Decizia nr. 441/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 19734/2015 a Judecătoriei Sectorului 1

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, în Dosarul cu nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Sectorul 1 al municipiului București reprezentat prin primar, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului să îi achite despăgubiri în sumă de 200.100 RON, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 19734 din 28 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 1350 din 27 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin Decizia nr. 1230A din data de 15 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de apelant reclamantă A. împotriva sentinței primei instanțe, care a fost schimbată, în sensul admiterii, în parte, a cererii de chemare în judecată. A fost obligat pârâtul Sectorul 1 al municipiului București, prin primar, la plata către reclamantă a sumei de 39.687,62 RON reprezentând daune materiale și a sumei de 2.995,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și apel. A fost obligat pârâtul către stat la plata sumei de 898 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, urmând ca restul cheltuielilor judiciare avansate de stat cu titlu de ajutor public judiciar, în sumă de 145 RON, să rămână în sarcina statului.

Cererea de recurs: Împotriva deciziei de apel a declarat recurs pârâtul Sectorul 1 al municipiului București, prin primar, invocând în susținere dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Instanța a reținut că raportarea întinderii prejudiciului material la dreptul la moștenire nu se poate realiza decât în limitele prevăzute de lege și că nu ar putea specula asupra rezultatului unei dezbateri succesorale la care ar fi participat alături de ceilalți moștenitori și apelanta în calitate de soție supraviețuitoare, neputându-se determina cu certitudine în acest cadru procesual care ar fi fost vocația succesorală concretă a acesteia din urmă, dacă desființarea căsătoriei nu ar fi avut loc, însă în dispozitiv stabilește prejudiciul în sarcina pârâtului la 39.687,62 RON reprezentând daune materiale, ceea ce înseamnă o motivare contradictorie. Mai mult decât atât, prejudiciul nu a fost dovedit. Instanța de apel a ignorat Decizia civilă nr. 1011 din 31 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a anulat căsătoria dintre reclamata apelantă și soțul defunct, astfel că aceasta nu a deținut niciodată vocația succesorală legală conform art. 962 C. civ., caz în care nu mai poate fi vorba de daune materiale suferite și nici cuantificabile, pe care aceasta le solicită, nefiind vorba de o căsătorie valabilă și nici măcar de o căsătorie putativă, în condițiile art. 304 C. civ. Căsătoria, conform art. 271 C. civ., se încheie prin consimțământul personal și liber al celor două persoane ce urmează a se căsători. Or, în cazul căsătoriei reclamantei cu defunctul, ținând cont de starea gravă de sănătate a acestuia (dovedită de actele medicale depuse în dosarul de anulare a căsătoriei), este pusă la îndoială, în principal voința acestuia de a consimți această căsătorie, date fiind starea de sănătate agravată în care acesta se afla și vârstele înaintate ale celor doi. Mai mult decât atât, reclamanta apelantă a susținut că a fost prietenă cu defunctul soț timp de 30 de ani și s-au căsătorit atunci când acesta nu se mai putea deplasa și nu se mai putea îngriji singur, fiind imobilizat pe patul de spital. Art. 278 C. civ. statuează că nu se poate încheia căsătoria dacă viitorii soți nu-și declară reciproc starea de sănătate, ori în cazul acesta, defunctul nici nu era capabil să se intereseze de starea de sănătate a doamnei ce urma să-i devină soție, aspect ce arată doar interesul reclamantei în oficierea acestei căsătorii. Dispozițiile art. 288 C. civ. stipulează că martorii atestă faptul că soții și-au exprimat consimțământul potrivit art. 287, însă au fost persoane necunoscute acestuia, aspect care dovedește din nou caracterul fictiv al căsătoriei și intenția unui câștig material ca urmare a căsătoriei. Având în vedere șirul evenimentelor, atitudinea și toate solicitările/pretențiile materiale ale reclamantei apelante, de la momentul în care aceasta a fost angajată să aibă grijă de defunctul B. până în prezent (având în vedere și numărul de dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată din anul 2000), rezultă fără echivoc intenția reclamantei A. de a profita de situația materială a defunctului soț, fiind de la început doar încercări de îmbogățire fără just temei, fiind aplicabile dispozițiile art. 295 C. civ. O altă dovadă a interesului unilateral al reclamantei A. în oficierea căsătoriei cu B. este faptul că aceasta s-a oficiat fără știrea nimănui la secția de Neurologie a Spitalului Elias în data de 13 iulie 2000, iar fiica acestuia, C., nu a avut cunoștință de oficierea acestei căsătorii și insistă în faptul că singura relație care a existat a fost cea de la un om la un alt om pe care îl servește, în ultimele luni de viață, reclamanta A. fiind angajată de aceasta pentru a-1 îngriji în lipsa sa. Tot ce a urmat a arătat că reclamanta era interesată doar de latura materială și, deși a susținut că nu cunoaște cu exactitate bunurile introduse de fiica defunctului soț în masa succesorală, totuși descrie amănunțit bunurile de care aceasta este interesată. Având în vedere că imobilul a fost achiziționat cu mult înainte de încheierea căsătoriei, respectiv în anul 1967, nu poate intra în discuție o pierdere materială suferită de reclamanta-apelantă ca urmare a anulării căsătoriei, nefiind un bun achiziționat de ambii parteneri în timpul căsătoriei. Sunt aplicabile dispozițiile art. 957 alin. (3) C. civ., nedemnitatea putând fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanța de judecată, având în vedere modalitatea prin care s-a oficiat căsătoria (lovită de nulitate), întinderea căsătoriei și toate solicitările acesteia ca urmare a decesului lui B..

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 12 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul Sectorul 1 al municipiului București, prin primar împotriva Deciziei nr. 1230A din data de 15 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Instanța de apel a constatat că demersul judiciar inițiat de reclamantă este fundamentat pe răspunderea civilă delictuală, ca răspundere de drept comun, iar verificarea cerințelor acestei instituții în cadrul raportului juridic dedus judecății se poate realiza numai prin prisma celor statuate anterior, definitiv, de instanțele judecătorești în litigiile dintre aceleași părți, referitoare la aceleași fapte. Astfel, prin Sentința civilă nr. 1495 din 6 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă și irevocabilă, prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 25A din 22 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și respectiv, respingerea recursului, prin Decizia civilă nr. 3362 din 30 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, a fost admisă în partea acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriul cu pârâtul Sectorul 1 al municipiului București, prin primar, fiind obligat acesta din urmă la plata către reclamantă a unor despăgubiri morale în cuantum de 3.000 euro. În considerentele acestei hotărâri judecătorești s-a reținut că fapta imputată pârâtului, ce formează și obiectul prezentei cauze, este publicarea prin afișare de către funcționarii Primăriei Sectorului 1 București a extrasului din declarația de căsătorie care nu cuprindea mențiunea obligatorie că orice persoană poate face opoziție la căsătorie în termen de 3 zile de la data afișării, faptă care a determinat anularea căsătoriei încheiată între B. (decedat) și A., la data de 13 iulie 2000 și înregistrată sub nr. x din 13 iulie 2000, prin hotărâre judecătorească irevocabilă - Decizia civilă nr. 1011 din 31 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă (în Dosarul nr. x/2005). Tribunalul a mai reținut că fapta ilicită a fost săvârșită de către ofițerul de stare civilă D., desemnată prin atribuțiile de serviciu cu respectarea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 prin delegarea de către primar a acestor atribuții, fiind întrunite atât condițiile speciale ale răspunderii comitentului pentru faptele prepușilor săi în funcțiile încredințate, cât și condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a angajatului, conform art. 1000 alin. (3) și, respectiv, art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, incident față de momentul săvârșirii delictului. S-a apreciat în acest context că fapta ilicită este constatată cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 1011 din 31 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a stabilit, în plus, că pârâtul este exclusiv vinovat de această faptă. Pe de altă parte, Curtea a reținut că, analizând prejudiciul cauzat reclamantei, Tribunalul București, secția a III-a civilă a arătat că, prin anularea căsătoriei, reclamanta a pierdut pe lângă elementele de natură personal nepatrimonială, cum ar fi dreptul la nume și "dreptul legal la moștenire al soțului supraviețuitor", situație ce nu mai poate fi remediată în condițiile în care B. a decedat după încheierea căsătoriei, dar înainte de anularea ei. Efectul autorității lucrului judecat al hotărârii se manifestă și sub aspectul său pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazise, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică (în acest sens fiind interpretate în mod constant în doctrină și jurisprudență fostele prevederi art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din C. civ. de la 1864, o interpretare consacrată legislativ în actualele prevederi ale art. 431 alin. (2) din Noul C. proc. civ.). Prin urmare, statuările referitoare la întrunirea condițiilor privitoare la răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâtului, intrate în puterea lucrului judecat, se impun din perspectiva aspectului pozitiv al acestui efect al hotărârii și a modului de punere în valoare a acestuia. În recunoașterea efectelor lucrului judecat, Curtea a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului adoptată în aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a Drepturilor și Libertăților fundamentale ale individului, făcând referire la hotărârile pronunțate în cauzele Amurăriței contra României și E. împotriva României . În ceea ce privește prejudiciul material invocat, Curtea a reținut că tribunalul s-a raportat eronat numai la inexistența dreptului la moștenire, care ar fi fost pierdut, retroactiv, ca o consecință a anulării căsătoriei, printr-o hotărâre irevocabilă, cu toate că ceea ce se pretinde în speță este acordarea unor despăgubiri într-un cuantum echivalent cu valoarea activelor care au intrat în conținutul respectivului drept la momentul deschiderii succesiunii defunctului B., susținându-se că pierderea dreptului la moștenire, consacrat de lege în favoarea soțului supraviețuitor, a avut loc tocmai ca urmare a aceleași fapte ilicite mai sus descrisă. Altfel spus, în speță nu se pretind despăgubiri decurgând din calitatea de moștenitor, ci despăgubiri al căror cuantum să fie raportat la valoarea moștenirii pierdute, decurgând din săvârșirea unei fapte ilicite care atrage răspunderea civilă delictuală a intimatului pârât, așa cum s-a constatat deja, prin hotărâri judecătorești definitive, cu putere de lucru judecat. Din această perspectivă, Curtea a constatat caracterul cert, sub aspectul existenței, al prejudiciului material invocat, la momentul formulării acțiunii, caracter ce decurge din faptul că, în lipsa vreunei statuări exprese care ar fi trebuit să se regăsească în cuprinsul Deciziei civile nr. 1011 din 31 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul x/2005, prin care s-a anulat căsătoria încheiată între B. (decedat) și apelantă, în ceea ce privește efectele căsătoriei anulate referitoare la foștii soți, desființarea căsătoriei operează nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, astfel încât apelanta nu mai beneficiază de dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor. Curtea a reținut, totodată, că această decizie a și produs efecte în plan succesoral, în condițiile în care, în urma unei proceduri succesorale notariale finalizată prin emiterea Certificatului de moștenitor nr. x din 27 iulie 2012 s-a constatat că fiica defunctului B., C., are calitatea de unic moștenitor legal, certificat neanulat, ce face dovada deplină asupra acestei calități de moștenitor și a drepturilor patrimoniale transmise de defunct. În același timp, raportarea întinderii prejudiciului material la dreptul la moștenire nu se poate realiza decât în limitele prevăzute de lege, iar în condițiile mai sus arătate, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului unei dezbateri succesorale la care ar fi participat alături de ceilalți moștenitori și apelanta, în calitate de soție supraviețuitoare, neputându-se determina cu certitudine în acest cadru procesual care ar fi fost vocația succesorală concretă a acesteia din urmă, dacă desființarea căsătoriei nu ar fi avut loc. Cu toate acestea, ținând seama de caracterul imperativ și indisponibil al rezervei succesorale recunoscută de lege și în favoarea soțului supraviețuitor, Curtea a considerat că determinarea întinderii prejudiciului cauzat apelantei reclamante prin raportare la rezerva succesorală întrunește cerința prejudiciului cert și sub aspectul anterior analizat. Reținând, astfel, că sunt întrunite, în limitele arătate, condițiile răspunderii civile delictuale, Curtea a determinat în concret prejudiciul, având în vedere probele administrate referitoare la bunurile succesorale ale defunctului. Ca urmare, Curtea, având în vedere rezerva succesorală a soțului supraviețuitor în concurs cu descendenții defunctului, în cotă de 1/8, a stabilit, prin raportare la valoarea imobilului din masa succesorală, prejudiciul material cauzat apelantei reclamante derivând din constatarea nulității absolute a căsătoriei acesteia cu B., ca fiind de 39.687,62 RON, prejudiciu care se impune a fi acoperit prin plata de despăgubiri de către intimatul pârât, conform considerentelor mai sus expuse. Înalta Curte constată că nu sunt contradictorii considerentele la care s-a făcut referire în cererea de recurs, nefiind incidente astfel dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, pe de o parte, instanța de apel a reținut că nu poate cunoaște cu certitudine dreptul care i s-ar cuvenit intimatei reclamante în cazul în care acesta s-ar fi stabilit printr-o procedură succesorală, la care ar fi participat și descendenta defunctului, având în vedere că acesta putea fi stabilit nu numai de lege, ci și de acordul moștenitorilor, motiv pentru care, confirmând dreptul, i l-a recunoscut valoric la minimul permis de lege, în calitate de moștenitor rezervator, de care nu putea fi lipsită nici în cadrul procedurii succesorale. Prin criticile de recurs formulate recurentul pârât contestă dreptul de moștenire recunoscut intimatei reclamante, solicitând și constatarea nedemnității succesorale a acesteia. Recurentul pârât reclamă faptul că instanța de apel a ignorat efectele Deciziei civile nr. 1011 din 31 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a anulat căsătoria dintre reclamata apelantă și soțul defunct, astfel că aceasta nu a deținut niciodată vocația succesorală legală și nu i se poate recunoaște dreptul solicitat în cauză. Din considerentele deciziei anterior redate rezultă însă că instanța de apel a contrazis raționamentul primei instanțe, justificat pe acest context juridic, subliniind că în cauză nu se pretind despăgubiri decurgând din calitatea de moștenitor, ci despăgubiri al căror cuantum să fie raportat la valoarea moștenirii pierdute, decurgând din săvârșirea unei fapte ilicite care atrage răspunderea civilă delictuală a intimatului pârât, așa cum s-a constatat deja, prin hotărâri judecătorești definitive, cu putere de lucru judecat - concluzie necontestată. Aceste considerente atrag caracterul nefondat și al criticii de recurs referitoare la nedemnitatea succesorală, din perspectiva art. 958 alin. (3) C. civ., întrucât este o instituție care operează în materia moștenirii, aceasta nefiind cauza acțiunii ce face obiectul litigiului prezent, astfel cum a reținut instanța de apel. Aceleași considerente sunt relevante și în soluționarea criticii privind caracterul de bun propriu al defunctului al imobilului în funcție de a cărui valoare s-au stabilit despăgubirile acordate intimatei reclamante, întrucât moștenirea pierdută la care se face referire include inclusiv bunurile proprii ale unui defunct. Totodată, atât timp cât reperul de soluționare a acțiunii este valoarea moștenirii pierdute, iar aceasta a fost confirmată în cauză, nu se mai pune problema nedovedirii prejudiciului. În ceea ce privește criticile referitoare la valabilitatea căsătoriei încheiate de aceasta cu defunctul B., Înalta Curte constată că acestea exced cadrul procesual al litigiului de față. Cum rezultă din motivarea deciziei de apel, soluția este fundamentată pe efectele puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate între aceleași părți, raționamentul instanței de apel nefiind criticat prin cererea de recurs, contrar dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impune ca aceasta să cuprindă, pentru legala învestire a prezentei instanțe, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Motivele de nelegalitate impuse de norma procedurală menționată trebuie să vizeze soluția și raționamentul instanței în adoptarea deciziei de apel, aceasta fiind supusă recursului, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. Constatând că nu sunt fondate criticile de recurs formulate, în limitele în care acestea au putut fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să dispună în consecință, făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,