ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 491/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 25 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 14.633,25 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea egală cu triplul remunerațiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de cazare B., Comuna Lunca, județul Mureș, DN 15A/E 578 - Reghin-Bistrița - Km 21 și în unitatea de alimentație publică a pensiunii, sumă datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în perioada ianuarie 2015 - ianuarie 2018 fără autorizație licență neexclusivă, încheiată cu UCMR-ADA pentru această perioadă și, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 4.877,75 RON, inclusiv TVA, reprezentând remunerație (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de cazare B., Comuna Lunca, județul Mureș, DN 15A/E 578 - Reghin-Bistrița - Km 21: ianuarie 2015 - ianuarie 2018; precum și în unitățile de alimentație publică ale pensiunii, suma datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în perioada ianuarie 2015 - ianuarie 2018; obligarea pârâtei la plata sumei de 11.204,66 RON reprezentând penalități datorate până la data de 22 ianuarie 2018 pentru întârzierea plății remunerațiilor în suma de 4.877,75 RON; obligarea pârâtei la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 23 ianuarie 2018 și până la data plății efective a sumei 4.877,75 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepția necompetenței teritoriale a instanței, excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Excepțiile invocate prin întâmpinare au fost respinse de prima instanță, ca neîntemeiate, prin încheierea de ședință din data de 15 iunie 2018.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 631 din data de 17 iunie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor în contradictoriu cu pârâta A., a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 17.316 RON (TVA exclus) reprezentând triplu remunerației datorate pentru comunicare opere muzicale în cadrul unității de cazare și unității de alimentație publică din cadrul B., pentru intervalul ianuarie 2015 - ianuarie 2018, precum și obligarea pârâtei să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 RON, reprezentând taxă judiciară și suma de 1.500 RON reprezentând onorariu expert.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 329A din data de 3 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 631 din data de 17 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor. A anulat sentința apelată și a trimis cauza spre judecare în primă instanță la Tribunalul Bistrița-Năsăud.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 329A din data de 3 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor și pârâta A. S.R.L. Recursul declarat de reclamata UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și restituirea cauzei la instanța de apel pentru rejudecarea apelului, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a apreciat întemeiat motivul de apel prin care a fost criticată soluția primei instanțe de respingere a excepției necompetenței teritoriale și nu a mai analizat celelalte motive de apel. În opinia sa, decizia recurată încalcă normele legale referitoare la competența instanței, situație în care operează nulitatea necondiționată, potrivit art. 176 pct. 3 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a susținut că instanța competentă teritorial să judece în fond acțiunea, contrar celor reținute prin decizia atacată, este Tribunalul București, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 și art. 116 C. proc. civ. Astfel, a invocat faptul că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material, interpretare pe baza căreia a stabilit în mod eronat faptul că locul producerii prejudiciului nu s-ar afla în București, unde recurenta-reclamantă își are sediul și unde are deschis contul bancar. Totodată, a precizat că obiectul cererii de chemare în judecată privește neîndeplinirea obligației legale a recurentei-pârâte de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta sa ilicită, obligație care constă în plata unei sume de bani, legal determinate și datorate, potrivit art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 (forma în vigoare în perioada în litigiu). În concordanță cu cele reținute de către instanța de apel, recurenta-reclamantă a apreciat că pentru determinarea locului producerii prejudiciului trebuie analizate, interpretate și aplicate dispozițiile C. civ. care reglementează locul plății. Însă, a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 1494 C. civ. și a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1504 C. civ. pe care le-a reținut ca incidente. A arătat că între părți nu există un contract sau o stipulație contrară prevederilor art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ. care să prevadă un alt loc al plății decât sediul creditoarei, loc al plății reglementat de această normă legală. În ceea ce privește art. 1504 C. civ., a învederat că acesta nu reglementează locul plății, ci dovada plății, interpretare neîndoielnică atât prin prisma textului acestei norme legale, cât și prin interpretarea sistematică a legii, prin raportare la faptul că art. 1504 C. civ. face parte din Secțiunea a 4-a "Dovada plății" a Capitolului I al titlului V din C. civ., în timp ce art. 1494 face parte din Secțiunea a 3-a "Condițiile plății" și reglementează "Locul plății"; Ca atare, recurenta-reclamantă a apreciat că în mod nelegal a reținut instanța de apel că în privința locului plății trebuie aplicat art. 1504 C. civ. și nu art. 1494 din același act normativ. De asemenea, în opinia recurentei-reclamante, chiar și în cazul în care art. 1504 C. civ. ar fi fost aplicabil în ceea ce privește locul plății, interpretarea instanței de apel este tot una eronată, întrucât nu a coroborat acest text de lege cu dispozițiile art. 1497 C. civ. care reglementează "Data plății prin virament bancar" și cu cele ale art. 1469 C. civ. care reglementează obligația de plată și stingerea acesteia prin remiterea unei sume de bani; data îndeplinirii obligației de plată constând în remiterea unei sume de bani este data "la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plății", dacă plata se face prin virament bancar; chiar și în acest din urmă caz, locul producerii prejudiciului se determină în funcție de locul și de data la care C. civ. stabilește că plata este considerată a fi efectuată, în cazul de față București, unde este deschis contul bancar al recurentei UCMR-ADA, la C.. Printr-o altă critică formulată, recurenta-reclamantă a susținut că sunt străine de natura cauzei considerentele instanței de apel care fac referire la Regulamentul Uniunii Europene nr. 44/2001, înlocuit cu Regulamentul nr. 1215/2012, și la hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene privitoare la acesta. A arătat că art. 5 pct. 3 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 44/2001 nu mai este în vigoare, acesta fiind înlocuit de Regulamentul nr. 1215/2012, așa cum reține și instanța de apel, care, însă, nu a ținut seama de acest aspect. Recurenta-reclamantă a invocat și faptul că Regulamentul nr. 1215/2012 reglementează la art. 7 pct. 2 competența instanțelor în materie delictuală și cvasidelictuală în litigiile cu elemente de extraneitate, însă, aceasta normă nu este aplicabilă litigiilor care nu au un element de extraneitate, cum este cazul prezentului litigiu; în acest sens este chiar alin. (1) al art. 7 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012, care prevede că aceste competențe speciale, pe care le reglementează, se aplică în cazul în care "O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru" și care "poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru". Mai mult, a subliniat și că, referitor chiar la Regulamentul nr. 44/2001, care nu mai este aplicabil și care privea tot litigiile cu element de extraneitate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut și competența teritorială a instanțelor naționale din statul în care s-a materializat prejudiciul, nu doar a celor în care s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă, cum în mod eronat a reținut instanța de fond (C-170/12). Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că nu suntem în prezența unui litigiu cu elemente de extraneitate, motiv pentru care, în opinia sa, Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012 nu este aplicabil în cazul stabilirii competenței teritoriale ce revine mai multor instanțe naționale. Recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. Susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, admiterea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 631 din data de 17 iunie 2020 a Tribunalului București și a încheierii de ședință pronunțate de această instanță la termenul de judecată din 15 iunie 2018 și, conform cererii de apel, modificarea în tot a încheierii de ședință și anularea sentinței, admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești și respingerea acțiunii ca inadmisibilă; în baza prevederilor art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în toate ciclurile procesuale. Recurenta-pârâtă a precizat că obiectul prezentului recurs privește exclusiv soluția dată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă asupra excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, pe care o apreciază ca fiind nelegală. Astfel, a susținut că instanța de apel a soluționat în mod nelegal calea de atac în ceea ce privește excepția necompetenței generale pe care a invocat-o, pronunțând o hotărâre întemeiată pe temeiuri de drept material ce nu erau în vigoare la data introducerii acțiunii, hotărârea fiind, totodată, pronunțată cu încălcarea normelor de drept material din art. 43 și 151 din Legea nr. 8/1996. Criticând cele reținute de către curtea de apel în sensul că dispozițiile art. 43 din Legea nr. 8/1996, pe care le-a invocat, sunt străine cauzei, a arătat că instanța a făcut referire la faptul că acest text de lege ar cuprinde dispozițiile privind cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, astfel că, în opinia sa, instanța a făcut aplicarea unor temeiuri de drept material ce nu erau în vigoare la data introducerii acțiunii, 23 ianuarie 2018. Recurenta-pârâtă a arătat că este real că în prezent, ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 8/1996 la data de 30 martie 2018, prin Legea nr. 74/2018, art. 43 din Legea nr. 8/1996 reglementează cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, însă, în momentul introducerii acțiunii, dispozițiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 prevedeau că atunci "când remunerația nu a fost stabilită prin contract, autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente, potrivit legii, stabilirea remunerației. Aceasta se va face avându-se în vedere sumele plătite uzual pentru aceeași categorie de opere, destinația și durata utilizării, precum și alte circumstanțe ale cazului." A precizat că, în speță, între părți nu există niciun raport contractual, astfel că, o eventuală remunerație poate fi stabilită doar în condițiile reglementate de art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, adică prin hotărârea organului jurisdicțional competent, care, în materia drepturilor de autor și drepturilor conexe, este Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, așa cum reglementează și art. 1 din H.G. nr. 401/2006. Recurenta-pârâtă a susținut și că aspectul inadmisibilității cererii se coroborează că prevederile art. 193 C. proc. civ., ca urmare a faptului că nu s-a parcurs de recurenta-reclamantă procedura prealabilă prin intermediul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, în urma căreia s-ar fi putut stabili o eventuală remunerație în condițiile art. 151 din Legea nr. 8/1996, coroborat cu prevederile art. 43 alin. (2) din aceeași lege - excepție pe care Curtea a apreciat-o ca fiind nefondată în mod nelegal, aplicând temeiuri de drept material ce nu se aflau în vigoare la data introducerii acțiunii.

Apărările formulate în cauză În cauză părțile nu au formulat întâmpinări.

Procedura de filtru Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea de ședință din data de 18 ianuarie 2022, recursurile au fost admise în principiu și s-a fixat termen la data de 15 martie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, pentru judecarea pe fond a căilor de atac. La termenul de judecată din data de 15 martie 2022, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursurilor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recursul declarat de reclamata UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor Înalta Curte reține că, în esență, recurenta-reclamantă UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a criticat hotărârea instanței de apel, susținând că prin aceasta au fost încălcate normele de competență teritorială, întrucât, în speță, în opinia sa, instanța competentă teritorial să judece în fond acțiunea este Tribunalul București, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 și art. 116 C. proc. civ., potrivit opțiunii sale de a se adresa instanței de la locul producerii prejudiciului. Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a stabilit în mod eronat că locul producerii prejudiciului nu s-ar afla în București, unde recurenta-reclamantă își are sediul și unde are deschis contul bancar, reținând în mod greșit că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 1494 C. civ., ci dispozițiile art. 1594 din C. civ., normă care, de altfel, a fost și greșit interpretată. Analizând decizia recurată prin prisma acestei critici, Înalta Curte constată că instanța de apel, apreciind că izvorul pretențiilor recurentei-reclamante este răspunderea civilă delictuală, a reținut că, în acțiunile ce au ca obiect solicitarea de reparare a prejudiciului suferit în urma unei fapte ilicite, dispozițiile art. 116 C. proc. civ., permit reclamantului să aleagă instanța competentă dintre cele prevăzute de art. 107 și respectiv 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. - locul săvârșirii faptei sau locul procedurii prejudiciului. Raportat la prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel a determinat atât locul săvârșirii faptei, cât și pe cel al producerii prejudiciului. În ceea ce privește locul săvârșirii faptei, curtea de apel, apreciind că fapta ilicită este reprezentată de comunicarea publică a fonogramelor fără a obține în prealabil autorizație, a constatat că aceasta a fost săvârșită la sediul pensiunii recurentei-pârâte situată în județul Mureș, comuna Lunca. Referitor la locul producerii prejudiciului, contrar susținerilor recurentei-reclamante, însușite de prima instanță, a reținut că acesta nu echivalează locului situării contului bancar în care trebuie făcută plata, întrucât acțiunea are ca obiect plata remunerațiilor datorate de recurenta-pârâtă pe temeiul răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, în lipsa unei convenții de stabilire a locului plății. Totodată, a arătat că art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu menționează locul plății, astfel că se poate considera că legiuitorul nu s-a raportat la acest element în stabilirea competenței teritoriale în cazul obligațiilor ce izvorăsc dintr-o faptă ilicită, iar o eventuală aplicare a normelor de drept comun din C. civ. referitoare la plată conduce însă la observarea prevederilor art. 1504 C. civ., referitoare la plata prin virament bancar - ce nu se realizează la sediul creditorului - chiar dacă art. 1494 C. civ., ca regulă generală, se referă la domiciliul creditorului; or, omisiunea emiterii ordinului de plată s-a produs în locul în care se află banca debitorului, și nu cea a creditorului. Astfel, curtea de apel, în analiza aspectului privind locul producerii prejudiciului la care se referă art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., a apreciat relevantă neîndeplinirea de către utilizator a obligației legale de plată a remunerațiilor, care a determinat paguba, și nu plata în sine, în sensul de virare în contul bancar al recurentei-reclamante a sumelor de bani solicitate. Ca atare, a reținut că, în speță, competența de soluționare a cauzei revenea fie Tribunalului Bistrița-Năsăud - tribunalul de la sediul recurentei-pârâte, conform art. 107 C. proc. civ. - fie Tribunalului Mureș - tribunalul de la locul săvârșirii faptei ilicite, conform art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. - în timp ce în favoarea Tribunalului București nu operează niciunul dintre criteriile legale incidente, care să fi permis reclamantei alegerea acestuia. Înalta Curte, reține că stabilirea competenței teritoriale în funcție de interpretarea dată noțiunii de "loc al producerii prejudiciului" în acțiunile în pretenții formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, cum este și cazul celei de față, a făcut obiectul unui recurs în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, prin decizia nr. 21 din data de 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1114 din data de 23 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 și art. 116 C. proc. civ., a stabilit că sintagma "loc al producerii prejudiciului" în acțiunile în pretenții formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remunerațiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a fonogramelor de comerț sau publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, corespunde locului săvârșirii faptei ilicite, iar nu celui al efectuării plății prejudiciului. În considerentele acestei decizii, instanța supremă a arătat că, față de modalitatea de săvârșire a faptei ilicite și de felul în care se produce prejudiciul în astfel de spețe, locul în care apare consecința negativă asupra patrimoniului supus reparației nu poate fi înțeles decât în sensul locului săvârșirii faptei vătămătoare. A reținut că a considera că locul producerii prejudiciului este cel unde ar trebui să se facă plata remunerațiilor înseamnă a adăuga un criteriu la textul de lege și a confunda locul producerii prejudiciului cu acela al stingerii acestuia; de aceea, nici sediul creditorului și nici sediul unității bancare unde acesta are cont deschis nu se pot constitui în criterii legale din punctul de vedere al dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., de luat în considerare la determinarea competenței teritoriale. Totodată, a arătat că, în același sens, trimiterea la dispozițiile art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ. nu poate atrage o competență în funcție de locul plății. Ca atare, față de cele statuate prin decizia anterior evocată, obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în speță, competența teritorială de soluționare a cauzei, în temeiul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., aparține tribunalului în a cărei circumscripție teritorială s-a produs prejudiciul, respectiv a fost săvârșită fapta ilicită invocată în cauză, și nu celui în a cărui circumscripție se află locul plății (sediul creditoarei și locul unde aceasta își are deschis contul curent), cum corect a stabilit și instanța de apel. Litigiul de față are ca obiect plata unor sume reprezentând despăgubiri/remunerații datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în unitatea de cazare B., comuna Lunca, județul Mureș, DN 15A/E 578 - Reghin-Bistrița - Km 21 și în unitatea de alimentație publică a pensiunii, sumă datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în perioada ianuarie 2015 - ianuarie 2018 fără autorizație licență neexclusivă, încheiată cu UCMR-ADA pentru această perioadă. Prin urmare, cum fapta ilicită imputată pârâtei, reprezentată de comunicarea publică a operelor muzicale fără obținerea prealabilă a autorizației, a fost săvârșită la sediul unităților de cazare și de alimentație publică aparținând recurentei-pârâte, situate în comuna Lunca, județul Mureș, raportat la dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Mureș. Totodată, față de criteriul prevăzut de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., instanța competentă teritorial a soluționa litigiul în raport de sediul recurentei-pârâte, care se află în Bistrița, este Tribunalul Bistrița-Năsăud. Ca atare, Înalta Curte, contrar susținerilor recurentei-reclamante, constată că în mod legal curtea de apel reținut că în favoarea Tribunalului București nu operează niciunul dintre criteriile de stabilire a competenței teritoriale de soluționare a prezentului litigiu, competente fiind deopotrivă Tribunalul Mureș și Tribunalul Bistrița-Năsăud, acestea fiind cele două instanțe între care reclamanta putea alege în aplicarea prevederilor art. 116 din C. proc. civ. În ceea ce privește criticile recurentei-reclamante prin care aceasta a susținut că sunt străine de natura cauzei considerentele instanței de apel care fac referire la Regulamentul Uniunii Europene nr. 44/2001, înlocuit cu Regulamentul nr. 1215/2012, precum și la hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene privitoare la acestea, Înalta Curte apreciază că nici acestea nu sunt fondate. Astfel, contrar celor arătate de către recurenta-reclamantă, instanța de apel nu a ignorat faptul că art. 5 pct. 3 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 44/2001 nu mai este în vigoare, ci s-a referit la aceste dispoziții arătând în mod clar, la pagina 8 a deciziei, că acestea au fost înlocuite cu o reglementare similară prin Regulamentul nr. 1215/2012, reglementare în raport de care a făcut trimitere la jurisprudența în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene, fiind necesar, în stabilirea premiselor raționamentului juridic să se indice textele corespondente din noile reglementările europene succesive. Pe de altă parte, se constată că făcând trimitere la aceste prevederi, precum și la hotărâri ale instanței Uniunii Europene Înalta Curte constată că nu acestea au fost rațiunile pentru care curtea de apel a apreciat că Tribunalul București nu este competent a soluționa în primă instanță prezentul litigiu, ci aceste argumente au fost inserate în sprijinul interpretării date dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce privește noțiunea de loc al producerii prejudiciului, instanța de apel arătând în mod expres că reperele jurisprudențiale menționate nu obligatorii în speța de față, în lipsa vreunui element de extraneitate. Ca atare, față de cele anterior reținute, Înalta Curte constată că soluția pronunțată de către instanța de apel este una legală, în raport de normele de competență incidente în speță și de cele statuate prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legi nr. 21 din data de 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1114 din data de 23 noiembrie 2021. Recursul declarat de pârâta A. S.R.L. Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a precizat că obiectul recursului cu care a învestit instanța de control judiciar privește exclusiv soluția dată de instanța de apel asupra excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești. Pentru susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de apel a reținut în mod eronat prevederile art. 43 din Legea nr. 8/1996 în forma în vigoare la data pronunțării deciziei și nu la data formulării acțiunii, întrucât a arătat că acestea ar cuprinde dispoziții privind cesiunea drepturilor patrimoniale de autor. În speță, instanța de apel a reținut că prevederile art. 43 din Legea nr. 8/1996 sunt străine cauzei, deoarece ele se referă la contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, or, în cauză, nu s-a încheiat un asemenea contract. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, această constatare a instanței de apel este în deplină concordanță cu prevederile textului de lege invocat, în forma în vigoare anterior modificării aduse Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 74/2018, acesta stipulând că: "(1) Remunerația cuvenită în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale se stabilește prin acordul părților. Cuantumul remunerației se calculează fie proporțional cu încasările provenite din utilizarea operei, fie în sumă fixă sau în orice alt mod. (2) Când remunerația nu a fost stabilită prin contract, autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente, potrivit legii, stabilirea remunerației. Aceasta se va face avându-se în vedere sumele plătite uzual pentru aceeași categorie de opere, destinația și durata utilizării, precum și alte circumstanțe ale cazului. (3) În cazul unei disproporții evidente între remunerația autorului operei și beneficiile celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remunerației. (4) Autorul nu poate să renunțe anticipat la exercițiul dreptului prevăzut la alin. (3)." Or, alin. (2) al acestui articol, astfel cum a fost redat și de către recurenta-pârâtă în cuprinsul cererii de recurs, se referă tot la ipoteza existenței unui contract de cesiune, respectiv la situația în care remunerația nu a fost stabilită prin acesta. De altfel, aceste prevederi se regăsesc în Capitolului VII din Legea nr. 8/1996 (în forma în vigoare anterior modificării aduse prin Legea nr. 74/2018, formă a legii ce interesează speța de față, în raport de perioada pentru care se cere plata remunerațiilor), capitol care reglementează cesiunea drepturilor patrimoniale de autor. Prin urmare, în mod legal, curtea de apel a reținut că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță, în condițiile în care temeiul juridic al cererii este altul, în cauză nefiind vorba despre vreun contract de cesiune încheiat între autorii de opere muzicale și recurenta-pârâtă. Astfel cum s-a arătat anterior, prin demersul judiciar cu care a învestit instanța de judecată, recurenta-reclamantă - organism de gestiune colectivă, colector unic al acestor remunerații corespunzătoare drepturilor patrimoniale de autor ale autorilor de opere muzicale comunicate public, regula fiind gestionarea colectivă obligatorie a acestora - a solicitat obligarea părții adverse la plata unor sume reprezentând despăgubiri/remunerații datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale fără o autorizație prealabilă, invocându-se o încălcare a drepturilor patrimoniale de autor, astfel că, obiectul pricinii ce circumscrie litigiilor privind dreptul de autor și drepturile conexe, care, potrivit art. 151 din Legea nr. 8/1996, contrar susținerilor recurentei-pârâte, sunt de competența organelor jurisdicționale, respectiv a instanțelor de judecată. În același sens, art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede că organismele de gestiune pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat titularilor drepturilor recunoscute de acest act normativ. Pe de altă parte, prevederile art. 1 din H.G. nr. 401/2006, invocate de către recurenta-pârâtă, nu prevăd competența Oficiului Român pentru Drepturi de Autor în soluționarea cerilor având ca obiect obligarea unui utilizator la plata despăgubirilor/remunerațiilor datorate ca urmare a comunicării publice a operelor muzicale fără obținerea unei autorizații prealabile, ci statuează că Oficiul Român pentru Drepturile de Autor este organ de specialitate al administrației publice centrale în subordinea Guvernului, cu personalitate juridică, fiind autoritate unică de reglementare, evidență prin registre naționale, supraveghere, autorizare, arbitraj și constatare tehnico-științifică în domeniul drepturilor de autor și al drepturilor conexe. Soluționarea litigiilor născute în materia dreptului de autor sau în legătură cu încălcarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe este de competența instanțelor judecătorești, astfel cum prevede art. 151 din Legea nr. 8/1996, în general, precum și, în raport de obiectul pricinii de față, art. 139 din același act normativ, cu referire la aceste tip de litigii - colectarea remunerațiilor datorate titularilor de drepturi de autor de către utilizatori, prin intermediul organismului de gestiune colectivă, în cazul comunicării publice de opere muzicale - art. 123 1 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, drept patrimonial de autor supus, în regulă generală, gestiunii colective obligatorii. Ca atare, susținerile recurentei-pârâte sub acest aspect sunt nefondate, iar soluția curții de apel care a constatat faptul că prezentul litigiu este de competența instanțelor judecătorești este una legală, în conformitate cu normele de drept aplicabile speței, antereferite. În ceea ce privește critica prin care recurenta-pârâtă afirmă că aspectul inadmisibilității cererii se coroborează cu prevederile art. 193 C. proc. civ., ca urmare a faptului că nu s-a parcurs de către partea adversă procedura prealabilă prin intermediul Oficiului Român pentru Drepturi de Autor, Înalta Curte reține că și aceasta este nefondată. Astfel, potrivit art. 193 alin. (1) C. proc. civ.: "Sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta". Or, Legea nr. 8/1996, în temeiul căreia a fost inițiat prezentul litigiu, nu prevede parcurgerea vreunei proceduri prealabile, astfel că sesizarea instanței de către un organism de gestiune colectivă pentru valorificarea unui drept de autor și obținerea de despăgubiri/remunerații datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale fără încheierea prealabilă a unei autorizații licență neexclusivă nu este supusă condiției impuse de către prevederile legale invocate de către recurenta-pârâtă, fiind o cerere expres reglementată de dispozițiile art. 139 alin. (1) din legea specială care se întregește cu Metodologia aplicabilă, organismul de gestiune colectivă având legitimare procesuală activă explicită în norma menționată. Ca atare, Înalta Curte apreciază în sensul caracterului nefondat și al criticilor formulate de către pârâtă și constată că soluția instanței de apel este una legală. Prin urmare, având în vedere cele anterior redate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. - Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor și de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 329A din data de 3 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,