ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 565/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște, la 19 iunie 2014, sub nr. x/2014, precizată la 28 iulie 2014 și la 8 iunie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate simulația tranzacției încheiate de părți la 24 februarie 2011, consfințită prin Sentința civilă nr. 799 din 24 februarie 2011, pronunțată de Judecătoria Târgoviște, în Dosarul nr. x/2011, având ca obiect imobilul situat în satul Valea Voievozilor, Aleea x, comuna Răzvad, jud. Dâmbovița, compus din terenul în suprafață de 756 mp și construcția edificată pe acesta. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1175 și următoarele C. civ. din 1864. La solicitarea reclamantului, Curtea de Apel Ploiești, prin Sentința nr. 26 din 20 aprilie 2015, a dispus strămutarea procesului, de la Judecătoria Târgoviște, la Judecătoria Buzău, unde cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015. La 26 ianuarie 2016, petentul C. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând respingerea cererii reclamantului, cerere care a fost încuviințată, în principiu, prin Încheierea din 23 martie 2016. Prin Sentința civilă nr. 2226 din 5 aprilie 2017, Judecătoria Buzău și-a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Buzău, în raport de valoarea imobilului ce formează obiect al tranzacției. La 24 octombrie 2017, intervenientul C. și-a precizat cererea de intervenție, în sensul că solicită constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, pe care l-a dobândit în baza actului de adjudecare încheiat la 11 noiembrie 2013 de BEJ D., în Dosarul de executare silită nr. x/2013.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin Sentința civilă nr. 1338 din 20 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Buzău, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2015, s-a respins acțiunea modificată, formulată pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. și intervenientul în nume propriu C.. S-a respins excepția puterii de lucru judecat și excepția inopozabilității actului secret față de intervenient. A fost admisă excepția lipsei de interes a promovării cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenient. S-a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul C., ca lipsită de interes.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel Prin Decizia nr. 1836 din 26 septembrie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 1338 din 20 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Buzău, secția I civilă.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. - În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a arătat că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a nesocotit dispozițiile procedurale referitoare la stabilirea competenței materiale, respectiv art. 106, art. 129, art. 131 și art. 235 C. proc. civ. Instanța de apel a respins în mod greșit critica din apel vizând necompetența materială a primei instanțe, reținând, cu încălcarea dispozițiilor legale că, întrucât hotărârea de declinare a competenței materiale a fost dată fără cale de atac, părțile nu mai pot pune în discuție competența materială stabilită. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 131 C. proc. civ., în sensul că nu a analizat faptul că, în cauză, Judecătoria Buzău, verificându-și competenta materială și teritorială, a constatat că este competentă să judece litigiul, pronunțând o încheiere interlocutorie la care nu mai putea să revină prin invocarea excepției de necompetență ulterior administrării probatoriului. În susținerea acestui motiv de recurs a invocat incidența dispozițiilor art. 106 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța legal investită conform normelor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii acestuia. Recurentul a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 98 C. proc. civ., conform cărora "competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere". Reclamantul a indicat valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, în raport de care s-a stabilit competența materială a judecătoriei și s-a pășit la cercetarea judecătorească. Instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 131 și art. 235 C. proc. civ., reținând că numai instanța învestită cu soluționarea cauzei prin strămutare era obligată, potrivit art. 131 alin. (1) din acest act normativ, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată era competentă general, material și teritorial să judece pricina. Or, în opinia recurentului, această apreciere a Curții denotă faptul că pricina dedusă judecății a fost greșit înțeleasă sau motivele de apel nu au fost examinate. - A doua critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită, de către Tribunalul Buzău, prin încheierea de ședință din 27 octombrie 2017, a sancțiunii decăderii din proba cu martori, recurentul susținând că instanța de apel nu a analizat dispozițiile procedurale incidente în această materie, deși au fost pe larg expuse în motivele de apel, limitându-se să rețină că, în temeiul dispozițiilor art. 254 C. proc. civ., tribunalul a luat această măsură întrucât adresa martorului nu a fost depusă la dosar. Recurentul arată că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 254 C. proc. civ., în condițiile în care administrarea probei cu martori a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, în care s-a menționat identitatea acestora. Probele au fost admise și administrate de Judecătoria Buzău anterior declinării competenței, cu excepția audierii martorului E., care l-a înlocuit pe martorul prohibit de lege. Ulterior, cauza a fost declinată de la Judecătoria Buzău la Tribunalul Buzău. Adresa martorului a fost anexată la dosarul cauzei, acesta fiind menționat în citativ. Recurentul a susținut că sancțiunea decăderii a fost nelegal aplicată, fără a fi pusă în discuția părților, iar instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect. - Referitor la motivul de recurs încadrat în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material. A menționat că instanța de apel nu analizat actul secret, întrucât a reținut că acesta nu există. Recurentul a susținut că are interes în promovarea acțiunii în simulație, întrucât, prin actul secret încheiat verbal, a convenit împreună cu intimata-pârâtă că vor revoca tranzacția la momentul partajării bunurilor comune, acest bun urmând a fi inclus în masa partajabilă, însă intimata-pârâtă a refuzat să revoce tranzacția la momentul promovării acțiunii de partaj, în anul 2012, folosindu-se de actul aparent, care nu reprezenta adevărata voință a părților. De asemenea, a susținut că instanța de apel a aplicat eronat principiul egalității de arme, întrucât nu numai terții pot utiliza orice mijloc de probă pentru dovedirea acțiunii în simulație, ci toate părțile interesate care au promovat o astfel de acțiune. Or, principiile în drept se aplică tuturor părților din proces. Referitor la inexistenta actului secret, recurentul a menționat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1175, art. 1203 și art. 1198 din C. civ. de la 1864 (incidente în cauză, întrucât tranzacția a fost încheiată în anul 2011). A arătat că legiuitorul a prevăzut imposibilitatea de preconstituire a probei, respectiv a actului secret, aceasta fiind o excepție care se aplică în situația în care relațiile care există în mod obișnuit între părți nu obligă la încheierea în formă scrisă a contraînscrisului (art. 1198 C. civ.). Nu era obligatorie încheierea în formă scrisă a actului secret, deoarece a fost căsătorit cu intimata-pârâtă, tranzacția fiind redactată de aceasta. A susținut că în mod greșit instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1198 C. civ., invocate în motivele de apel, omițând să analizeze și aceste norme. La interogatoriu, intimata-pârâtă a recunoscut existența actului secret, iar instanța de judecată, prin rolul activ, dacă ar fi urmărit dezlegarea pricinii, trebuia să încuviințeze administrarea probelor solicitate și să cerceteze fondul cauzei, pronunțând o soluție legală și temeinică. Or, instanța, la primul termen de judecată, a respins toate probele solicitate, fără a cerceta fondul cauzei. Recurentul a arătat că terțul a fost de rea credință, întrucât avea cunoștință de existența tranzacției, pe rolul Judecătoriei Târgoviște, la momentul începerii executării silite, aflându-se dosarul de partaj în care s-a solicitat anularea tranzacției, existența litigiului fiind notată în cartea funciară.

Procedura de filtru Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 3 decembrie 2018, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 4 filtru. În cauză, a formulat întâmpinare intimatul-intervenient C., iar recurentul-reclamant a depus răspuns la această întâmpinarea. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 iunie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 17 octombrie 2019, pentru soluționarea pe fond a recursului. La termenul de judecată din 17 octombrie 2019, Înalta Curte, constatând că cererea de intervenție formulată la fond de intervenientul C. a fost respinsă prin sentința primei instanțe și că această soluție nu a fost atacată cu apel, rămânând definitivă și intrând în puterea lucrului judecat, a constatat că intervenientul nu mai are calitate procesuală în cauză, în faza procesuală a recursului, urmând ca această cale de atac să fie soluționată în contradictoriu cu reclamantul și pârâta din cererea de chemare în judecată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termenul stabilit în procedura de filtru, intervenientul C. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, însă, având în vedere măsura dispusă la termenul de judecată din 17 octombrie 2019, ca efect al constatării împrejurării că intervenientul nu mai are calitate procesuală în cauză, în faza procesuală a recursului, Înalta Curte nu va avea în vedere apărările formulate de acesta. Intimata pârâtă B. nu a depus întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. - Prima critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cadrul căreia se susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 106, art. 129, art. 131 și art. 235 C. proc. civ., în ceea ce privește modul de soluționare a motivului de apel referitor la necompetența primei instanțe, este nefondată. Prin sentința civilă nr. 2226 din 5 aprilie 2017 a Judecătoriei Buzău s-a dispus, în temeiul prevederilor art. 132 raportat la art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., declinarea competenței de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Buzău. Instanța a avut în vedere faptul că valoarea imobilului în litigiu, astfel cum rezultă din conținutul certificatului de atestare fiscală, depășește pragul maxim de 200.000 RON, prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., astfel că, din oficiu, la termenul de judecată din 5 aprilie 2017, instanța a pus în discuția părților excepția de necompetență materială a Judecătoriei Buzău. Potrivit art. 132 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea prin care instanța s-a declarat necompetentă nu este supusă niciunei căi de atac. În raport cu această dispoziție expresă a legii, în calea de atac a apelului declarat împotriva sentinței pronunțate pe fond de tribunal, ca instanță în favoarea căreia a fost declinată competența, nu se poate formula critică cu privire la greșita declinare dispusă de judecătorie. Altfel, dacă s-ar accepta posibilitatea de a se exercita un control de legalitate, prin posibilitatea atacării hotărârii de declinare "odată cu fondul", așa cum susține recurentul, s-ar eluda dispozițiile imperative ale art. 132 alin. (3) C. proc. civ., care exclud orice cale de atac împotriva hotărârii de declinare a competenței. Recurentul ar fi putut repune în discuție problema competenței tribunalului, prin invocarea excepției de necompetență, în termenul procedural, în fața acestei instanțe. Dacă tribunalul ar fi admis excepția, ar fi dispus declinarea în favoarea judecătoriei, declanșând astfel un conflict de competență, conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., care s-ar fi soluționat de instanța imediat superioară, printr-o hotărâre definitivă, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ. Dacă tribunalul, în fața căruia reclamantul ar fi invocat excepția de necompetență materială, ar fi respins această excepție, atunci, încheierea de respingere s-ar fi putut ataca pe calea apelului, odată cu fondul, așa cum prevede art. 132 alin. (2) C. proc. civ. Așadar, reclamantul ar fi avut posibilitatea să declanșeze un control al instanței ierarhic superioare tribunalului (curtea de apel), cu privire la competența materială în primă instanță, numai dacă ar fi invocat această excepție, in limine litis, în fața instanței învestite prin declinarea de competență. Or, din analiza actelor dosarului se constată că, la judecata cauzei în primă instanță la tribunal, recurentul nu a invocat excepția de necompetență a Tribunalului Buzău, ca instanță de fond. Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii. Spre deosebire de alin. (1) al aceluiași articol, care permite ca necompetența generală a instanțelor să poată fi invocată în orice stare a pricinii, excepția de necompetență materială poate fi invocată (atât de părți, cât și de instanță) cel mai târziu la primul termen de judecată stabilit în fața instanței cu privire la care se ridică problema de necompetență. Consecința reglementării în acest mod a condițiilor în care poate fi invocată necompetența instanțelor este că neinvocarea în termenul legal a excepției atrage decăderea părții (și chiar a instanței în fața căreia se află litigiul) din dreptul de a mai invoca o atare neregularitate procedurală. În consecință, se constată că, atâta vreme cât reclamantul recurent nu a invocat excepția de necompetență materială a tribunalului în cadrul termenului legal impus prin art. 130 alin. (2) C. proc. civ., pretinsa neregularitate procedurală derivată din necompetența respectivei instanței nu poate constitui temei al reținerii, în cadrul prezentului recurs, a unui viciu de legalitate a hotărârilor pronunțate în etapele procedurale anterioare. În raport de raționamentul anterior expus, Înalta Curte constată că nu se impune analiza dispozițiilor art. 106, art. 129, art. 131 și art. 235 C. proc. civ., pretins a fi încălcate de instanța de apel, în condițiile în care critica recurentului bazată pe aceste dispoziții procedurale se raportează la Sentința civilă nr. 2226 din 5 aprilie 2017 a Judecătoriei Buzău, prin care s-a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului Buzău, sentință care, așa cum s-a arătat, nu poate fi supusă cenzurii în nicio cale de atac. - În ceea ce privește cea de-a doua critică, ce vizează respingerea de către instanța de apel a motivului de apel privind aplicarea greșită, de către Tribunalul Buzău, prin încheierea de ședință din 27 octombrie 2017, a sancțiunii decăderii din proba cu martori, recurentul susține că instanța de apel nu analizează în nici un fel dispozițiile procedurale incidente în această materie și care au fost amplu expuse în motivele de apel, ci reține doar faptul că în temeiul art. 254 C. proc. civ. tribunalul a aplicat această sancțiune întrucât adresa martorului nu fusese depusă la dosar. În continuare, recurentul, reluând critica din apel, arată că prima instanță a nesocotit prevederile art. 254 C. proc. civ., deoarece martorul a fost încuviințat de judecătoria Buzău, a fost prezent la mai multe termene la aceeași instanță și nu a fost audiat, iar după declinarea cauzei la tribunal, martorul a fost menționat în citativ și adresa acestuia se afla la dosar, astfel că nu s-ar mai fi impus depunerea listei de martori, nefiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 254 alin. (4), lit. a) C. proc. civ., ca să fie necesar să propună lista cu martori în 5 zile. Se mai susține că sancțiunea decăderii a fost aplicată fără a fi pusă în discuția părților și în condițiile în care, la termenul respectiv, părțile formulaseră cerere de amânare. Verificând motivele de apel, Înalta Curte constată că reclamantul a invocat pe calea apelului nelegalitatea măsurii decăderii din probă, aplicată de prima instanță, susținând încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 254 C. proc. civ. Cu privire la acest motiv de apel, în considerentele deciziei recurate s-a reținut că: "în ședința din data de 29 septembrie 2017 a Tribunalului Buzău, instanța din oficiu admite proba cu interogatoriu pentru reclamantul A. și pârâta B. și proba cu martori, respectiv numitul E., urmând ca în termen de 5 zile să se indice domiciliul acestuia. La termenul de judecată din 27 octombrie 2017, Tribunalul Buzău în temeiul dispozițiilor art. 254 C. proc. civ. decade reclamantul A. din proba cu martorul încuviințat E. motivat de faptul că adresa acestuia nu a fost depusă la dosar în termen de 5 zile astfel cum instanța a dispus". Se observă, din paragrafele citate anterior, că instanța de apel nu a făcut decât să constate o situație de fapt, descriind etapele parcurse și măsurile dispuse de prima instanță, fără să se pronunțe cu privire la nelegalitatea aplicării sancțiunii decăderii, prin raportare la criticile de nelegalitate invocate de apelantul reclamant. În consecință, Înalta Curte găsește întemeiată critica formulată de recurent, privind neexaminarea de către instanța de apel a motivului de apel privind aplicarea greșită a art. 254 alin. (4), lit. a) C. proc. civ., critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., echivalând cu lipsa motivării pe unul dintre motivele de apel. În lipsa analizei făcute de instanța de apel, Înalta Curte nu se poate pronunța direct în recurs cu privire la legalitatea aplicării măsurii decăderii din probă, urmând a se dispune casarea cu trimitere spre rejudecare pe acest aspect. - Motivul de recurs încadrat în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material în materia simulației, este fondat, în limitele celor ce succed: În considerentele deciziei pronunțate în cauză, instanța de apel a reținut că "acțiunea în simulație va putea fi introdusă doar de terțul pe care contractul aparent îl prejudiciază și care are interesul să invoce actul secret, deci terțul poate utiliza orice mijloc de probă pentru a dovedi existența contractului secret, în schimb părțile pot dovedi cu orice mijloc de probă doar dacă pretind că simulația are caracter ilicit". S-a mai reținut că "actul secret produce efecte doar între părțile acestuia și nu poate fi utilizat în contra terților" și că "este nefondată susținerea apelantului potrivit căreia actul secret constituit verbal a fost dovedit cu interogatoriul pârâtei și declarația martorului, pentru că proba acestui înscris secret trebuia să respecte dispozițiile art. 1191, 1197, 1198 din fostul C. civ.. Așadar proba cu martori și interogatoriu nu era admisibilă decât cu condiția respectării dispozițiilor legale din fostul C. civ. (...)". Concluziile instanței de apel sunt eronate și în evidentă contradicție cu regulile care guvernează efectele și proba simulației. Unul dintre principiile consacrate în materia actelor juridice, în general, este acela că prioritatea aparține voinței reale a părților. Pornind de la acest principiu, în materia actelor simulate, potrivit art. 1175 C. civ. din 1864, între părți produce efecte numai actul secret, în măsura în care acesta este valid sub aspectul condițiilor de fond și de formă. De aceea, acțiunea în simulație este deschisă și părților, pentru că numai ca urmare a devoalării actului secret, care exprimă voința lor reală, partea interesată poate pretinde celeilalte părți să-și respecte obligația asumată. Ca atare, nu numai terțul pe care contractul aparent îl prejudiciază și care are interesul să invoce actul secret, poate formula acțiune în constatarea simulație, așa cum greșit consideră instanța de apel, ci și părțile, în calitate de persoane interesate, la rândul lor, pot să invoce în favoarea lor, una în contra celeilalte, actul secret. Particularizând la speță aceste principii teoretice, Înalta Curte constată că ceea ce se invocă de către reclamant este simulația sub forma actului fictiv, caz în care în structura simulației nu există un act secret propriu-zis, ci doar actul public și acordul simulatoriu, adică manifestarea de voință a părților în sensul că actul public nu există. Ca atare, ceea ce se tinde a se dovedi în acest caz este tocmai acest acord simulatoriu, care trebuie să fie anterior sau concomitent cu actul public. Reținând că reclamantul, în calitate de parte în simulație, nu poate cere constatarea voinței reale a părților concretizată în acordul simulatoriu, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1175 C. civ. din 1865, fiind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește proba simulației, instanța de apel reține că proba cu martori și interogatoriu nu era admisibilă, pentru că nu se respectă dispozițiile art. 1191, 1197, 1198 din fostul C. civ. Or, tocmai unul dintre textele enunțate de instanța de apel, art. 1198 C. civ. din 1864, prevede o excepție de la regula restrictivă privind inadmisibilitatea probei testimoniale în materia actelor juridice al căror obiect depășește valoarea de 250 RON, stabilind că această regulă nu se aplică în situația invocării și dovedirii imposibilității de preconstituire sau de păstrare a probei scrise. Pe lângă cazurile enumerate exemplificativ în art. 1198 pct. 1 - 4 C. civ., jurisprudența a dat o interpretare extensivă acestui text, incluzând și situațiile care pot constitui o imposibilitate morală de preconstituire a unei dovezi. În motivarea apelului, reclamantul a formulat această critică, arătând că, deși a susținut la instanța de fond că nu a încheiat în formă scrisă actul secret (în realitate, așa cum s-a arătat, este vorba de acordul simulatoriu), întrucât a fost căsătorit cu pârâta aproape 40 de ani, o cunoștea foarte bine, în sensul că era un om onest care totdeauna respecta cuvântul dat, instanța de judecată nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1198 C. civ. Pe acest motiv de apel, Curtea de apel nu se pronunță, fiind încă un motiv de casare care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește reaua-credință a terțului, invocată de recurent în finalul memoriului de recurs, Înalta Curte constată, față de cadrul procesual creat în litigiul de față, că nu este permisă și nici justificată o analiză cu privire la conduita terțului dobânditor, instanța nefiind învestită cu o acțiune împotriva acestuia. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 și art. 497 raportate la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1836 din 26 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.