Decizia nr. 442/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva deciziei nr. 99/2021 a Curții de Apel Timișoara

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a formulat o cerere prin care a solicitat recunoașterea hotărârii de divorț emisă la data de 10.03.1994 de către Instanța pentru probleme de familie din Sydney, Australia, în dosarul nr. x 6780/93, pentru a produce efecte pe teritoriul României. Cererea a fost întemeiată în drept pe art. 1095 și următoarele C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1127/09.11.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtul B. și a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., fără cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 99 din 16 iunie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității apelului incident, a respins apelul principal declarat de apelanta A. împotriva sentinței civile nr. 1127/09.11.2020, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2020 și a respins apelul și incident declarat de intimatul B. împotriva aceleiași sentințe.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 99 din 16 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2020 a declarat recurs reclamanta A.. Prin criticile formulate, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a susținut următoarele: Prin decizia recurată, în mod netemeinic și nelegal, instanța de apel a dispus respingerea apelului reclamantei. Deși prin instanța de apel a reținut că "din examinarea înscrisurilor depuse în dosarul de primă instanță reiese ca hotărârea de divorț a fost pronunțată în data de 10 martie 1994, că urma să devină definitiva în data de 11 aprilie 1994, dar și că ștampila din josul paginii a fost aplicata în data de 15 aprilie 1994 (deci după rămânerea definitivă), mențiunea fiind făcută la timpul trecut (became absolute), ceea ce implică și consecința devenirii definitivă a hotărârii în discuție, pe cale de consecință, cu îndeplinirea condiției prevăzute de dispozițiile art. 1096 alin. (2) lit. a) noul C. proc. civ..", astfel cum s-a susținut și de către apelanta reclamantă prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la 10.06.2021, Tribunalul Timiș a dispus respingerea cererii de apel, în condițiile în care acesta trebuia admis în parte. Astfel, recurenta-reclamantă consideră că, în mod greșit, instanța de apel nu a avut în vedere notele de ședință depuse la dosarul cauzei la 10.06.2021, ulterior obținerii unui răspuns de către reclamantă din partea instanței judecătorești din Sydney, Australia, și a constatat caracterul definitiv al hotărârii a cărei recunoaștere se solicită, fără a se raporta la susținerile reclamantei. Din modalitatea în care a fost motivată hotărârea recurată, reiese faptul că instanța de apel ar fi constatat caracterul definitiv al hotărârii de divorț în virtutea rolului său activ și nu ca urmare argumentelor expuse în fața acesteia, atât oral, cât si în scris, prin cererea de apel și notele scrise formulate, însă, cu toate acestea cererea de apel a reclamantei a fost respinsă, în mod nelegal. În ceea ce privește incidența cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești", se susține că instanța de apel și-a depășit atribuțiile prin faptul că aceasta a analizat modalitatea de pronunțare a hotărârii a cărei recunoaștere se solicită, respectiv a analizat dacă instanța din Australia a respectat dreptul intern din acel stat. Procedând astfel, recurenta-reclamantă consideră că, instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât aceasta nu este competentă a analiza legalitatea unei hotărâri pronunțate într-un alt stat. În susținerea criticii sus enunțate, recurenta-reclamantă înțelege să se prevaleze și de dispozițiile art. 2567 C. civ., potrivit cărora "drepturile câștigate în țara străină sunt respectate în România, cu excepția cazului în care sunt contrare ordinii publice în dreptul internațional privat român." Din interpretarea acestui articol rezultă, în aprecierea sa, că întrucât au fost întrunite condițiile prevăzute de normele legale cu privire la pronunțarea unei hotărâri de divorț pe teritoriul Australiei, nefiind contrare ordinii publice, aceasta urmează a produce efecte pe teritoriul Statului Român. Relativ la incidența cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă precizează că norma de drept material care a fost interpretată și aplicată greșit de către instanța de apel și de către instanța de fond vizează prevederile art. 1096 alin. (2) și (3), coroborat cu art. 1097 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. Precizează că prin hotărârea de divorț a cărei recunoaștere o solicită în această cauză, intimatul-pârât nu poate fi considerat "partea care a pierdut procesul" intentat în fața Instanței de Familie din Sydney în dosar nr. x 6780/90, în condițiile în care divorțul nu a fost pronunțat din culpa fostului soț, astfel cum reiese din motivarea instanței din Australia. Astfel, consideră că în aceste condiții în mod greșit a hotărât instanța de apel că au fost încălcate prevederile art. 1096 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., interpretând și aplicând greșit dispozițiile articolului menționat anterior. În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1097 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. de către instanța de apel, se susține că intimatul pârât nu a făcut dovada încălcării dreptului său la apărare, în condițiile în care legislația din Australia nu prevede prezența ambilor soți în procedura privind desfacerea căsătoriei, aceasta putând fi dispusă la cererea oricărora dintre cei doi. Mai mult decât atât, în condițiile în care divorțul nu a fost pronunțat din culpa niciunui dintre soți, acesta nu avea posibilitatea de a se opune desfacerii căsătoriei dintre el și defuncta C.. Așadar, fiind vorba despre o procedură necontencioasă, nu se poate vorbi despre încălcarea vreunui drept la apărare al intimatului pârât. Așadar, consideră că dreptul la apărare al intimatului pârât nu a fost încălcat în fața instanței din Australia la momentul pronunțării hotărârii de divorț; în caz contrar, nu s-ar fi pronunțat o hotărâre împotriva acestuia, cu nerespectarea unui drept fundamental, cum este cel la apărare. Subliniază că instanța din Australia a respectat prevederile legale în vigoare la data pronunțării hotărârii de divorț, astfel că, instanțele din România nu au competența necesară de a stabili dacă sau nu i s-a încălcat dreptul la apărare intimatului pârât, necunoscând normele de drept în vigoare în Australia, la data pronunțării hotărârii de divorț. În acest sens, consideră că, în mod corect instanța de fond a reținut îndeplinirea condiției referitoare la respectarea dreptului la apărare al intimatului pârât la momentul pronunțării hotărârii de divorț a cărei recunoaștere o solicită. Consideră că prin cererea introductivă s-a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1096 C. proc. civ., precum și faptul că nu există niciunul dintre motivele de refuz cu privire la recunoașterea unei hotărâri străine, prevăzute de art. 1097 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză La 12 octombrie 2021, intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentei cereri de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Circumstanțele cauzei esențiale pentru soluționarea căii de atac de față sunt, pe scurt, următoarele: Prima instanță a respins cererea prin care recurenta-reclamantă solicita recunoașterea pe teritoriul României a efectelor hotărârii de divorț pronunțată între sora sa defunctă și pârâtul-intimat la data de 10.03.1994, de către Instanța pentru probleme de familie din Sydney, Australia, apreciind exclusiv cu privire la neîndeplinirea cerinței prevăzute de art. 1094 lit. a) C. proc. civ., aceea ca hotărârea a cărei recunoaștere se solicită să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată. În absența acestei dovezi, celelalte cerințe pentru recunoașterea hotărârii, cuprinse în art. 1094 C. proc. civ., nu au fost analizate. Învestită cu apelul declarat de reclamantă, Curtea de apel a apreciat că din mențiunile existente pe hotărârea în discuție rezultă că aceasta a devenit definitivă, deci condiția analizată de Tribunal este îndeplinită în realitate, însă, analizând cauza în acord cu prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a examinat celelalte cerințe legale pentru admiterea acțiunii. În acest context, a examinat apărările pârâtului și a observat că în cauză nu s-a făcut dovada condițiilor la care se referă art. 1096 alin. (2) și (3) C. proc. civ., respectiv dacă la soluționarea cererii de divorț (ce s-a desfășurat în absența pârâtului) acestuia i-au fost înmânate în timp util citația pentru termenul de dezbateri în fond și actul de sesizare a instanței și că acesta a avut posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii. De aceea, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe a fost respins, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată fiind apreciată ca legală în coordonatele argumentării instanței de apel. Nu este fondată critica recurentei-reclamante întemeiată pe art. 488 pct. 4 C. proc. civ., deoarece rezultă din chiar prevederile art. 1096 și art. 1097 C. proc. civ. (ce fac parte din Capitolul I - Recunoașterea hotărârilor străine al Titlului III Eficacitatea hotărârilor străine din C. proc. civ.) că instanța învestită cu o astfel de solicitare este ținută a examina dacă procedura urmată în fața instanței străine a respectat garanțiile cuprinse în art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., respectiv dacă sunt incidente una sau mai multe dintre motivele de refuz cuprinse în art. 1097 din același Cod. Prin urmare, nu poate fi primită susținerea depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, cât timp însăși legea aplicabilă procedurii inițiate de reclamantă impune instanței aceste verificări, cu precădere în prezența apărărilor celui chemat în judecată prin care se contestă îndeplinirea cerințelor în discuție (conform alin. (3) al art. 1096 C. proc. civ.). În plus, o atare verificare nu are scopul de a constitui un control de legalitate efectuat de instanța română asupra hotărârii străine, cum nefondat a susținut recurenta, ci reprezintă o cerință pentru recunoașterea pe teritoriul României a efectelor acestei hotărâri, a cărei legalitate rămâne supusă legii statului în care a fost pronunțată. O atare concluzie nu contrazice dispozițiile art. 2567 C. civ., invocate de recurenta-reclamantă, deoarece acestea se referă la "drepturile câștigate în țară străină" a căror respectare în România este condiționată de conformitatea lor cu ordinea publică în dreptul internațional privat român. Or, nu se pune în discuție în contextul recunoașterii hotărârii de divorț contrarietatea cu ordinea publică amintită a unui drept pretins de reclamant în cauză, iar chestiunea analizată este distinctă și privește cerințele din ordinea internă necesar a fi respectate pentru ca cel interesat să se poată folosi de efectele respectivei hotărâri. Cât privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce se referă la greșita aplicare a prevederilor art. 1096 și art. 1097 C. proc. civ. (văzute ca temei de drept substanțial al pricinii, de vreme ce reglementează condițiile în care se poate aprecia asupra temeiniciei cererii de chemare în judecată), instanța de recurs observă că primul argument adus de recurentă este acela că legislația din țara străină nu prevede obligația prezenței ambilor soți la desfacerea căsătoriei, fiind vorba despre o procedură necontencioasă. Or, observă instanța de recurs că acest argument, prin el însuși, nu poate conduce la nelegalitatea deciziei recurate, deoarece eventualul caracter necontencios al procedurii nu implică, de plano, ca aceasta să se desfășoare independent de promovarea cererii de divorț de către ambii soți (respectiv de acordul lor pentru desfacerea căsătoriei), mai ales cât timp pârâtul a susținut că nu a avut cunoștință despre existența procedurii de divorț - și, mai mult decât atât, că nu exista niciun element teritorial care să atragă competența instanței din Australia pentru desfacerea căsătoriei. În privința lămuririlor aduse de reclamantă cu privire la legea statului străin unde hotărârea a fost pronunțată (consemnate în corespondența purtată cu autoritatea australiană, filele x la instanța de apel), Înalta Curte observă că în această informare nu se atestă că procedura de divorț este una necontencioasă în sensul implicat de recurenta reclamantă; dimpotrivă, se arată expres în corespondență că atunci când o parte cere divorțul, care poate fi pronunțat chiar în absența acordului celuilalt soț, ea este obligată să comunice documentele celeilalte părți ("When a party files an Application for Divorce they are required to serve the documents on the other party"). Or, tocmai această mențiune contrazice argumentarea reclamantei recurente în sensul că cerința înmânării citației și a acțiunii către pârât nu era necesară în procedura australiană a divorțului, care ar fi avut caracter necontencios. În schimb, argumentul în sensul că nu este necesar ca soțul pârât să fie de acord cu divorțul și reglementarea divorțului fără culpa vreunuia dintre soți nu conduc la înlăturarea cerinței cuprinse în art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. în cadrul procedurii pendinte. În plus, nefondat susține recurenta că ipoteza speței nu corespunde tezei legale aplicate de instanța de apel, deoarece pârâtul din cauza de față nu avea calitatea de pârât în acea procedură; astfel, cât timp nu rezultă din hotărârea a cărei recunoaștere se cere că el însuși a cerut divorțul (singur sau alături de soția sa, defuncta C.), necesitatea ca cererea să îi fie comunicată îi conferă acestuia poziția procesuală a unui pârât, căruia i se opune acum hotărârea acolo pronunțată, pârât al cărui drept la apărare trebuie să fie respectat, iar instanțele de fond din procedura pendinte erau chemate a verifica, potrivit art. 1096 alin. (1) și art. 1097 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., îndeplinirea acestei cerințe. Pentru aceste considerente, văzând că decizia recurată este legală prin raportare la motivele de recurs invocate și dezvoltate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat.