ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 494/2022

Ședința publică din data de 15 martie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 11 septembrie 2018, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Primăria Sectorului 2 București, Primarul Sectorului 2 București și Sectorul 2 al Municipiului București prin Primar, au solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 957.520 RON și a daunelor morale în cuantum de 20.000 euro, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 26 martie 2019, C. a depus cerere de intervenție accesorie, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 2541 din data de 1 noiembrie 2019 Tribunalul

București, secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Primăria Sectorului 2 București prin Primar, Primarul Sectorului 2 București, Sectorul 2 al Municipiului București prin Primar și cu intervenientul C., a obligat pârâții, în solidar, la plata sumelor de 947.829 RON daune materiale și 20.000 euro daune morale, a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție voluntară accesorie și, pe cale de consecință, a obligat pârâții, în solidar, la plata onorariului de avocat în cuantum de 2.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 143 din data de 5 februarie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea de completare formulată de către reclamanții A. și B. și a dispus a se reține în cadrul sentinței nr. 2541 din data de 1 noiembrie 2019:

"Respinge excepția inadmisibilității".

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 502A din data de 23 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de apelanții-pârâți Sectorul 2 al Municipiului București prin Primar, Primăria Sectorului 2 București prin Primar și Primarul Sectorului 2 al Municipiului București și de apelantul-intervenient C. împotriva sentinței civile nr. 2541 din data de 1 noiembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că valoarea daunelor materiale este de 134.074,35 RON și cea a daunelor morale este de 3.000 RON fiecare.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A respins, ca nefondată, cererea intimaților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată din apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 502A din data de 23 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanții A. și B., pârâții Primăria Sectorului 2 București, Primarul Sectorului 2 București și Sectorul 2 al Municipiului București prin Primar, precum și intervenientul accesoriu C..

II.1. Motivele de recurs

II.1.1. Recursul declarat de reclamanții A. și B.:

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel; totodată, au solicitat obligarea, în solidar, a recurenților-pârâți și a recurentului-intervenient la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, iar Înalta Curte de Casație și Justiție să dispună ca în rejudecare să fie avută în vedere această cerere accesorie vizând cheltuielile de judecată efectuate în calea de atac a recursului.

În dezvoltarea criticilor formulate, în esență, au arătat următoarele:

Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității:

Curtea de Apel București a soluționat cauza aplicând în mod greșit prevederile art. 477 și art. 478 C. proc. civ. referitoare la efectul devolutiv al apelului și a încălcat limitele impuse de art. 479 alin. (1) Cod procedură civilă, pronunțându-se asupra unor aspecte ce nu au fost ridicate prin motivele de apel și pe care nici nu le-a pus în discuția părților, încălcând prevederile art. 7 Cod procedură civilă, ce consacră principiul legalității și obligația judecătorului de a asigura respectarea dispozițiilor procedurale:

- instanța de apel a apreciat că este îndreptățită să rejudece în totalitate cauza, iar, așa cum o dovedesc prin toate considerentele reținute, în rejudecare a aplicat prevederile art. 1371 C. civ. tuturor aspectelor legate de cauzarea prejudiciului prin continuarea lucrărilor, deși existau procese pe rol, aspecte care nu au fost invocate însă de nicio parte din proces, nici în fața instanței de fond și nici prin motivele de apel;

- instanța de apel era ținută să facă aplicarea întocmai a prevederilor art. 477 alin. (1) coroborat cu art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ., respectiv să procedeze la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelanți; să verifice, exclusiv în limitele cererilor de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, luând în considerare că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare;

- instanța de apel a trecut direct la rejudecarea cauzei, fără să facă nici cea mai succintă analiză a hotărârii instanței de fond, deși era obligată ca, înainte de toate, să verifice - în limitele cererilor de apel - stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță;

- instanța de apel a interpretat motivele de apel formulate, astfel încât să poată proceda la aplicarea prevederilor art. 1371 C. civ. asupra unor aspecte ce nu au fost însă invocate nici la fond și nici prin motivele de apel;

- prin niciuna dintre criticile aduse sentinței fondului nu s-a susținut culpa concurentă a reclamanților raportat la conduita acestora de a continua lucrările de construcții, în condițiile în care litigiul referitor la contestarea valabilității actului administrativ era pendinte, iar în dosarul având că obiect suspendarea efectelor autorizației de construcției, în primă instanță s-a dat o soluție de temporizare a acestor efecte, soluție întemeiată pe un raport de expertiză, care prin concluziile sale, învedera anumite nereguli ale autorizației de construire;

- instanța de apel a încălcat limitele învestirii sale, nemărginindu-se la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelanți;

- prin invocarea, analizarea și concluzionarea asupra unor alte aspecte și motive decât cele cu care a fost învestită și fără a le fi pus în prealabil în discuția părților, instanța a încălcat principiul disponibilității trasat de lege ca drept al părților în art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și ca obligație pentru instanța învestită, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., dar și dreptul la apărare al recurenților-reclamanți prevăzut de art. 13 alin. (3) C. proc. civ., pronunțând în același timp și o soluție bazată în marea ei parte pe motive străine de cele ale pricinii; această conduită atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 și, respectiv pct. 6 C. proc. civ.

- aspectele invocate și analizate practic pe cont propriu de Curtea de Apel București nu au fost puse niciodată în discuția părților, deși potrivit art. 14 alin. (6) C. proc. civ.:

"Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

- instanța de apel a încălcat principii fundamentale ale procesului civil: principiul contradictorialității; dreptul la apărare; principiul legalității; principiul dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 alin. (1) al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

- în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, conduita unei instanțe de a se pronunța asupra unor argumente care nu au fost puse în discuția părților reprezintă un temei de nulitate de ordine publică a hotărârii;

- dacă instanța ar fi pus în discuția părților aspectele pe care avea să își întemeieze apoi hotărârea, atunci ar fi putut administra o serie de înscrisuri care să dovedească lipsa culpei în ceea ce îi privește.

Instanța de apel a soluționat cauza pe fond, fără a analiza și fără a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primarul Sectorului 2 al Municipiului București și Sectorul 2 al Municipiului București, excepție invocată prin motivele de apel de apelanții-pârâți Sectorul 2 al Municipiului București, Primăria Municipiului București și Primarul Sectorului 2 al Municipiului București:

- omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra unei excepții procesuale invocate în fața sa reprezintă un caz de necercetare a fondului, încălcarea regulilor de procedură reglementate de art. 22 alin. (6) și art. 248 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 245-246 C. proc. civ., atrăgând sancțiunea nulității hotărârii, în condițiile art. 175 alin. (1) Cod procedură civilă;

Acestei excepții nu i se poate da o soluție direct în recurs, impunându-se casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

Decizia recurată este nelegală, întrucât ea este pronunțată atât cu încălcarea cât și cu aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei pendinte:

Curtea de Apel București a soluționat cauza aplicând în mod greșit prevederile C. civ. din 2009, deși raportului juridic dedus judecății îi erau aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864:

- având în vedere momentul emiterii autorizației de construire, deci momentul săvârșirii faptei de către pârâți și având în vedere dispozițiile exprese ale art. 6 alin. (2) C. civ., art. 3 din Legea nr. 71/2011 și art. 103 din Legea nr. 71/2011, apare ca evident că în cauză trebuiau aplicate dispozițiile C. civ. de la 1864, căci răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei ilicite;

- aplicând în mod greșit norme de drept material care nu pot retroactiva, practic întreaga motivare a deciziei recurate este străină de pricină, ceea ce constituie prin el însuși un motiv de casare conform 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- indiferent de temeiurile de drept pe care le-au invocat prin cererea introductivă și reținute ca fiind aplicabile de judecătorul fondului, instanța de apel, ca instanță de control, care, în virtutea efectului devolutiv al apelului, a reapreciat cauza în fapt și în drept, era obligată să facă aplicarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

- instanța era obligată să facă aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, ceea ce presupunea și stabilirea normelor de drept material aplicabile cauzei, implicit aprecierea asupra aplicabilității sau nu a temeiurilor de drept pe care și-au întemeiat pretențiile;

- încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă o încălcare a normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității și constituie un motiv de casare distinct, circumscris pct. 5 al art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă.

Aplicarea greșită a prevederilor art. 1371 C. civ. și a concluziilor derivate din aplicarea acestuia asupra cheltuielilor pe care le-au efectuat anterior și în scopul emiterii autorizației:

- instanța de apel a aplicat prevederile art. 1371 C. civ. (și, prin urmare, a reținut o culpă majoritară în sarcina recurenților-reclamanți) chiar și asupra prejudiciului care le-a fost creat în mod exclusiv prin emiterea autorizației de construire nelegală;

- este vorba de sumele de bani pe care le-au achitat înainte și/sau la momentul emiterii autorizației de construire, în vederea obținerii acesteia, sume indicate în mod expres la pagina 6 din cererea introductivă de instanță și dovedite prin actele anexate acesteia; prevederile art. 1371 C. civ. au fost greșit aplicate de instanța de apel și cu privire la aceste sume, căci nicio culpă nu s-a reținut în sarcina lor cu privire la achitarea acestor sume de bani;

- niciunul din considerentele reținute de curtea de apel cu privire la culpa lor concurentă nu vizează și nu tinde a demonstra vreo culpă anterior momentului demarării demersurilor judiciare ale intervenienților D. sau în faptul că au avut calitatea de pârâți în cauza care s-a soldat chiar cu constatarea nelegalități autorizației de construire.

Încălcarea dispozițiilor de drept material aplicabile și aplicarea greșita a legii în ceea ce privește culpa recurenților-reclamanți:

- instanța de apel îmbrățișează ideea că o eventuală perioadă de așteptare de 6 ani pentru a vedea ce decide instanța judecătorească cu privire la soarta autorizației, ar fi însemnat doar să temporizeze executarea lucrărilor; o astfel de opinie încalcă prezumția de legalitate a actului administrativ, prezumție decurgând din prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ;

- este de necontestat faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, dublată de prezumția de veridicitate și prezumția de autenticitate, de unde decurge principiul că actul administrativ este executoriu din oficiu (executio ex officio) și imediat, fiind el însuși titlu executoriu, fără a mai fi nevoie de învestirea lui cu formulă executorie, atât timp cât judecătorul nu a intervenit pentru a paraliza executarea sau pentru a-1 anula;

- acțiunile au fost promovate de către intervenientul C., acesta depunând zeci de acțiuni și plângeri penale vădit neîntemeiate, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse deja la dosarul cauzei; promovarea unei acțiuni de către această persoană nu este aptă să determine pe cineva să aibă îndoieli cu privire la legalitatea actului administrativ emis de o autorizate publică care are un aparat întreg de profesioniști în domeniul în care activează;

- dacă recurenții-reclamanți ar fi "temporizat" lucrările atâta timp, le-ar fi expirat autorizația de construire și ar fi fost obligați să reia întreaga procedură anevoioasă pentru obținerea alteia;

- atunci când face aprecierea culpei concurente din prisma suspendării executării actului administrativ, instanța de apel reține cu prioritate considerentele sentinței civile nr. 1475 pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București în soluționarea dosarului nr. x/2011, cu toate că această sentință a fost modificată în tot (prin respingerea acțiunii de secția de contencios administrativ a Curții de Apel București, prin decizia nr. 3813 pronunțată la data de 29 octombrie 2012); considerentele unei hotărâri modificate în tot, casate sau anulate nu pot fi avute în vedere de instanță ca element probator în analizarea unei alte cauze, căci această hotărâre, practic, nu există;

- instanța de apel, folosindu-se de considerentele unei hotărâri judecătorești care nu își poate produce niciun fel de efecte, ca urmare a modificării ei în tot, a încălcat prevederile art. 429 C. proc. civ.

Instanța de apel a încălcat prev. art. 998 - 999 C. civ. 1864 sau art. 555 alin. (1) C. civ. și art. 1357 alin. (1) C. civ. din perspectiva daunelor materiale rezultate din lipsa de folosință:

- prin cererea de chemare în judecată, reclamanții E. au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a locuinței demolate, lipsă pe care aceștia au cuantificat-o utilizând suma cu care au închiriată o altă locuință potrivit nevoilor acestora, la o sumă modică de doar 1.500 de RON lunar; prin sentința dată de prima instanță, aceste sume, în mod judicios, au fost acordate; prin decizia recurată însă, curtea de apel a înlăturat aceste sume, arătând că închirierea unui imobil pentru a satisface necesitățile locative ale petenților, nu apare necesară, cu atât mai mult cu cât intimații dețin imobilul din str. x, ce formează obiectul unui comodat și pare a fi suficient de mare pentru a asigura nevoile de locuit ale proprietarilor, chiar și în ipoteza necesității efectuării unor amenajări în acest scop;

- curtea de apel face o confuzie între lipsa de folosință și chirie.

Decizia recurată este nelegată întrucât cuprinde motive contradictorii și străine pricinii, iar stabilirea procentelor culpelor concurente nu este motivată, critică care se circumscrie pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.:

Analizând situația de fapt și hotărârile judecătorești pronunțate anterior între părți (pentru a stabili conduita și atitudinea recurenților-reclamanți), apreciate ca decizorii în interpretarea și aplicarea art. 1371 C. civ., instanța de apel a reținut un număr de trei împrejurări (și datele la care acestea au intervenit) importante pentru determinarea existenței sau nu a culpei concurente cu cea a emitentului autorizației de construire: 6 aprilie 2012 - data pronunțării de către secția de contencios administrativ a Tribunalului București a sentinței civile nr. 1475 în soluționarea dosarului nr. x/2011, prin care s-a dispus suspendarea provizorie a executării autorizației de construire; 4 iulie 2012 - data înregistrării de către recurenții-reclamanți a construcției la organul fiscal; 29 octombrie 2012 - data la care secția de contencios administrativ a Curții de Apel București a modificat în tot sentința civilă nr. 1475 din data de 6 aprilie 2012 și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare:

- pe de o parte Curtea de Apel București consideră că analiza culpei trebuie circumscrisă până la momentul edificării/finalizării construcției, iar, pe de altă parte, apreciază împrejurări de fapt și înscrisuri ulterioare acestui moment;

- tot contradictorii sunt și considerentele instanței de apel cu privire la intrarea recurenților-reclamanți în legalitate, de fapt, cu privire la conformarea lor sau nu la măsurile dispuse prin procesul-verbal de constatare nr. x din 3 august 2011 și comunicat prin afișare la data de 24 august 2011;

- concluzionând în mod greșit că nu există o avizare, curtea de apel apreciază apoi că și această împrejurare este de natură a contura culpa concurentă a recurenților-reclamanți în producerea prejudiciului;

- cu toate că însăși instanța de apel constată că informațiile comunicate de Primăria Sectorului 2, prin adresa în discuție, sunt contradictorii, își întemeiază convingerea pe veridicitatea informațiilor oferite prin intermediul acestei adrese, fără să facă nici cea mai mică verificare;

- deși își propune să analizeze documentația tehnică, curtea de apel se oprește la a analiza o adresă ce cuprinde informații eronate și contradictorii, fără a face verificări cu privire la informațiile cuprinse în adresă și fără a pune în discuția părților necesitatea administrării unor probe suplimentare pe acest aspect, încălcând astfel prevederile art. 22 Cod procedură civilă.

Deși motivează amplu care sunt considerentele care i-au format convingerea existenței unei culpe din partea recurenților-reclamanți în mărirea prejudiciului cauzat, și anume faptul că nu au temporizat desfășurarea lucrărilor de construcții deși existau demersuri judiciare inițiate, curtea de apel nu aduce nicio justificare cu privire la modul în care a cuantificat culpa recurenților-reclamanți în producerea acestui prejudiciu la 85% și a instituției emitente la numai 15%:

- instanța de apel nu expune raționamentul pentru care a stabilit aceste procente, nu explicitează și nu face nicio apreciere concretă cu privire la procentul pe care îl consideră aplicabil fiecărei fapte reținute în sarcina recurenților-reclamanți ca o culpă concurentă;

- motivarea hotărârii este nu numai o cerință impusă de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar este în același timp și un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil.

II.1.2. Recursul declarat pârâții Primăria Sectorului 2 București, Primarul Sectorului 2 București și Sectorul 2 al Municipiului București prin Primar:

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, respingerea acțiunii în integralitate ca neîntemeiată, admiterea cererii de intervenție accesorie și respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de către reclamanți.

În esență, au susținut următoarele:

- cererea de recurs este în acord cu silogismul juridic prezentat în opinia divergentă a doamnei judecător F., din perspectiva individualizării normelor de drept material aplicabile, precum și a modului în care acestea se aplică situației deduse judecății;

- pronunțările au fost contradictorii, atât în ceea ce privește dosarul având ca obiect anularea autorizației de construire, cât și dosarul având ca obiect suspendarea acesteia;

- reținerea culpei, chiar și concurente, în sarcina instituției în ceea ce privește emiterea autorizației de construire este o problemă care ține de interpretarea normelor de drept material aplicabile în materia urbanismului (aspect față de care instanțele au pronunțat soluții contradictorii) și nu o problemă de nelegalitate propriu-zisă a autorizației de construire, reprezentată de un viciu evident al actului administrativ.

În materia partajării răspunderii/prejudiciului între autoritatea emitentă a autorizației de construire și beneficiarul acesteia există, în practică, trei situații diferite: cea în care beneficiarul suportă întreaga pagubă cauzată prin demolarea propriului imobil, cea în care paguba se suportă parțial de autoritatea publică și beneficiar, proporțional cu culpa fiecăruia și cea în care paguba se suportă integral de către autoritatea publică emitentă a autorizației;

- ipotezei în care beneficiarul suportă întreaga pagubă cauzată prin pierderea proprietății asupra imobilului demolat îi este asimilată situația în care beneficiarului i se poate imputa, la momentul edificării construcției, o culpă atât de gravă, încât orice culpă anterioară a administrației (existentă la momentul emiterii autorizației de construire) ar trebui să nu mai producă consecințe juridice;

În acest sens, se subscrie acestei ipoteze situația în care autorizația de construire, apărând mai degrabă ca ilegală (indiferent din ce motiv), este suspendată de către instanța de contencios administrativ în temeiul art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, iar beneficiarul construiește după acest moment; această atitudine are semnificația asumării riscului suportării tuturor pagubelor care ar fi cauzate prin eventuala demolare a construcției in ipoteza anulării definitive a autorizației de construire;

- așa cum și instanța de apel a constatat, "aproape concomitent" cu acțiunea în anulare, a fost înregistrat și dosarul având ca obiect suspendarea autorizației de construire;

- sub aspect temporal, recurenții-reclamanți au demarat construcția la nivelul lunii iunie- iulie 2011, iar cererile înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești privind anularea și suspendarea autorizației de construire au fost înregistrate la nivelul lunii august 2011;

- în acest interval temporal nu se poate face vorbire despre existența unei construcții, sens în care, dacă recurenții-reclamanți aveau o atitudine prudentă și diligentă, nu existau prejudicii sau acestea erau extrem de mici;

- în cazul reținerii culpei concurente, instituția poate fi obligată la despăgubiri doar în limita lucrărilor executate în perioada iunie - iulie 2011 și august 2011, respectiv cele cuprinse în nota de constatare nr. x din data de 2 august 2011;

- în mod greșit curtea de apel a reținut că:

"(...) primăria emitentă nu poate fi exonerată de răspundere justificat de faptul că reclamanții sunt cei care au cerut eliberarea autorizației de construire pentru edificarea clădirii pe amplasamentul vechii clădiri, ce fusese demolată, atât timp cât autoritatea administrativă are obligația de a efectua toate verificările necesare, astfel încât autorizația să fie emisă cu respectarea strictă a tuturor regulilor și exigențelor urbanistice (...)";

- curtea de apel reține în mod greșit faptul că autorizația de construire a fost emisă ca urmare a dorinței recurenților-reclamanți de a construi pe vechiul amplasament, fără ca instituția, prin compartimentul de specialitate, să facă verificări cu privire la stricta respectare a regulilor și exigențelor urbanistice;

- trebuie avută în vedere conduita recurenților-reclamanți, care a fost una voită și menținută în sensul finalizării construcției, deși se aflau în diverse litigii, ca urmare a plângerilor formulate de vecinii C. și G.; mai mult decât atât, în sarcina recurenților-reclamanți a fost pusă obligația sistării lucrărilor de construire;

- însăși măsura sistării realizării lucrărilor de construcție, așa cum a fost dispusă prin procesul-verbal de contravenție nr. x din data de 3 august 2011, arată buna-credință a instituției în exercitarea atribuțiilor ce îi revin cu privire la respectarea legislației în materia construcțiilor, respectiv disciplina în construcții;

- se impunea analiza lucrărilor realizate cu nerespectarea autorizației de construire, deoarece acestea presupun exclusiv culpa recurenților-reclamanți, beneficiari ai autorizației de construire, sens în care, într-o individualizare a culpei concurente, este justă scăderea contravalorii acestora din cuantumul sumei ce s-ar pune în sarcina instituției;

- de la data emiterii procesului-verbal și dispunerii măsurii de sistare a lucrărilor, respectiv 3 august 2011, culpa în edificarea construcției revine exclusiv recurenților-reclamanți;

- în cauza dedusă judecății, rezultă că, de la data sesizării instanțelor de judecată cu cererea de anulare și cererea de suspendare a autorizației de construire, respectiv august 2011, recurenții-reclamanți au acționat cu rea-credință;

- de vreme ce anularea autorizației de construire a avut la baza interpretarea diferită dată legii și aplicării ei de instanțele de judecată, rezultă că fapta autorității nu este una ilicită sau săvârșită cu vinovăție, caz în care nu sunt întrunite condițiile răspunderii;

- acordarea daunelor morale în condițiile reținerii culpei recurenților-reclamanți este în totalitate neîntemeiată;

- situația în care paguba este suportată, proporțional cu gradul de culpă a fiecăruia, de către autoritatea emitentă a autorizației de construire și de către beneficiarul acesteia; se aplică aceeași regulă în ipoteza demolării unui imobil edificat în baza unei autorizații de construire anulate, dar care nici măcar nu a fost respectată de beneficiarul acesteia; în mod evident, prejudiciul suferit prin demolarea părții din imobil edificate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea acesteia va fi suportată exclusiv de către constructor;

- principalul criteriu după care se împarte prejudiciul între cei doi subiecți de drept este acela al gravității faptei ilicite, respectiv al culpei fiecăruia; el prezintă inconvenientul de a nu putea fi cuantificat în mod exact, astfel încât revine judecătorului dificila sarcină de a aprecia, de la caz la caz, căruia dintre cei doi i se poate imputa o culpă mai gravă, astfel încât să suporte o parte mai mare din prejudiciu, respectiv cât anume ar trebui să fie această parte; în acest sens s-a pronunțat curtea de apel, în majoritate, reținând o culpă concurentă a recurenților-reclamanți și a autorității pârâte și operând o cuantificare procentuală a culpei concurente în limita de 15% pentru instituție;

- recurenții nu sunt de acord cu soluția pronunțată prin hotărârea recurată, întrucât chiar dacă în mod corect curtea de apel a reținut atitudinea psihică a recurenților-reclamanți, care au continuat realizarea construcțiilor cu ignorarea tuturor demersurilor în sensul sistării lucrărilor sau suspendării autorizației de construire, deci reaua-credință a acestora, și chiar dacă a individualizat răspunderea autorității la un procent minoritar de 15%, aceasta a plecat de la premisa că, în mod absolut, autoritatea nu poate fi exonerată de răspundere, silogism fals, așa cum reiese și din opinia parțial divergentă a doamnei judecător F.;

- prin raportare la particularitățile speței, nu ne aflăm în ipoteza în care victima, adică recurenții-reclamanți, ar trebui să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de vreme ce chiar aceștia sunt răspunzători pentru existența și întinderea acestuia, acceptând posibilitatea producerii prejudiciului, dar continuând execuția lucrărilor;

- în ipoteza admiterii recursului și a casării deciziei recurate, apreciază că, și dacă s-ar menține culpa concurentă în rejudecare, chiar și procentul minoritar de 15% trebuie redus la cuantumul lucrărilor de construcție efectiv executate în intervalul cuprins de la demararea construcției la nivelul iunie - iulie 2011 (când s-ar presupune buna-credință a reclamanților) și până la momentul luării la cunoștință asupra existentei cererilor înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești privind anularea și suspendarea autorizației de construire, respectiv luna august 2011;

- ipoteza în care autoritatea emitentă a autorizației de construire trebuie să suporte întregul prejudiciu, regresul beneficiarului fiind astfel total, a fost reținută de instanța de fond și desființată în mod corect în apel, soluția curții de apel luând în considerare conduita culpabilă a recurenților-reclamanți pe toată derularea multiplelor situații litigioase existente cu privire la autorizația de construire.

În ceea ce privește soluția dată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Primarului Sectorului 2 București și a Sectorului 2 al Municipiului București:

- fiind vorba despre un petit cu conținut patrimonial, pârâtul trebuie să aibă în mod necesar personalitate juridică (pentru admisibilitatea acțiunii, respectiv eficacitatea hotărârii judecătorești pronunțate, care, altfel, nu ar putea fi pusă în executare), în consecință, calitatea de pârâți în ceea ce privește o asemenea cerere de despăgubiri aparține unității administrativ-teritoriale al cărei organ administrativ executiv a emis autorizația de construire ulterior anulată: comuna, orașul, municipiul (în cazul autorizațiilor emise de primar), respectiv județul (în cazul celor emise de președintele consiliului județean);

- Primăria Sectorului 2 București este o structură funcțională fără personalitate juridică (atât potrivit practicii judiciare în baza Legii nr. 251/2001 cât și reglementată ca atare prin O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ), așadar, prin raportare la obiectul prezentului dosar, aceasta nu poate răspunde patrimonial;

- instituția Primarului Sectorului 2, chiar dacă acesta este semnatarul autorizației de construire anulate, totodată, reprezintă organul administrativ executiv al Unității Administrativ Teritoriale Sector 2.

II.1.3. Recursul declarat de intervenientul C.:

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-intervenient a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei atacate, în sensul schimbării în tot a sentinței civile apelate și respingerii ca nefondate a acțiunii formulate de reclamanții A. și B. împotriva pârâților Primăria Sector 2 București prin Primar, Primarul Sectorului 2 al Municipiului București și Sectorul 2 al Municipiului București, admiterii cererii de intervenție voluntară accesorie și respingerii cererii de cheltuieli de judecată a reclamanților. Totodată, a solicitat obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În esență a susținut următoarele:

- hotărârea pronunțată în majoritate de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 14 C. civ., art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004;

- instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., însă a aplicat în mod greșit aceste dispoziții la situația de fapt dedusă judecății;

- curtea de apel a reținut culpa recurenților-reclamanți, întrucât din probele administrate a rezultat că aceștia nu au avut o conduită responsabilă, conștientă și prudentă prin faptul că nu au sistat lucrările de edificare a construcției, în condițiile în care demersurile judiciare pe care le-a inițiat erau în derulare, iar în cadrul acestor demersuri au fost produse probe pertinente care au generat în mod rezonabil dubii serioase asupra legalității actului administrativ - autorizația de construire nr. x din data de 31 mai 2011 și, concomitent, pe cale contravențională, petenții au fost atenționați asupra unor erori de construcție, contrare prevederilor autorizației, cât și asupra aceleiași necesități de sistare a lucrărilor în vederea remedierii lor;

- referitor la vinovăția Primăriei, curtea de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ. care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, astfel:

"Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare";

- în cauza dedusă judecății, probatoriul administrat dovedește că prejudiciul încercat de recurenții-reclamanți nu a fost cauzat de emiterea nelegală de către Primărie a autorizației de construire în favoarea acestora, urmată de faptul invalidării cu caracter definitiv de către organele judiciare a acestei autorizații de construire, ci de fapta recurenților-reclamanți care, pe de o parte, au inițiat întocmirea documentației tehnice de autorizare cunoscând că amplasamentul viitoarei construcții este greșit, întrucât încalcă PUZ Sector 2 București, au solicitat Primăriei emiterea autorizației de construire în conformitate cu documentația astfel întocmită și au insistat în menținerea acestei soluții, deși știau că este nelegală, și, pe de altă parte, așa cum a reținut și instanța de apel, nu au sistat lucrările de edificare a construcției, în condițiile în care demersurile judiciare pe care le-a inițiat erau în derulare, iar în cadrul acestor demersuri au fost produse probe pertinente care au generat în mod rezonabil dubii serioase asupra legalității autorizației de construire; pe de altă parte, concomitent, pe cale contravențională, recurenții-reclamanți au fost atenționați asupra unor erori de construcție, contrare prevederilor autorizației, cât și asupra aceleiași necesității de sistare a lucrărilor în vederea remedierii lor;

- în acord cu opinia separată exprimată în hotărârea atacată, recurentul-intervenient susține că răspunderea autorităților publice pentru actele administrative emise este guvernată de reguli derogatorii de la dreptul comun; ca atare, simpla emitere a unui act administrativ nelegal nu poate conduce de plano la angajarea răspunderii autorității publice;

- atacarea în instanță a actului administrativ, anume, autorizația de construire nr. x din data de 31 mai 2011, demonstrează reaua-credință a beneficiarului A., în condițiile în care s-a produs o modificare a atitudinii psihice a acestuia prin însăși chemarea sa în judecată, indiferent de cât de întemeiată sau nu a părut a fi acțiunea;

- din momentul în care a sesizat instanța în vederea anulării autorizației, acțiune ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011(18 august 2011), recurenții-reclamanți au fost de rea-credință, întrucât nu pot susține că au manifestat o încredere legitimă în autorizația de construire nr. x din data de 3 mai 2011, emisă de recurenta-pârâtă Primăria Sectorului 2 București.

- este lipsit de relevanță faptul că pe parcursul soluționării litigiului au fost și soluții favorabile, inclusiv într-un litigiu paralel având ca obiect suspendarea efectelor autorizației de construire;

- așa cum rezultă din nota de constatare nr. x din data de 2 august 2011, întocmită de Poliția Locală și din fotografiile anexate acesteia, la acel moment, se turnase fundația și fuseseră ridicate câteva ziduri din BCA, astfel că, stoparea construirii în acel stadiu ar fi condus la inexistența unui prejudiciu în patrimoniul recurenților-reclamanți, care și-ar fi putut recupera materialele folosite până la acel moment și le putea utiliza apoi la o nouă construcție, ce ar fi putut fi edificată după finalizarea litigiului și emiterea unei noi autorizații, cu respectarea prevederilor legale;

- este relevantă și împrejurarea că emiterea autorizației a ridicat în speță o veritabilă problemă de interpretare a legii și, subsecvent, de aplicare a ei la situația de fapt, cu atât mai mult neputându-i fi imputată autorității publice săvârșirea unei fapte ilicite, chiar instanțele dând, în cursul soluționării acelui litigiu și a celui paralel, hotărâri diametral opuse, ceea ce demonstrează și gradul de dificultate a problemei;

- nu poate fi angajată răspunderea civilă a autorității publice pentru emiterea unui act administrativ favorabil persoanei care pretinde tragerea acesteia la răspundere, atunci când această persoană nu a fost de bună-credință; în cauza pendinte, recurenții-reclamanți au fost de rea-credință pentru că au solicitat emiterea autorizației de construire în baza documentației tehnice întocmite conform voinței lor, prin încălcarea flagrantă a normelor legale în vigoare și a situației faptice, edificând lucrările de construcție la imobilul din str. x. sector 2, București, în condițiile în care legalitatea acestei autorizații de construire a fost contestată.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la recursurile promovate de către recurenții-pârâți și de către recurentul-intervenient, recurenții-reclamanți A. și B., pe cale de excepție, au invocat insuficienta timbrare a cererii de recurs formulate de recurentul-intervenient C., iar, pe fond, respingerea recursurilor promovate de către părțile adverse ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, au arătat că susținerile recurentului-intervenient C. nu se încadrează în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea formulată, intimații-pârâți, Primăria Sectorului 2 București, Primarul Sectorului 2 București și Sectorul 2 al Municipiului București prin Primar, au solicitat respingerea ca nefondat a recursului recurenților-reclamanți, A. și B., și admiterea recursului declarat de recurentul-intervenient, C..

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul promovat de către recurenții-reclamanți, A. și B., recurentul-intervenient, C., a solicitat respingerea acestuia ca nefondat și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Răspunsul la întâmpinare:

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de recurentul-intervenient C., recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către acesta.

Prin răspunsul la întâmpinările formulate de către celelalte părți recurenții-pârâți, Primăria Sectorului 2 București, Primarul Sectorului 2 București și Sectorul 2 al Municipiului București prin Primar, au solicitat respingerea excepției insuficientei timbrări a recursului declarat de recurentul-intervenient, C., invocate de recurenții-reclamanți, precum și a apărărilor formulate de către aceștia; în ceea ce privește întâmpinarea depusă de către recurentul-intervenient, au formulat concluzii de admitere a apărărilor formulate în cuprinsul acesteia.

Recurentul-intervenient, C., a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenții-reclamanți, solicitând respingerea excepției insuficientei timbrări a propriului recurs, invocate de către aceștia, precum și a apărărilor pe care le-au formulat. Totodată, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de către recurenții-pârâți Primăria Sectorului 2 București, Primarul Sectorului 2 București și Sectorul 2, arătând că susțin cererile și apărările formulate de către aceștia.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 01 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanții A. și B., de pârâții Primăria Sectorului 2 București, Primarul Sectorului 2 al Municipiului București și Sectorul 2 al Municipiului București și de intervenientul C. împotriva deciziei nr. 502A din data de 23 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data de 15 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile declarate de reclamanții A. și B., de pârâții Primăria Sectorului 2 București, Primarul Sectorului 2 al Municipiului București și Sectorul 2 al Municipiului București, precum și de intervenientul C. sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează.

II.4.1. Recursul declarat de către reclamanții A. și B.

Se constată că cererea de chemare în judecată a avut ca obiect pretenția recurenților-reclamanți A. și B. de a fi despăgubiți prin obligarea pârâților la plata unor daune materiale (957.520 RON) și morale (20.000 euro), pentru acoperirea prejudiciului suferit de aceștia ca urmare a demolării construcției edificate pe terenul proprietatea lor, ca efect al anulării autorizației de construire nr. x/31.05.2011, emise de Primăria sector 2, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (sentința civilă nr. 1154/22.02.2017 a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3975/11.10.2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosar nr. x/2011).

Pretenția dedusă judecății a fost fundamentată, din punct de vedere juridic, pe instituția răspunderii civile delictuale, astfel încât, premisele de analiză a cererii au presupus în sarcina instanțelor de fond verificarea cerințelor legale pentru antrenarea răspunderii pârâților: fapta ilicită, vinovăția autorului (care poate îmbrăca și forma celei mai ușoare culpe), producerea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Înalta Curte constată că ambele instanțe de fond au identificat în mod corect fapta ilicită ca fiind însăși emiterea autorizației de construire de către Primăria sectorului 2 cu încălcarea unor dispoziții legale și reglementări urbanistice, astfel încât s-a reținut că operează principiul răspunderii patrimoniale a autorității publice pentru emiterea de acte administrative nelegale, apreciindu-se că vinovăția pârâților rezultă din simplul fapt al invalidării cu caracter definitiv de către organele judiciare a autorizației de construire emise în favoarea reclamanților, nefiind necesară administrarea sau analizarea unor elemente probatorii suplimentare pe această chestiune.

Raportat însă la prevederile art. 1371 C. civ. (normă invocată în speță chiar prin motivarea cererii de chemare în judecată), instanțele de fond au analizat în cauză și conduita și atitudinea reclamanților, verificând dacă aceștia, la rândul lor, au avut un comportament de natură a provoca sau a mări prejudiciul pe care l-au încercat ori dacă le este imputabilă sau nu o culpă concurentă cu cea emitentului autorizației de construire anulate, având în vedere că valoarea depăgubirilor pretinse (sau prejudiciul a cărui reparare s-a solicitat) depind în mod direct de dimensionarea corectă a contribuției fiecărei părți la producerea rezultatului prejudiciabil.

Tot din perspectiva fixării cadrului de analiză în această etapă procesuală, este necesar a se menționa că recurenții-reclamanți, prin motivele de recurs dezvoltate pe temeiul art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., au susținut că în cauza de față nu erau incidente normele din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. (intrată în vigoare la 1.10.2011), ci cele ale C. civ. din 1865, anume, art. 998 și urm.; consecutiv, s-a susținut că, în vechea reglementare nu exista o normă corespunzătoare art. 1371 din noul C. civ., astfel încât, instanțele anterioare nu erau ținute a analiza eventuala culpă concurentă a reclamanților, motiv pentru care au arătat că întreaga argumentare a instanței de apel este străină de pricină.

Asupra acestei chestiuni, Înalta Curte constată că în mod corect se susține că în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din noul C. civ., art. 3 și 103 din Legea nr. 71/2011, în speță nu erau incidente prevederile din Legea nr. 287/2009, ci cele ale C. civ. din 1864, reperul esențial pentru determinarea normelor de drept material aplicabile în materia răspunderii civile delictuale fiind, într-adevăr, data săvârșirii faptei ilicite, ceea ce, în speță, s-a concretizat ca fiind data emiterii autorizației de construire (31.05.2011), autorizație anulată pe cale judiciară.

Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că atare constatare nu este de natură a lipsi de fundament juridic demonstrația curții de apel, având în vedere că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale era necesar a se verifica și sub imperiul anterioarei reglementări aceleași condiții pentru activarea acesteia.

Chiar dacă în C. civ. din 1864 nu exista o dispoziție legală corespunzătoare actualului art. 1371 din C. civ., principiul reparării prejudiciului de către autorul faptei ilicite, proporțional cu propria sa culpă la producerea acestuia a fost pe deplin operant și în perioada de activitate a C. civ. anterior, acest principiu fiind consacrat în mod unanim în doctrină și în jurisprudența instanțelor naționale, jurisprudență dezvoltată în aplicarea instituției juridice a răspunderii civile delictuale.

Drept urmare, Înalta Curte va înlătura ca nefondată această critică a recurenților-reclamanți, susținută din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica, de altfel, fiind una formală, întrucât, din punct de vedere al conceptelor juridice operante în această materie, regulile de drept aplicabile sunt aceleași.

În plus, chiar dacă instanța era ținută de dispozițiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. - să dea o corectă calificare juridică faptelor deduse judecății -, se constată că înșiși recurenții-reclamanți, prin motivele cererii de chemare în judecată, au făcut referire la dispozițiile din noua reglementare, iar nu la prevederile art. 998 și urm. din C. civ. din 1864.

Prin hotărârea pronunțată în primă instanță, cererea reclamanților a fost admisă în parte și s-a dispus obligarea pârâților în solidar să le plătească suma de 947.829 RON cu titlu de daune materiale, precum și suma de 20.000 euro cu titlu de daune morale.

Împotriva sentinței tribunalului, au promovat apel pârâții și intervenientul accesoriu, ambele categorii de apelanți formulând (între altele) critici cu privire la concluzia primei instanțe, în sensul inexistenței vreunei culpe a reclamanților în cauzarea prejudiciului pe care l-au încercat și a cărui reparare au solicitat-o prin promovarea cererii, astfel încât, s-a pus în sarcina pârâților repararea întregului prejudiciu produs prin demolarea construcției, în executarea hotărârii judecătorești de anulare a autorizației de construire (conform procesului-verbal întocmit la 4.06.2018 de executorul judecătoresc Raportorul H. - dosar primă instanță).

În acest context, se constată că în mod nefondat recurenții-reclamanți susțin săvârșirea unor neregularități de ordin procedural de instanța de apel în soluționarea căii de atac, critici pe care le-au încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, s-a invocat faptul că instanța de apel a încălcat limitele învestirii sale prin motivele de apel formulate, nesocotind dispozițiile art. 477, art. 478 și art. 479 din C. proc. civ., dar și principii fundamentale ale procesului civil: principiul legalității - art. 7 din Codul de procedură civilă, principiul disponibilității - art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din același Cod, dreptul la apărare - art. 13 alin. (6), principiul contradictorialității - art. 14 alin. (6), întrucât instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra unor aspecte ce nu au fost ridicate prin motivele de apel și pe care nici nu le-a pus în discuția părților.

Potrivit celor deja arătate, în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, tribunalul a verificat existența unei eventuale culpe comune a reclamanților în producerea prejudiciului, concluzionând, după reținerea situației de fapt, în urma analizării probatoriului administrat, că deși aceștia "s-au aflat într-o culpă provizorie în perioada 2011-2013, urmare a întocmirii procesului-verbal nr. x/03.08.2011, aceasta a fost eliminată prin reținerile din cadrul înscrisului eliberat de Direcția Urbanism, Cadastru și Gestionare Teritoriu - Serviciu Autorizare și Documentație Urbanism nr. x/03.06.2013, fiind aplicabile prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 50/1991."

Drept urmare, chestiunea culpei concurente a reclamanților la producerea sau mărirea prejudiciului a cărui reparare au cerut-o, a fost analizată în mod explicit și de prima instanță, analiză care se circumscrie condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, cu referire la cerința corectei cuantificări a prejudiciului.

În plus, poziția procesuală exprimată atât de către pârâți, cât și de către interveninetul accesoriu, astfel cum reiese din cuprinsul actelor de procedură întocmite de aceștia (întâmpinare, cerere de intervenție), a fost constantă în sensul stabilirii unei culpe exclusive a reclamanților în producerea prejudiciului, concluziile acestor părți asupra fondului cauzei fiind în sensul respingerii cererii în totalitate, pe tem