de complet, care a deformat astfel, cele declarate de martor. Totodată, președintele de complet a intimidat martorul și a insistat să răspundă la chestiuni ce nu aveau legătură cu litigiul, aspecte pe care martorul nu le cunoștea. În ceea ce privește mărturisirea, la termenul de judecată din 10 septembrie 2020, pârâta a recunoscut că a încheiat o tranzacție cu reclamantul fără clauze, înțelegere încheiată cu ocazia divorțului, știind că o va revoca ulterior. A susținut că dacă ar fi dorit să devină proprietara imobilului ar fi înscris tranzacția în cartea funciară, pentru opozabilitate față de terți, dar nu a intenționat acest lucru. Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, în sensul că partea care mărturisește scutește pe cealaltă parte de sarcina ce îi revine, potrivit legii, de a face dovada respectivului fapt. Deplina dovadă a mărturisirii judiciare obligă instanța ca în condițiile art. 436 din C. proc. civ., să pronunțe o hotărâre, astfel încât judecătorul nu mai are posibilitatea de a aprecia valoarea probatorie a mărturisirii. Aceste aspecte au fost relatate de pârâtă și cu ocazia interogatoriului luat la propunerea reclamantului. Or, instanța de apel nu a reținut în considerente mărturisirea pârâtei, iar răspunsurile la interogatoriu le-a reținut în sens contrar celor afirmate, și anume că tranzacția a fost încheiată condiționat, întrucât pârâta nu avea unde să locuiască. Instanța de apel a reținut și anumite susțineri ale intervenientului, deși, la momentul procedural la care a fost învestită cu soluționarea cauzei, intervenientul fusese scos din cauză. Aspecte eronate au fost consemnate și în ceea ce privește obligația de plată a ratelor, ce îi incumba pârâtei, în condițiile în care acesta a fost reținută și apoi condamnataă la 4 ani de închisoare, neputând obține venituri pentru a chita ratele bancare de aproximativ 1000 de euro lunar. A invocat și nerespectarea dispozițiilor art. 264 din C. proc. civ. cu privire la puterea doveditoare a probelor. Contrar dispozițiilor procedurale, instanța de apel, a încălcat și dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât nu a expus situația de fapt pe baza probelor, respectiv nu a reținut în considerente și mărturisirea pârâtei, a reținut că din depozițiile martorilor audiați în cauză nu reiese faptul că părțile au convenit înainte de a tranzacționa și a divorța, în sensul că imobilul în litigiu va rămâne proprietatea comună a părților și că tranzacția încheiată și consfințită de judecătorie nu este una reală, și nu a arătat motivele pentru care a înlăturat aceste susțineri ale martorilor. Instanța de judecată era obligată de dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. să stabilească valoarea probatorie a fiecărei probe în raport de circumstanțele exterioare. În cuprinsul celui de-la doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. A arătat că înțelege să susțină teza nerespectării de către instanța de apel a dispozițiilor menționate în decizia de casare, dispoziții obligatorii pentru instanța a cărei hotărâre a fost casată, astfel: În decizia de casare se menționează cu prioritate că unul dintre principiile consacrate în materia actelor juridice, în general, este acela că "prioritatea aparține voinței reale a părților". Din cuvântul pe fond al pârâtei se poate lesne desprinde că voința reală a părților cu privire la tranzacția încheiată cu ocazia divorțului a fost aceea de a revoca această tranzacție scrisă - pagina 2 din încheierea de ședință din 10 septembrie 2020. În condițiile în care pârâta a recunoscut că a încheiat tranzacția cu ocazia divorțului, dar voința era de a o revoca, este cert că instanța de apel la pronunțarea soluției, nu a respectat principiile consacrate în materia actelor juridice, acela că "prioritatea aparține voinței reale a părților" așa cum s-a menționat în decizia de casare. Cea de-a treia critică în recurs vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la încheierea convențiilor ce oferă prioritate voinței părților - convențiile au putere de lege între părțile contractante - art. 969 și următoarele C. civ., aspecte ce rezultă și din interogatoriu pârâtei. Astfel, pârâta a recunoscut la întrebarea numărul 5 că tranzacția încheiată în anul 2011 nu reprezintă voința reală a părților, iar, la întrebarea nr. 6, a răspuns clar că imobilul în litigiu urma să fie inclus în masa bunurilor partajabile.

Apărările formulate în cauză Intimata nu a depus întâmpinare la motivele de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: În primul rând, Înalta Curte nu va avea în vedere motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât susținerile recurentului nu sunt susceptibile de încadrare în acest motiv de recurs ce a fost invocat pur formal. Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu poate fi reținut. Acest motiv de recurs, potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ. Potrivit art. 174 din C. proc. civ., alin. (1) nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. La alin. (2) se prevede că nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, iar potrivit alin. (3) nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat. La alin. (5) al aceluiași articol se prevede că toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a le mai invoca. Așa fiind, nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată, deci ale cărei interese sunt protejate prin norma încălcată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria sa fapta. Se reține și că potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară când legea stabilește puterea lor doveditoare. În această situație, fiind în prima ipoteză a textului și raportat la normele ce reglementează nulitățile relative anterior citate, recurentul avea posibilitatea în cursul judecării apelului să invoce o neregularitate procedurală care ar fi determinat nulitatea încheierilor preparatorii prin care au fost consemnate depozițiile de martor, sub sancțiunea dispozițiilor art. 178 alin. (5) din C. proc. civ. Or, recurentul a înțeles să invoce această neregularitate doar în calea de atac a recursului împotriva deciziei finale din apel. Pe de altă parte, se constată că subsumat acestui motiv de nelegalitate recurentul nu a dezvoltat critici ce vizează propriu-zis neregularități de ordin procedural, ci a reluat motivele de apel, ce au fost cenzurate de instanța de apel în rejudecare, și care tind la o reinterpretare a materialului probator, în scopul reevaluării situației de fapt. Cum analiza și aprecierea faptelor, administrarea și interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care țin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs prin prisma vreunui motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., nici din această perspectivă critica formulată nu ar putea fi primită. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii a reținut în considerentele Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020 referitoare la interpretare și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. că, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia. Recurentul a criticat decizia atacată și din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că hotărârea cuprinde motive contradictorii și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Critica formulată, însă, este argumentată de recurent pornind de la existența unei contradicții între declarațiile martorilor și modul în care instanța de apel a consemnat aceste depoziții în actele procesuale ale cauzei, ce ar fi avut ca efect o configurare a situației de fapt care nu corespunde realității. Or, așa cum s-a arătat în precedent, aspectele care țin de temeinicia hotărârii atacate nu pot cenzurate de instanța de recurs. Totodată, Înalta Curte constată că, în cuprinsul raționamentul judiciar care a justificat soluția de respingere a apelului reclamantului A., instanța de apel a procedat la o examinare a elementelor de fapt ce trebuie subordonate dispozițiilor legale relevante și incidente speței deduse judecății, analiză ce se concretizează într-o motivare substanțială care corespunde garanțiilor procesului echitabil și care răspunde argumentelor și apărărilor esențiale ale părților litigante. Prin urmare, în contextul examinării normelor legale care nu au justificat temeinicia demersului reclamantului, dar și a apărărilor formulate de pârâtă în privința pretențiilor deduse judecății, se constată că decizia atacată respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., drept pentru care și această critică va fi respinsă. În consecință, pentru motivele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A..