ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 514/2022

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița Năsăud la data de 17 martie 2020, A. a solicitat, în contradictoriu cu B., să se dispună recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii definitive de divorț cu copii minori nr. caz x, pronunțată la 21 august 2019 de Judecătoria din Departamentul Judiciar douăzeci, în și pentru Comitatul Collier, Florida, rămasă definitivă la 22 august 2019, prin care s-a desfăcut căsătoria dintre reclamantă și pârât, încheiată la Primăria municipiului Bistrița sub nr. x din 30 august 2009.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 28/F din 4 februarie 2021, Tribunalul Bistrița Năsăud a admis cererea formulată de reclamantă, a dispus recunoașterea hotărârii definitive de divorț cu copii minori și alte măsuri în lipsă nr. caz x, pronunțată de Judecătoria din Departamentul Judiciar douăzeci, în și pentru Comitatul Collier, Florida și a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 173/A din 17 iunie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 9.221,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., ale cărui motive au fost subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului și respingerea cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului, acesta a susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate: - Hotărârea atacată încalcă competența exclusivă a instanțelor române în materie de divorț al cetățenilor români cu domiciliul în România. În mod nelegal instanța de apel a apreciat că domiciliul părților, în sensul normelor de drept internațional privat privind procesul civil internațional, este oriunde acestea ar locui efectiv. Consideră că instanța de apel a dat o interpretare eronată, străină de normele dreptului internațional privat, noțiunii de "domiciliu" al părților, abordând o optică specifică dreptului intern, unde nu se utilizează deloc conceptul complementar de "reședință obișnuită". În procesul civil internațional, punctele de legătură al "domiciliului" și respectiv al "reședinței obișnuite" sunt absolut distincte, unele acte normative operând în mod deliberat cu noțiunea de "domiciliu", pe când altele operează cu noțiunea de "reședință obișnuită", definită în dreptul intern de art. 2570 C. civ.. În prezenta cauză, reclamanta și-a declarat prin cererea introductivă domiciliul din România, ulterior a invocat un presupus "domiciliu" în Florida pentru prima oară în fața instanței de apel, pro causa, ca reacție la motivele de apel privind încălcarea competenței internaționale exclusive a instanțelor române de a soluționa cererile de divorț între doi cetățeni români cu domiciliul în România. Dacă s-ar accepta, prin reducere la absurd, raționamentul instanței de apel, ar însemna că o persoană nu ar putea avea un "domiciliu" diferit de "reședința obișnuită", că aceste concepte juridice complet diferite sunt folosite de legiuitor în mod aleatoriu, fără vreo semnificație juridică, în normele de drept internațional privat din acte normative contemporane, că declarațiile libere ale ambelor părți privind domiciliul în România și înscrisurile care fac dovada deplină a domiciliului nu au nicio valoare dacă o parte se "răzgândește" și se contrazice pro causa în apel, arătând că domiciliul său înregistrat nu e chiar adevăratul său domiciliu. Legislația națională stabilește că cetățenii români domiciliați în străinătate se legitimează cu pașaportul special pentru cetățenii români cu domiciliul în străinătate, cartea de identitate națională retrăgându-se la eliberarea acestui pașaport. Reședința obișnuită nu are înțelesuri diferite în sistemele de drept care o utilizează, nu necesită dovada intenției și este mai intuitivă decât domiciliul, conținând termeni care pot fi înțeleși pe baza sensului lor din vorbirea comună, fiind mai degrabă o realitate de fapt decât o construcție juridică. Conform înscrisurilor depuse la dosar de reclamantă, la data introducerii cererii de divorț (anul 2019), ambele părți erau cetățeni români cu domiciliul în municipiul Bistrița, aspect acceptat de ambele părți fără echivoc în fața primei instanțe, părțile având doar "reședința obișnuită" în statul american Florida. Având în vedere că "reședința obișnuită" din străinătate nu constituie "domiciliu", conform dreptului internațional privat român sau european, părțile având amândouă cartea de identitate specifică cetățenilor români cu domiciliul în România, este evident că divorțul părților era de competența exclusivă a instanțelor române, hotărârea străină încălcând această competență internațională exclusivă, motiv pentru care nu poate fi recunoscută în România, instanța de apel încălcând în mod flagrant prevederile art. 1097 alin. (1) lit. e) raportate la cele ale art. 1079 pct. 5 C. proc. civ. - Necitarea pârâtului la dezbaterea fondului și caracterul inechitabil al procedurii în fața instanței străine. Recurentul a criticat decizia pentru faptul că instanța de apel a relativizat în mod nelegal cerința distinctă a citării prevăzută de art. 1097 alin. (1) lit. f) raportat la art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că dacă normele statului străin permit acest lucru, este suficientă înmânarea cererii introductive, chiar dacă termenul de dezbatere a fondului ar fi fost fixat ulterior, în urma unei cereri distincte a reclamantei. A mai arătat că instanța de apel a refuzat să facă o apreciere autonomă, conform normelor de drept procesual din România privind recunoașterea hotărârilor străine, asupra respectării dreptului său la apărare (în condițiile necitării la dezbaterea fondului) sau asupra caracterului echitabil al procedurii străine (în condițiile în care termenul de apel curgea de la pronunțarea hotărârii, recurentul nu a fost vreodată citat la vreo înfățișare), nearătând în moc concret la ce dată i s-ar fi comunicat hotărârea de către instanța străină și de când a curs termenul de apel. Potrivit recurentului, ceea ce conferă caracter inechitabil procedurii străine, în raport de criteriile de acceptare a recunoașterii din dreptul internațional privat român, este faptul că termenul de apel curgea de la pronunțarea hotărârii de primă instanță, chiar în condițiile necitării sale la termenul de dezbatere a fondului din 19.08.2019. Ambele instanțe de fond naționale au considerat că simpla înmânare a unei cereri introductive (prevăzută ca o cerință distinctă de art. 1096 alin. (2) C. proc. civ.) ar acoperi lipsa îndeplinirii procedurii de citare a pârâtului la judecata în fond. O astfel de interpretare este contrară atât regulilor privind recunoașterea hotărârilor străine în România (art. 1096 alin. (2) C. proc. civ.), cât și a garanțiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cărora instanța română chemată să recunoască o hotărâre străină trebuie să le dea valoare în hotărârile pronunțate. Prima instanță a apreciat în mod eronat că hotărârea străină din cauză nu ar fi putut face obiectul vreunei căi de atac, ignorând astfel un motiv distinct de refuz al recunoașterii prevăzut de art. 1097 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. și cerința asigurării pentru pârât a unui drept efectiv la exercitarea căii de atac. A învederat că instanța de apel a arătat că hotărârea străină ar fi devenit definitivă prin neexercitarea apelului, imputându-i recurentului neexercitarea apelului după comunicarea hotărârii străine. Art. 1097 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. nu folosește noțiunea de hotărâre definitivă, ci pe cea de inexistență a unei căi de atac, iar art. 1096 alin. (2) teza finală impune asigurarea unui drept efectiv la exercitarea căii de atac, ceea ce ar însemna în mod minimal verificarea datei comunicării hotărârii apelabile de către instanța străină și a momentului de la care curge termenul de exercitare a apelului. Art. 1096 alin. (3) C. proc. civ. arată explicit că persoana care nu a participat la proces în fața instanței străine poate invoca caracterul nedefinitiv al hotărârii străine decurgând din omisiunea citării, ceea ce recurentul a făcut fără succes în prezenta cauză atât la fond, cât și în fața instanței de apel. Potrivit recurentului, instanța de apel a încălcat astfel dispozițiile procesuale interne de drept internațional privat, care impun ca recunoașterea hotărârii străine să se facă doar dacă pârâtul a fost citat la dezbaterea fondului în fața instanței străine și dacă hotărârea străină este definitivă ca urmare a asigurării posibilității efective a exercitării căii de atac de către pârât.

Apărările formulate în cauză Intimata - reclamantă A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei atacate. A arătat că recurentul susține neîntemeiat că în cauză ar fi încălcată competența teritorială exclusivă a instanțelor române, ceea ce nu poate fi primit având în vedere că deținerea de către intimată a cărții de identitate românești nu echivalează cu domicilierea pe teritoriul României, în condițiile în care a dobândit încă din 3 octombrie 2016 calitatea de rezident permanent pe teritoriul SUA, unde locuiește împreună cu fiica sa și în prezent. A precizat, contrar susținerilor recurentului, că și acesta a locuit împreună cu intimata și fiica lor pe teritoriul SUA începând cu anul 2016, unde au decis să se stabilească, participând la programul "Loteria vizelor". De asemenea, recurentul locuia pe teritoriul SUA și la momentul înregistrării cererii de divorț, inclusiv la data de 16 mai 2019, când i-a fost înmânată cererea de divorț și citația. A arătat că în analiza dispozițiilor art. 1079 pct. 5 C. proc. civ., trebuie remarcat faptul că legiuitorul prin terminologia folosită a avut în vedere exclusiv ipoteza în care soții se află și locuiesc pe teritoriul României, iar orice altă înțelegere a textului de lege nu ar putea fi decât una eronată, în totală contradicție cu sensul și spiritul legii. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, instanța statului Florida și-a verificat competența la momentul la care a soluționat cauza și a constatat că este competentă, în considerarea faptului că intimata avea domiciliul pe teritoriul SUA de mai mult de 6 luni înainte de înaintarea cererii de divorț. A susținut că, în argumentarea motivelor de recurs, recurentul face o serie de discuții sterile, lipsite de relevanță juridică în prezenta cauză, purtate pe tărâmul unei separări terminologice între noțiunile de domiciliu și reședința obișnuită, această ultimă noțiune fiind consacrată ca și utilizare în raporturile de drept internațional privat cu statele membre ale Uniunii Europene, nu în raporturile cu SUA. A arătat că în cuprinsul art. 1079 pct. 5 C. proc. civ., pentru indicarea punctului de legătură folosit legiuitorul utilizează sintagma domiciliază, sensul acestei noțiuni fiind acela de a locui, respectiv de a fi prezent efectiv cu caracter de continuitate pe teritoriul unui stat. Aceasta cu atât mai mult cu cât având în vedere normele de drept internațional privat, un cetățean român poate să aibă locuința principală pe teritoriul unui stat străin, unde poate să domicilieze, respectiv să își desfășoare întreaga existență, să locuiască, respectiv să lucreze, toate aceste elemente conturând noțiunea de a domicilia. A mai arătat că susținerile recurentului cu privire la faptul că intimata a declarat prin cererea introductivă că are domiciliul în România și că domiciliază în SUA ar fi fost invocat pro causa sunt neîntemeiate. A susținut că și motivul de recurs referitor la citarea pârâtului la dezbaterea fondului și la caracterul echitabil al procedurii în fața instanței străine este total neîntemeiat. Faptul că recurentul a refuzat în mod deliberat să participe la procedura de divorț, să respecte termenul legal comunicat prin citație, în care să își exprime poziția procesuală, este o chestiune asumată de către acesta, la fel ca și consecințele procedurale care au decurs din pasivitatea sa, iar aceste chestiuni nu privesc prezenta cauză și în nici un caz nu pot fi asimilate încălcării dreptului său la apărare. A considerat că este neîntemeiată și critica recurentului cu privire la caracterul definitiv al hotărârii a cărei recunoaștere a fost solicitată în prezenta cauză. Astfel, potrivit intimatei, ceea ce ignoră recurentul este faptul că la dosar a fost depus Certificatul eliberat de evidența populației privind desfacerea căsătoriei, iar un astfel de document nu ar putea fi eliberat în situația în care hotărârea de desfacere a căsătoriei nu ar fi definitivă. Mai mult, intimata a depus la dosarul cauzei Certificatul de neapelare, document care dovedește încă o dată faptul că în prezenta cauză nu este incident motivul de refuz al recunoașterii prevăzut de dispozițiile art. 1097 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., acesta atestând că hotărârea a cărei recunoaștere se solicitată este definitivă și nu a fost atacată. A considerat că nu poate fi primită nici susținerea recurentului în sensul că instanța nu ar fi verificat normele statului străin în procedura prevăzută de art. 2562 C. civ. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, arătând că deși este vorba de o cauză care pune probleme de drept internațional privat, intimata se referă în mod eronat la o presupusă competență teritorială a instanței americane. A precizat că reclamanta și-a asumat domiciliul în România și prin cererea introductivă de instanță, iar conform art. 1079 pct. 5 C. civ., divorțul între soți care domiciliază în România la data introducerii cererii, în condițiile în care cel puțin unul dintre ei este cetățean român, este de competența exclusivă a instanțelor române. În ceea ce privește motivul de nerecunoaștere legat de încălcarea dreptului său la apărare, conform exigențelor stabilite de legea română pentru recunoașterea unei hotărâri străine, recurentul a arătat că intimata a încercat să aducă în discuție caracterul irelevant al respectării procedurii din statul american Florida. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile de recurs formulate, în raport de dispozițiile legale incidente cauzei și subsumat motivului de recurs dat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora, după cum urmează: - Încălcarea competenței internaționale exclusive a instanțelor române în materie de divorț al cetățenilor români cu domiciliul în România (art. 1079 pct. 5 C. proc. civ.) la pronunțarea hotărârii de desfacere a căsătoriei a cărei recunoaștere s-a solicitat prin acțiunea dedusă prezentei judecăți, prevăzută drept condiție negativă, respectiv motiv de refuz al recunoașterii pe temeiul art. 1097 alin. (1) C. proc. civ., nu se verifică în prezenta cauză. Dezlegarea dată de instanța de apel acestei critici de nelegalitate a hotărârii de prima instanță este corectă, neputându-se reține că la data introducerii cererii de divorț pe rolul instanțelor din statul american Florida (8 mai 2019), domiciliul celor doi soți mai corespundea celui din adresele înscrise în cărțile de identitate eliberate acestora de autoritățile române (în cazul soției, eliberarea având loc în anul 2011), în condițiile în care a rezultat din datele cauzei, necontestate, că stabilirea părților pe teritoriul statului american a avut loc în anul 2016, dată începând cu care atât acestea, cât și fiica lor, au dobândit statut de rezident permanent în S.U.A., au desfășurat activități lucrative devenind salariați și plătitori de impozite (aspect confirmat cu certitudine în privința soției), iar copilul a fost înscris în programele de școlarizare ale statului respectiv. Competența personală exclusivă a instanțelor române prevăzută de norma art. 1079 pct. 5 C. proc. civ. nu își poate regăsi fundamentul, cât privește punctul de legătură relativ la domicilierea soților în România, doar în formalitatea emiterii de către autoritățile române a cărților de identitate în care se regăsește înscrisă o adresă cu care aceștia au avut cândva un element de legătură. Neîndoielnic, condiția legală enunțată include faptul locuirii efective și cu titlu actual pe teritoriul României (dar nu, în mod necesar la adresa din cartea de identitate) a subiecților implicați, alături de deținerea unei cărți de identitate eliberate de autoritățile române, pentru a justifica, împreună cu condiția cetățeniei române ori a calității de apatrid a unuia dintre ei, competența exclusivă a instanțelor române în pronunțarea divorțului. O interpretare contrară ar însemna ca determinarea competenței exclusive a instanțelor române să urmărească identificarea doar formală a punctelor de legătură cu teritoriul și autoritățile statului român, ceea ce este contrar rațiunii reglementării, al cărei scop este cel al excluderii competenței jurisdicționale a oricăror alte instanțe în acele cazuri în care interesele propriilor cetățeni care locuiesc (doar) pe propriul teritoriu nu pot fi legate decât de Statul român sau, altfel spus, când aceste interese nu pot fi în legătură cu niciun alt stat. Așa cum corect a subliniat instanța de apel, hotărârea de divorț a fost pronunțată de o instanță competentă întrucât potrivit art. 61021 din Statutele Floridei, pentru a obține desfacerea căsătorie, unul dintre soți trebuie să locuiască 6 luni în acest stat înainte de depunerea cererii, condiție ce a fost verificată și considerată îndeplinită în cazul părților, la data sesizării Judecătoriei din Departamentul judiciar douăzeci, în și pentru Comitatul Collier, Florida. De altfel, o prevedere cu un conținut similar, de natură să întărească interpretarea dată anterior conținutului art. 1078 pct. 5 C. proc. civ., se regăsește și în legislația română, în cadrul competențelor recunoscute și instanțelor române (art. 1081 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.) de a judeca "cererile de divorț, dacă, la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puțin 1 an". Prin urmare, în mod corect instanța de apel nu a reținut existența motivului legal de refuz al recunoașterii pe teritoriul României a efectelor hotărârii supuse procedurii, justificat în dispozițiile art. 1097 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. - Necitarea pârâtului la dezbaterea fondului și caracterul inechitabil al procedurii în fața instanței străine, critică ce a fost susținută cu trimitere la neîndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 1097 alin. (1) lit. f) raportat la art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi considerată întemeiată. Este corectă interpretarea pe care instanțele de fond au dat-o dispozițiilor art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la cerința cumulativă de recunoaștere a hotărârii străine care impune ca, atunci când a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, să se verifice dacă părții în cauză i-a fost înmânat în timp util atât citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii. În conținutul său, norma art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. se referă la acte și momente procesuale esențiale pentru asigurarea dreptului la apărare și, având în vedere diferențele existente la nivelul multiplelor sisteme de drept care pot să nu cunoască/prevadă, spre exemplu, o citare formală a părții pentru momentul procesual al dezbaterii cauzei în fond (o atare specială citare neexistând nici măcar în sistemul român de drept), s-a apreciat corect de către instanțele de fond că aplicarea dispoziției legale în discuție trebuie să pornească de la o interpretare în sens larg a acesteia, în care esențială este asigurarea/verificarea că partea, împotriva căreia se cere recunoașterea hotărârii, a avut cunoștință despre proces, despre procedura derulată și despre posibilitățile concrete de exercitare a dreptului său la apărare în cadrul acesteia. Este, de asemenea corectă, concluzia pe care, pornind de la această interpretare, instanțele de fond au dedus-o în cazul concret supus judecății, anume că toate aceste garanții procesuale, care dau conținut dreptului la apărare, au fost asigurate în cazul recurentului-pârât în procedura de divorț cu copii minori desfășurată în fața autorităților judiciare din statul Florida. Contrar criticilor recurentului-pârât, aceste garanții procesuale au fost asigurate în cazul său prin comunicarea personală realizată la 16.05.2019 a cererii de divorț și a citației în care îi erau aduse la cunoștință drepturile și posibilitățile legale de exercitare a acestora, inclusiv consecințele decurgând din neexercitarea lor. Prin urmare, este justă concluzia instanțelor de fond asupra verificării condiției cumulative de recunoaștere a hotărârii străine la care se referă norma art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., dovedindu-ne că pârâtul a fost informat asupra litigiului inițiat împotriva sa, a procedurii declanșate și condițiilor de exercitare a drepturilor sale pe parcursul acesteia. Așa cum consemnează chiar autoritatea judiciară emitentă a hotărârii supusă recunoașterii la pct. 5 al acesteia, deși soțului i s-a înmânat personal cererea în data de 16.05.2019, iar confirmarea de primire a fost înaintată în instanță, respondentul nu a înaintat un răspuns la cerere și nu a înaintat niciun alt fel de document conform celor impuse de Reglementările de Procedură pentru Legile Familiei Florida, drept pentru care s-a introdus o acțiune în lipsă împotriva soțului la 21 iunie 2019. Instanța de apel a reținut despre această moțiune de judecare în lipsă ca fiind doar o etapă ulterioară în procedura de judecată a cererii de divorț, dat fiind că a fost consecința neexercitării dreptului la apărare al soțului, aspect care se confirmă ca atare atât prin mențiunile anterior enunțate din cuprinsul hotărârii, cât și prin conținutul însuși al cererii de judecată în lipsă, depusă de reclamantă în copie tradusă în dosarul instanței de apel . Astfel fiind, este fără relevanță și, deci, lipsit de consecințe în privința respectării dreptului la apărare al soțului, introducerea acestei cereri la 21 iunie 2019, când el părăsise deja (din 15 iunie 2019) teritoriul statului american în urma deciziei de repatriere, de vreme ce această etapă procedurală este consecința neexercitării dreptului său la apărare și a deciziei de a nu participa în niciun fel la procedură. Recurentul-pârât nu este în drept să invoce caracterul inechitabil al procedurii după care s-a judecat cauza sa în fața autorităților judiciare ale Statului Florida și nici încălcarea dreptului propriu la apărare prin necitarea la termenul de dezbatere a cauzei, prin neîncunoștințarea asupra cererii de judecată în lipsă ori prin lipsirea, pe care o acuză, de posibilitățile efective și concrete de exercitare a căii de atac a apelului împotriva hotărârii de desfacere a căsătoriei, care ar curge de la pronunțare, cât timp toate acestea apar drept consecințe ale modului în care a înțeles să se poziționeze față de această procedură, după cum corect au reținut instanțele de fond, el refuzând în mod deliberat să participe la procedura de divorț, alergând să nu-și exprime în niciun fel poziția asupra litigiului, nici în scris și nici prin solicitarea unei audieri, ci optând, pur si simplu, să o ignore. Decizia sa apare ca fiind una asumată, încunoștințat fiind asupra litigiului, a procedurii de soluționare a acestuia, a drepturilor și posibilităților aflate la dispoziția sa, dar și asupra consecințelor nevalorificării acestora. Aspectele invocate ca impedimente în exercitarea dreptului său la apărare nu constituie decât consecințe ale propriei opțiuni în privința neexercitării acestui drept, astfel că este corectă concluzia instanței de apel asupra întrunirii tuturor condițiilor de legalitate pentru recunoașterea hotărârii de divorț dintre părți pe teritoriul statului român. Cât privește condiția negativă cuprinsă în art. 1097 alin. (2) lit. g) C. proc. civ. - ca hotărârea supusă recunoașterii să nu poată face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunțată - s-a reținut în mod cert ca fiind dovedit caracterul definitiv al hotărârii prin neprobarea formulării căii de atac de către cel ce invocă acest impediment la recunoașterea hotărârii și prin administrarea în apel a certificatului de neapelare, aspect întărit prin depunerea unei copii a certificatului de divorț, ca document de stare civilă emis în baza unei hotărâri ale cărei efecte nu mai pot fi contestate sau înlăturate și care este, deci, definitivă. Lipsit de orice finalitate - întrucât, față de toate aceste elemente, verificarea condiției nu mai comportă niciun fel de discuție - recurentul-pârât mai evocă maniera greșită în care tribunalul ar fi constatat această cerință legală (pe baza unei traduceri etimologice a denumirii actului jurisdicțional) și pretinde, față de răspunsul dat în apel criticii sale formulate cu trimitere la această condiție legală, că i s-ar fi reproșat de curtea de apel neformularea căii de atac împotriva hotărârii de divorț pronunțată de instanța statului american. Or, prin cele constatate, cu trimitere specială la certificatul de neapelare emis de autoritatea judiciară americană, instanța de apel doar a constatat că nu se află în prezența condiției negative de recunoaștere a hotărârii străine, anume ca aceasta să poată face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunțată. În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge în consecință, motiv pentru care, ca parte căzută în pretenții, constată că recurentul-pârât nu este îndreptățit să beneficieze de acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în etapa recursului, a căror restituire a solicitat-o. În schimb, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante suma de 2023 USD, în echivalent în RON la data plății, reprezentând onorariu de avocat a cărui plată a fost dovedită cu înscrisurile de la filele x ale dosarului de recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE,