ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 519/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă la data de 28 iunie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata sumelor de 11.820,99 RON daune materiale și de 500 000 RON daune morale, precum și obligarea la plata sumei de 1400 RON/lună cu titlu de prestație periodică începând cu data de 8 iulie 2015 și până la decesul său și la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,2% începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă și integrală a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 și următ. C. civ.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefiind de competența instanțelor române, iar în subsidiar, ca nefondată. A solicitat obligarea persoanei pe care întelege să o cheme în garanție la plata debitului ce ar incumba pârâtului.

La data de 19 septembrie 2018, pârâtul a solicitat chemarea în garanție a firmei de asigurări C., iar prin încheierea din 23 septembrie 2019 s-a consemnat că partea a renunțat la această cerere.

Prin încheierea din 9 mai 2019, s-a respins exceptia necompetenței instanțelor române.

Prin sentința nr. 563 din 1 octombrie 2019, Tribunalul Bacău, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin decizia nr. 151 din 26 februarie 2021, a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârât împotriva încheierii din 9 mai 2019 pronunțată de tribunal. A admis apelul principal declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., solicitând admiterea acestuia și casarea hotărârii, cu consecința admiterii apelului incident și a respingerii acțiunii introductive ca nefiind de competența instanțelor române, precum și respingerii apelului principal și a menținerii soluției pronunțate de prima instanță de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii.

A susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv a nesocotit dispozițiile art. 107 C. proc. civ. ce reglementează competența teritorială a instanței prin raportare la domiciliul înțeles ca locuință în fapt a pârâtului, în condițiile în care a făcut dovada reședinței sale în Germania, stat pe teritoriul căruia acesta era stabilit la momentul sesizării instanței.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, a arătat că au fost nesocotite prevederile art. 245-248 C. proc. civ., în mod nelegal considerându-se că excepția inadmisibilității trebuie unită cu fondul, în vederea administrării probatoriului. Potrivit recurentului, având în vedere că la momentul pronunțării primei instanțe, la dosar erau suficiente probe pentru stabilirea dreptului material aplicabil, în mod greșit a fost unită excepția inadmisibilității cu fondul. În opinia recurentului, art. 248 alin. (4) C. proc. civ., valorificat de către instanța de apel, condiționează temporizarea soluționării unei excepții, prin unirea cu fondul cauzei, doar dacă pentru soluționarea acestei excepții este necesar a se administra aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului, ceea ce nu era cazul în speță. Pe de altă parte, reclamantul a indicat că temeiul de drept pentru obținerea despăgubirilor este reprezentat de dispozițiile art. 1349 și următ. C. civ., astfel încât, în respectarea principiului disponibilității și în ipoteza neinvocării dreptului german, instanța trebuia să țină seama de această manifestare de voință.

Recurentul a mai susținut că instanța a încălcat normele de competență teritorială care, dacă ar fi fost respectate, ar fi condus la soluția respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefiind de competența instanțelor române (art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

O altă critică adusă deciziei recurate constă în aceea că instanța a încălcat dispozițiile dreptului material reprezentate de prevederile art. 4 din Regulamentul nr. 864/2007, în sensul că, deși a stabilit incidența acestui text legal, nu a reținut aplicabilitatea în speța pendinte a dreptului german, cu consecința menținerii soluției primei instanțe, de respingere a demersului judiciar al reclamantului, ca inadmisibil (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului. A arătat că pârâtul recurent a fost legal citat, iar ulterior primirii acțiunii l-a contactat în vederea unei înțelegeri amiabile și și-a stabilit domiciliul procesual ales la Cabinet Individual de Avocat D., cu sediul în Bacău.

Potrivit intimatului, scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu a fost atins, respectiv pârâtul a aflat de existența dosarului, astfel încât dreptul la apărare nu a fost încălcat. Mai mult, recurentul nu a făcut dovada unei reședințe în Germania, astfel cum susține, iar excepțiile și apărările ce vizează competența statului german au drept scop înlăturarea accesului la justiție al reclamantului.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru și comunicat părților, iar prin încheierea din 27 octombrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a acordat termen de judecată, cu citare părți la 16 martie 2022.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed:

Prin motivul subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a criticat nesocotirea de către instanță a dispozițiilor art. 107 C. proc. civ. ce reglementează competența teritorială a instanței prin raportare la domiciliul înțeles ca locuință în fapt a pârâtului, arătând că a făcut dovada reședinței sale în Germania, stat pe teritoriul căruia acesta era stabilit la momentul sesizării instanței.

Se observă că această critică a fost formulată și prin motivele de apel, pârâtul contestând, așa cum a reținut curtea de apel, doar aprecierea potrivit căreia nu a probat reședința sa în orașul Boblingen din Germania prin adeverința nr. x/2018.

Această critică nu poate fi însă primită.

Prin art. 107 C. proc. civ. s-a instituit regula generală de competență teritorială potrivit căreia cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Este eronată astfel susținerea recurentului potrivit căreia prin adeverința depusă a făcut dovada reședinței sale în Germania, fiind în imposibilitate de a produce un contract de închiriere, întrucât situația locativă îi este asigurată de angajator.

Cum corect a constatat curtea de apel, adeverința nr. x din 28 noiembrie 2018, eliberată de S.C. E. S.R.L., atestă raporturile de muncă dintre recurent și societatea angajatoare, precum și faptul că începând cu 7 februarie 2017 acesta își desfășoară activitatea la sucursala firmei Offenbach am Main, îndeplinindu-și atribuțiile pe șantiere de lucru ale acesteia din Germania.

Din conținutul acestei adeverințe nu rezultă așadar, așa cum pretinde recurentul, că locuința în fapt a acestuia se află la momentul învestirii instanței, în limbajul specific oferit de Regulamentul nr. 1215/2012, în orașul Boblingen, la sucursala societății angajatoare.

În privința criteriilor de determinare a competenței, astfel cum sunt ele circumscrise prin dispozițiile art. 107 C. proc. civ., nu pot fi primite nici susținerile recurentului privitoare la faptul că noțiunea de domiciliu trebuie interpretată în sens larg, respectiv ca adresă la care locuiește efectiv, în condițiile în care prin adeverința menționată se instituie doar o prezumție relativă asupra acestui aspect.

Astfel, se observă că interpretarea noțiunii de domiciliu trebuie realizată în sensul rezultat din dispozițiile art. 91 alin. (1) C. civ. potrivit cărora:

"Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate".

Or, în cauză, domiciliul părții, potrivit cărții de identitate se află în România, chiar recurentul, prin cereri adresate instanței, indicându-și respectivul domiciliu din România.

Se mai constată că prin decizia recurată, în raport de motivele de apel formulate, instanța a constatat în mod corect că dezlegarea tribunalului cu privire la instanța competentă rămâne câștigată cauzei, potrivit art. 464 alin. (2) coroborat cu art. 477 C. proc. civ.

Astfel, în raport de art. 1065 C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, trebuia verificat, pentru stabilirea instanței competente a judeca litigiul, dacă prevederile Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 cuprind dispoziții diferite celor din Cartea a VII-a a C. proc. civ. prin care să se instituie o competență exclusivă a altei instanțe decât cea română pentru litigiile întemeiate pe răspundere delictuală, cum este cel în speță.

S-a reținut că potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, competența generală aparține instanței de la domiciliul pârâtului, indiferent de naționalitate, prin regulament instituindu-se și o competență specială, nu însă și exclusivă, a instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă (art. 7 pct. 2).

Ca atare, față de dispozițiile art. 116 C. proc. civ., reclamantul avea posibilitatea alegerii instanței, prin raportare la art. 107 din cod.

În ceea ce privește criticile referitoare la greșita soluționare a apelului principal prin reținerea curții de apel care a apreciat ca fiind eronat modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, acestea sunt, de asemenea, nefondate.

Soluționând apelul principal declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului, curtea de apel a constatat că inadmisibilitatea acțiunii, ca excepție absolută, constituie o excepție de fond, iar soluționarea acesteia este indisolubil legată de modul în care, pe fond, se determină legea materială aplicabilă.

Astfel, curtea de apel a reținut că stabilirea legii aplicabile litigiului cu element de extraneitate nu constituie o excepție în accepțiunea art. 245 C. proc. civ. ci un aspect de fond, soluționarea acesteia urmând a se face în condițiile art. 248 alin. (4) din cod.

Reglementând noțiunea de excepție procesuală prin art. 245 C. proc. civ., legiuitorul a statuat în sensul că aceasta "este mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii".

În speță, excepția inadmisibilității acțiunii a fost ridicată, din oficiu, de tribunal potrivit încheierii de dezbateri din 23 septembrie 2019, urmare a cererii formulate de pârât de a se constata că dreptul material aplicabil speței este dreptul german și nu cel român, respectiv art. 1349 și următ. C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală

Or, stabilirea legii aplicabile litigiului cu element de extraneitate nu poate constitui o excepție de procedură asupra căreia instanța să fie obligată a se pronunța în prealabil în condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în mod corect, în temeiul art. 248 alin. (4) C. proc. civ., curtea de apel a procedat la unirea excepției invocate cu fondul cauzei, constatând necesitatea administrării acelorași dovezi ca și pentru soluționarea fondului.

Aceasta în condițiile în care s-a reținut că este necesară administrarea, în condițiile prevăzute de art. 2562 C. civ., a acelor prevederi legale în baza cărora să se verifice îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 2464-2566 din cod.

Se au astfel în vedere prevederile art. 2562 C. civ., care reglementează modalitatea de stabilire de către instanță a conținutului legii străine și dovada acestuia, precum și dispozițiile art. 2564-2566 din același cod, respectiv cele privind înlăturarea aplicării legii străine, înlăturarea excepțională a legii aplicabile și normele de aplicare imediată.

De asemenea, art. 26 din Regulamentul nr. 864/2007 stipulează în sensul că "Aplicarea unei dispoziții din legea oricărei țări menționate în prezentul regulament poate fi refuzată numai dacă o astfel de aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea publică a instanței competente".

Ca atare, contrar susținerilor recurentului se constată corecta aplicare de către curtea de apel a dispozițiilor art. 245-248 C. proc. civ., în mod corect fiind dispusă anularea sentinței tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Nici criticile subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. nu pot fi primite, în raport de cele sus menționate, cu atât mai mult cu prin decizia atacată, în soluționarea apelului principal, instanța a reținut prematuritatea exprimării unei poziții asupra respectivului aspect.

Pentru toate aceste considerente, potrivit art. 497 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 151 din 26 februarie 2021 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 martie 2022.