ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 435/2022

Ședința publică din data de 1 martie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 07.01.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului să plătească reclamantului despăgubiri civile în cuantum de 500.000 euro, cu titlu de daune morale și 65.000 euro cu titlu de daune materiale, în echivalent în RON la cursul oficial comunicat de BNR la data plății, deoarece reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal, în perioada 10 martie 2017 - 21 noiembrie 2017 în baza deciziei penale nr. 296 din 09 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2014.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 5 din CEDO, art. 1349, 1357, 1381,1385, 1386, 1387, 1391 C. civ., art. 252-253 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 15.02.2019, pârâtul Statul Român a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată iar, pe cale de excepție, pârâtul a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată prin raportare la art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, a tardivității formulării acțiunii, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția nulității acțiunii pentru nerespectarea prevederilor art. 194 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a susține cererea de chemare în judecată prin probe pertinente.

Prin sentința civilă nr. 1448/13.06.2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a respins ca neîntemeiată excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, a admis excepția inadmisibilității acțiunii în atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru privarea de libertate a reclamantului în perioada 10.03.2017- 21.11.2017; a respins ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantul A. îndreptată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru privarea de libertate în intervalul menționat; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului în ceea ce privește acțiunea în atragerea răspunderii civile delictuale pentru condițiile de detenție și a respins, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, acțiunea în atragerea răspunderii civile delictuale pentru condițiile de detenție.

Împotriva sentinței civile sus menționate, la data de 18.06.2020, a formulat apel reclamantul A..

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția IV-a civilă, la 13.10.2020, sub nr. x/2019.

Prin decizia nr. 707A din 23 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 1448/13.06.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre judecarea fondului, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin criticile formulate, după expunerea circumstanțelor cauzei, reclamantul a susținut următoarele:

A. Cu privire la admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată se arată că dreptul la despăgubiri potrivit art. 538 și 539 C. proc. pen. se referă la alte cazuri decât cel al recurentului-reclamant, astfel că nu poate fi valorificat în condițiile vizate de textul art. 538-541 C. proc. pen., ci după regulile comune, specifice răspunderii civile delictuale.

Recurentul-reclamant susține că nu se găsește nici în ipoteza erorii judiciare prevăzute de art. 538 C. proc. pen. pentru că reglementează ipoteza în care inculpatul este achitat și nici în aceea a privării nelegale de libertate specificate în cuprinsul art. 539 din același cod, deoarece prin "privare nelegală" de libertate se înțelege reținerea, măsura arestării preventive, precum și măsura arestului la domiciliu.

Recurentul - reclamant opinează că în speță nu este vorba de măsuri preventive privative de libertate, ci de o pedeapsă greșit individualizată în apel, în acest sens invocând dispozițiile art. 539 C. proc. pen.

Sub acest aspect, subliniază că doctrina și practica judiciară susțin în unanimitate că dispozițiile art. 539 C. proc. pen. se referă la măsurile preventive privative de libertate, iar nu la pedeapsa privativă de libertate stabilită după finalizarea procesului penal.

Mai mult, atât Curtea Constituțională, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, în analizarea și interpretarea art. 539 C. proc. pen. au stabilit că eroarea judiciară trebuie să se producă cu privire la măsurile preventive privative luate în cursul procesului penal, iar textul nu vizează alte erori judiciare precum cea survenită la stabilirea pedepsei privative de libertate, caz în care se aplică alte dispoziții legale, precum dispozițiile de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Recurentul-reclamant consideră că în soluționarea cauzei, instanța de apel era ținută să observe și să facă aplicarea corespunzătoare a dezlegărilor obligatorii ce se regăsesc în cuprinsul Deciziei nr. 15/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosar nr. x/2017, precum și a statuărilor din Decizia Curții Constituționale nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016.

Așadar, recurentul-reclamant opinează că în cauză sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 1349, 1357, 1381, 1385, 1386, 1387, 1391 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, ale art. 252-253 C. civ. privitoare la drepturile personalității, ale art. 8, ale art. 5 parag. 1 și 5 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, recurentul-reclamant subliniază că a executat pedeapsa închisorii în urma unei erori judiciare și se prevalează de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, potrivit cărora "răspunderea statului pentru erorile judiciare se poate angaja și în alte cazuri decât în cele reglementate de legea specială", considerând așadar că Statul este cel care are calitatea procesuală pasivă pentru eroarea săvârșită în prezenta cauză.

Mai susține că răspunderea statului subzistă atât pentru eroarea judiciară săvârșită prin organele sale judiciare la stabilirea pedepsei privative de libertate, cât și pentru condițiile de detenție mizere, inumane, degradante la care a fost supus reclamantul.

Consireră recurentul că Statul Român prin organele sale trebuie să asigure condiții de detenție obiectiv acceptabile precum: detenția în celule aerisite care să nu fie suprapopulate, suficiente paturi pentru deținuți, igiena camerei, condiții sanitare decente, calitatea bună a mâncării, întreținere generală bună a penitenciarului etc., condiții care să nu încalce art. 3 din Convenție (a se vedea: CEDO, Dougoz contra Greciei (2001), Peers contra Greciei (2001), Kalashnikov contra Rusiei (2002).

De asemenea, se susține că instanța avea obligația de a pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a terțului, putând aprecia dacă, în funcție de circumstanțele concrete ale pricinii, va proceda sau nu la lărgirea cadrului procesual. Nesocotirea obligației legale ce incumbă instanței, atrage nelegalitatea hotărârii.

Așa cum s-a arătat în doctrină, ipoteza art. 78 alin. (2) nu este o situație derogatorie de la principiul disponibilității procesului civil, textul impunând instanței doar obligația de a pune în discuție necesitatea introducerii terțului în cauză, părților inițiale revenindu-le dreptul de a hotărî dacă se judecă sau nu în contradictoriu și cu persoana arătată de instanță.

Respingerea unei cereri de chemare în judecată pentru lipsa calității procesuale pasive a unui pârât, în condițiile în care există text expres în procedura civilă care obligă judecătorul să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a terțului, încercând astfel să regularizeze această deficiență în formularea cererii, denotă în mod evident un raționament juridic greșit și vatămă în mod grav drepturile și interesele legitime ale cetățeanului care s-a adresat justiției.

În temeiul principiului securității juridice strâns legat de dreptul de acces la un tribunal, ignorarea de către judecător a unei reguli de procedură care duce la inadmisibilitatea unei cereri care îi este adresată, constituie o violare a dreptului de acces la un tribunal.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Astfel, potrivit art. 539 C. proc. civ.:

"Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate - (1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei".

Instanța de recurs observă că potrivit deciziei civile nr. 11/2020 din 17 februarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. și publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, prin care s-a respins ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2018, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

- dacă art. 539 din C. proc. pen. se referă doar la măsurile preventive privative de libertate sau și la caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare;

- iar în caz afirmativ, dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare trebuie să fie constatat explicit prin hotărâre definitivă a instanței de judecată învestite cu judecata cauzei penale și dacă sintagma "hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei" include și hotărârea pronunțată în soluționarea unui recurs în casație", s-au statuat de către instanța supremă următoarele:

"102. Astfel, referitor la împrejurarea dacă, în contextul art. 539 alin. (1) din C. proc. pen., privarea nelegală de libertate ar putea avea în vedere doar măsurile preventive privative de libertate, nu și privarea nelegală de libertate în executarea pedepsei privative de libertate (închisoare cu executare), se constată, din perspectiva unei interpretări literale, că norma invocată se referă la dreptul la repararea pagubei al persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată în mod nelegal de libertate, fără a distinge după cum privarea de libertate a fost urmarea unei măsuri preventive privative de libertate, a unei pedepse sau a altei sancțiuni penale. Cum norma analizată nu conține astfel de distincții, nici interpretului nu îi este permis să le facă, potrivit principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Într-adevăr, Înalta Curte constată că aceste dezlegări de principiu enunțate de instanța supremă - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegări care răspund punctual criticilor formulate sub aceste aspecte de recurent în cadrul motivelor de recurs formulate, sunt realizate în cadrul Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, de asemenea obligatorii pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ. și publicate în Monitorul Oficial al României nr. 946 din 29 noiembrie 2017, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara și, în consecință, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia și că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Astfel, în cadrul respectivei decizii obligatorii, s-a arătat că "34. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii reține că sintagma "instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei" se referă doar la instanța penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanță sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac. (...)

Toate aceste statuări citate, cu caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată ilustrează așadar, în mod inechivoc, includerea în domeniul obiectiv de aplicare al art. 539 C. proc. civ. a deținerii nelegale dispuse în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive desființate ulterior în calea de atac extraordinară a recursului în casație și totodată, cuprinderea unei hotărâri pronunțate de instanța de recurs de casație în sfera actelor jurisdicționale reglementate în cadrul alin. (2) al art. 539 C. proc. civ., contrar deci, aserțiunilor recurentului în sens opus, conform cărora art. 539 C. proc. pen. ar viza exclusiv măsurile preventive privative de libertate. Or, tocmai aceasta este situația supusă judecății de către recurentul reclamant în prezentul litigiu: deținerea invocat nelegală în baza unei hotărâri judecătorești definitive desființate ulterior în calea de atac extraordinară a recursului în casație, caracterul nelegal invocat de recurent fiind precizat a fi fost stabilit în cuprinsul deciziei pronunțate în recursul în casație.

Concluzia anterior decelată, a caracterului larg, cuprinzător al câmpului de aplicare al art. 539 C. proc. civ., este de altfel, subliniată și de Decizia recentă a Curții Constituționale nr. 136/2021 din 3 martie 2021, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., obligatorie de asemenea pentru instanțele de judecată potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție și publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a textului de lege menționat și s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituțională.

Instanța de contencios constituțional a statuat cu acest prilej, faptul că "41. În consecință, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen.. Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, c, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției.

Prin această din urmă decizie a Curții Constituționale se confirmă așadar, caracterul larg al domeniului de aplicare al prevederilor art. 539 C. proc. civ., prin confirmarea cuprinderii nu doar a situațiilor de deținere nelegală, ci și doar nedreaptă.

Decizia Curții Constituționale nr. 48/2016 invocată de recurent (cu ansamblul trimiterilor din cadrul acesteia la decizii mai vechi ale forului constituțional, pronunțate în evaluarea unor excepții de neconstituționalitate ale art. 504 alin. (3) din C. proc. pen. vechi, din 1968) a fost pronunțată anterior Deciziilor obligatorii nr. 15/2017, nr. 11/2020 ale instanței supreme sau Deciziei nr. 136/2021 din 3 martie 2021 a aceleiași Curți Constituționale, decizii recente care au configurat și confirmat domeniul extins de aplicare al art. 539 C. proc. pen., astfel încât raportat la dinamica jurisprudenței obligatorii a instanțelor supremă și de contencios constituțional, invocarea deciziei nr. 48/2016 de către recurent nu (mai) poate reprezenta un obstacol dirimant în algoritmul juridic expus al cauzei prezente.

Din perspectiva tuturor acestor considerente, Înalta Curte apreciază că instanțele devolutive în mod judicios au constatat faptul că pretențiile recurentului referitoare la detenția sa din perioada 10.03.2017 - 21.11.2017 își găsesc calea procesuală de rezolvare în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. civ., obligatorie - potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant - norma specială derogă de la cea generală - față de dreptul comun reprezentat de acțiunea în răspundere civilă delictuală, reglementată de art. 1349 și urm. C. civ. prin raportare la art. 252-253 C. civ. referitoare la drepturile personalității și la art. 8, art. 5 parag. 1 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, indicate de reclamantul recurent.

Astfel, în justificarea acestui capăt de cerere, reclamantul a arătat că pe perioada detenției sale, condițiile de detenție au fost degradante, inumane, obiectiv inacceptabile, datorită: detenției în celule suprapopulate, lipsa paturilor, a igienei corespunzătoare, a condițiilor sanitare decente, calitatea proastă a mâncării, întreținerea generală necorespunzătoare, cu încălcarea astfel, a art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și a Regulilor penitenciare europene din 1987.

În raport de aceste limite obiective ale învestirii instanței, este important de reținut că instanțele de fond trebuiau să analizeze alegațiile reclamantului privind supraaglomerarea penitenciarelor și celelalte condițiile necorespunzătoare de detenție nu doar din unghiul dispozițiilor de drept intern, național, precum au procedat, dar și din perspectiva prevederilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocate în mod expres ca temei juridic al cererii de către reclamant, prevederi care interzic tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante și care impun obligații pozitive în sarcina statelor membre, instanțele de fond trebuind astfel, să aplice în cauză, în mod judicios, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale.

În acest context, instanța de recurs apreciază, în acord cu jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului, că în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza speței deduse judecății, condițiile de detenție se impun a fi analizate pe terenul art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reamintind că în cauza pilot Rezmiveș și alții contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistemică a art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru condițiile materiale de detenție din penitenciare, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenție.

Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase de asemenea, că în România, condițiile de detenție, în special suprapopularea și condițiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

Relativ la acest aspect, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a reținut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), parag. 94 și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46).

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecății, respectiv al răspunderii pentru condițiile de detenție din penitenciarele din România, se regăsește în hotărârea pilot Rezimveș și alții contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situația particulară a reclamanților nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncționalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (parag. 110).

Curtea EDO a reamintit în acest sens, că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin de regulă, din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, parag. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (parag. 124).

În ceea ce privește susținerile intimatului că sunt relevante prevederile art. 6 alin. (1) lit. a), c) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, potrivit cărora "(1) În realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administrația Națională a Penitenciarelor exercită următoarele atribuții: a) organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești, în conformitate cu legislația în vigoare; (...) c) elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate, urmărește transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, exercitarea drepturilor de către deținuți, persoane internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum și interzicerea discriminării", ale art. 1 alin. (5) din aceeași hotărâre de guvern coroborată cu art. 22 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 2 din H.G. nr. 652/2009, ale art. 6 IV - pct. 2 din aceeași hotărâre de guvern ultim menționată, conform cărora Ministerul Justiției "coordonează executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri privative ori neprivative de libertate și asigură condițiile pentru respectarea drepturilor persoanelor față de care s-au dispus astfel de pedepse sau măsuri", precum și dispozițiile întregului art. 5 din H.G. nr. 652/2009, în mod special lit. c), d), e)

1

, g), referitoare la funcțiile principale ale Ministerului Justiției, precum și cele ale Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sau cele ale Deciziei Directorului General al Autorității Naționale a Penitenciarelor nr. 507/2012 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a unităților penitenciare, Înalta Curte constată că Administrației Naționale a Penitenciarelor și penitenciarelor din subordine le revine un rol secundar, care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, în acest sens pronunțându-se și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispozițiile art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce impun statului, ca semnatar al Convenției, o obligație legală de a aplica măsurile generale și/sau individuale corespunzătoare pentru a soluționa problema supraaglomerării din locurile de deținere și problema condițiilor precare de detenție, în conformitate cu principiile Convenției, și a garanta astfel drepturile persoanelor aflate în detenție.

De altfel, Înalta Curte constată că Statul Român a recunoscut, prin adoptarea art. 55

1

din Legea nr. 169/2017 ce a modificat Legea nr. 254/2013, compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare, respectiv în oricare centru de detenție din România care a avut lipsuri la condițiile impuse de standardele europene.

În consecință, raportându-ne la statuările Curții Europene pe terenul art. 3 al Convenției, cu privire la condițiile de detenție enunțate supra, nu se poate aprecia, că în speța dedusă judecății, nu ar avea legitimare procesuală pasivă intimatul Statul Român, ci Administrația Națională a Penitenciarelor sau Ministerul Justiției sau unitățile de detenție, așa cum se încearcă a se acredita ideea.

Astfel, câtă vreme este exhibată o imposibilitate obiectivă a acestor instituții de a se conforma standardului prevăzut în legislația europeană, preluat și în legislația internă, ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, prejudiciul invocat a fi suportat de reclamant, raportat la condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilitățile de decizie și control ale acestor instituții, o atare statuare este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia o astfel de situație este determinată de o problemă structurală și sistemică - supraaglomerarea penitenciarelor - care angajează o adevărată răspundere obiectivă a statului.

În cauza dedusă judecății, răspunderea Ministerului Justiției, a Administrației Naționale a Penitenciarelor și corelativ, a penitenciarelor ar fi fost incidentă, reținându-se că s-ar fi justificat calitatea procesuală a acestora, doar dacă aceștia ar fi fost chemați a răspunde pentru producerea unui eventual prejudiciu, ca urmare a condițiilor efective de detenție, altele decât supraaglomerarea din penitenciare și problema condițiilor precare de detenție, ce reprezintă, astfel cum s-a enunțat, o problemă sistemică a însuți Statului român. Or, astfel cum s-a enunțat anterior, reclamantul își întemeiază pretențiile în privința acestui capăt de cerere pe exact aceste două cauze: supraaglomerarea din penitenciare și problema condițiilor precare de detenție.

În consecință, în mod legal, în aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea art. 3 al Convenției Europene, obligatorie pentru instanțe, intimatului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, trebuia să îi fie recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, fiind considerat responsabil, prin omisiunea de a acționa pentru eradicarea deficiențelor structurale constatate, privind condițiile de detenție în penitenciarele din România, sub aspectul supraaglomerării acestora și condițiilor precare de deținere.

De asemenea, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 221 - 224 C. civ., pe care între altele, se fundamentează instanța de apel, nu conduc către o concluzie contrară celei trase de prezenta instanța de recurs, atât timp cât prin intermediul acestor prevederi interne, este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar și a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar pentru obligațiile autorităților publice.

Urmare a celor anterior enunțate, Înalta Curte constată că critica referitoare la nelegala neaplicare în cauză de către instanțele devolutive a art. 78 C. proc. civ., rămâne fără obiect în condițiile în care prin prezenta decizie civilă s-a recunoscut legitimitatea procesuală pasivă a intimatului în litigiul prezent.

Așadar, constatând că în mod greșit s-a soluționat excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a intimatului în privința acestui capăt de cerere, capătul de cerere nefiind așadar judecat pe fond, Înalta Curte constată faptul că în temeiul art. 497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 707A din 23 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare în privința acestui capăt de cerere, la aceeași curte de apel, casarea integrală a deciziei recurate impunându-se în raport de caracterul unitar al căii de atac a apelului declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 707A din 23 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 martie 2022.