Decizia nr. 303/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Timiș, secția I civilă, în data de 17 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând instanței obligarea pârâților la plata sumei de 45.000 euro, reprezentând prejudiciul cauzat prin provocarea unui incendiu, care a distrus apartamentul proprietatea reclamanților și bunurile aflate în acesta; obligarea pârâților la plata sumei de 1.500 euro, reprezentând cheltuieli de deplasare dus-întors pe distanta Milano - Sânnicolau Mare; obligarea pârâților la plata sumei de 3.500 euro, reprezentând beneficiu nerealizat; preum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea de completare a acțiunii din 10 noiembrie 2016, reclamanții au arătat că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, așa cum este indicat și în acțiune, este de 225.000 RON, reprezentând echivalentul în RON, al sumei de 50.000 euro și a fost calculat, după cum urmează: - 202.500 RON (echivalentul a 45.000 euro), reprezintă prețul distrugerilor aduse apartamentului și bunurilor aflate în acesta; - 6750 RON (echivalentul a 1500 euro), reprezintă cheltuieli de deplasare dus-întors, pe distanta Milano - Sânnicolau Mare (combustibil, taxe de autostrada, vignete, etc); - 15750 RON (echivalentul a 3500 euro), reprezintă beneficiul nerealizat prin lipsa reclamanților de la serviciu, din Italia, pentru o perioada de 2 săptămâni, cât au fost reținuți în România din cauza incendiului provocat de pârâți. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1349 C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1628/2019 din 11 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D.; au fost obligați pârâții la plata către reclamanți a sumei de 110.368 RON, reprezentând despăgubiri; a fost respinsă, în rest, acțiunea și au fost obligați pârâții la plata sumei de 2000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată către reclamanți.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 251 din 16 decembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins cererile de apel formulate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanții-pârâți D. și C., împotriva sentinței civile nr. 1628 din 11 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă.

Cererea de recurs Împotriva deciziei civile nr. 251 din 16 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs pârâții D. și C.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă în data de 22 martie 2021 și a fost repartizat, aleatoriu, completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris (dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție). Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, instanței de apel, care a aplicat greșit normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 1376 alin. (1) C. civ., întrucât prejudiciul reclamanților nu a fost cauzat de bunul aflat sub paza recurenților, respectiv de terasa din lemn, ci de incendiul a cărui sursă nu a fost pe deplin lămurită. Chiar și în contextul reținerii ca probă a expertizei tehnico-judiciare în procese pirogene și incendii, efectuată în cauza penală ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare, răspunderea pentru paza lucrului nu poate fi reținută. Au arătat că este corectă aprecierea instanței de apel potrivit căreia răspunderea civilă reglementată prin dispozițiile art. 1376 alin. (1) C. civ. este una obiectivă, independentă de orice culpă și, în atare situație, răspunderea poate fi antrenată doar atunci când lucrul, prin dinamica sa, prin exploatarea sa, produce prejudiciul, însă nu și în situația din speță, în care prejudiciul a fost cauzat reclamanților de incendiu, terasa din lemn fiind primul bun incendiat, în împrejurări nelămurite complet în cauza penală. Recurenții au mai învederat că, în speță, poate fi antrenată cel mult răspunderea pentru fapta proprie, care a reprezentat cauza incendiului, nicidecum răspunderea pentru fapta lucrului, după cum greșit a reținut instanța de apel, întrucât incendiul nu a fost produs de natura bunului, ci dintr-o cauză exterioară. Conchizând, recurenții au arătat că incendiul nu poate fi apreciat ca o acțiune sau inacțiune a unui bun neînsuflețit, ci reprezintă consecința unor factori externi, care acționează asupra unui bun neînsuflețit și care, prin consecințele pe care le produce, poate produce prejudicii și altor persoane, context în care antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat de un bun neînsuflețit, întemeiată pe dispozițiile art. 1376 alin. (1) C. civ., este, în mod evident, greșită.

Apărările formualte în cauză Intimații au depus întâmpinare, la data de 22 aprilie 2021, prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei civile recurate, ca legală și temeinică, arătând, în esență, că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 1376 alin. (1) C. civ. care reglementează răspunderea pentru lucruri, având în vedere și concluziile raportului de expertiză în procese pirogene și incendii efectuat în cauză, din care rezultă că terasa a fost construită fără autorizație de construire, iar modul de alimentare cu energie a conductorilor electrici improvizați a determinat izbucnirea incendiului. Recurenții au formulat răspuns la întâmpinare, la data de 12 mai 2021, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimații-reclamanți, arătând că pentru construirea terasei de lemn nu a fost necesară o autorizație de construire, iar, în speță, nu este incidentă răspunderea pentru fapta lucrului.

Procedura de filtru Prin încheierea din 10 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâții D. și C. împotriva deciziei civile nr. 251 din 16 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016, și a fixat termen în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea acestuia. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Criticile invocate de recurenți circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esență, gresita interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material incidente răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, respectiv art. 1376 alin. (1) C. civ., susținându-se că prejudiciul reclamanților nu a fost cauzat de bunul aflat în paza pârâților, ci de incendiu, ale cărei cauze nu au fost pe deplin lămurite. Criticile sunt nefondate, argumentele expuse de recurenți fiind formulate cu neobservarea trăsăturilor speciale ale formei de răspundere pentru fapta lucrului care își găsește reglementare în art. 1376 C. civ. Se reține că răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1376 alin. (1) C. civ., poate fi invocată, în principiu, de orice persoană care a suferit un prejudiciu injust cauzat de un lucru aflat în paza juridică a altei persoane, iar toate persoanele care suferă un prejudiciu cauzat de un lucru al altuia sunt în drept să exercite, în temeiul art. 1376 alin. (1) C. civ., o acțiune în răspundere împotriva păzitorului juridic al acelui lucru. Art. 1376 alin. (1) C. civ. dispune expres că obligația de reparare a prejudiciului în sarcina celui care are paza lucrului este independentă de orice culpă, adică de orice vinovăție, fiind consacrată legislativ răspunderea obiectivă, fără culpă, această răspundere fundamentându-se pe obligația de garanție în sarcina păzitorului juridic cu privire la "comportamentul lucrului", care are ca suport riscul de activitate. Caracterul obiectiv al acestei răspunderi rezultă și din textul art. 1380 C. civ. care prevede că, în cazul prevăzut de art. 1376 din cod, alături de răspunderea pentru animale și ruina edificiului, obligația de reparare a prejudiciului nu există doar atunci când este cauzat exclusiv de fapta victimei ori a unui terț sau este urmarea unui caz de forță majoră. În alți termeni, răspunderea păzitorului juridic al lucrului este exclusă numai dacă se face dovada inexistenței raportului de cauzalitate dintre lucru și prejudiciul suferit de reclamant, iar proba se face prin dovada că, dimpotrivă, prejudiciul este cauzat exclusiv de un caz de forța majoră, de fapta victimei sau fapta unei terțe persoane. În speță, fiind vorba despre o acțiune prin care a fost invocată răspunderea pârâților recurenți pentru un prejudiciu cauzat de un lucru urmarea unui incendiu, în raport cu prevederile art. 1376 C. civ. a fost necesar ca instanțele de fond să analizeze dacă reclamanții au suferit un prejudiciu, dacă lucrul aflat în proprietatea pârâților a contribuit sau nu la producerea respectivului prejudiciu, respectiv dacă lucrul se afla în paza juridică a pârâților. Astfel, acestea au fost coordonatele în care a fost evaluat controlul judiciar realizat de instanța de apel, care, în urma analizei realizate în etapa apelului, a confirmat concluzia instanței de fond potrivit cu care lucrul aflat în paza pârâților a contribuit la consecințele păgubitoare produse reclamanților. Pentru a hotărî astfel, în mod corect, instanța de apel a avut în vedere expertiza tehnico-judiciară în specialitate procese pirogene și incendii, efectuată în dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare, împotriva căreia părțile nu au formulat obiecțiuni, deși au avut această posibilitate legală, prin care s-a concluzionat că sursa incendiului au fost supracurenții de suprasarcină în conductorii electrici de alimentare a receptorilor, amplasați în terasă; totodată, instanța de apel a avut în vedere procesul-verbal de intervenție nr. x/16.09.2016, prin care s-a consemnat că locul focarului a fost terasa, sursa probabilă de aprindere a fost flacăra, iar mijlocul care putea produce aprinderea a fost focul în aer liber. În acest context factual, se reține că dispozițiile de drept material care reglementează răspunderea civilă pentru fapta lucrului au fost corect aplicate de instanța de apel, care a constatat că pârâții sunt proprietarii terasei ce a fost alimentată cu o instalație electrică defectă, din cauza căreia au fost produse prejudicii reclamanților, răspunderea incidentă în speță având caracter obiectiv, iar persoana păgubită nefiind obligată să facă dovada culpei proprietarului. În raport cu starea de fapt corect reținută de către instanțele de fond și care nu poate fi reanalizată ori schimbată în prezenta cale extraordinară de atac, se reține că nu sunt fondate criticile recurenților că incendiul nu a fost produs de natura bunului, ci dintr-o cauză exterioară, ceea ce implică o faptă proprie, care trebuie dovedită. Aceasta întrucât, din economia normei juridice enunțate, art. 1376 alin. (1) C. civ., rezultă neîndoielnic faptul că această formă de răspundere nu instituie, ca și condiții, nici vinovăția păzitorului juridic - fiind expres prevăzut în lege că obligația de reparare a prejudiciului operează "independent de orice culpă", nici existența unei fapte cu caracter ilicit a aceluiași păzitor juridic. Astfel, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri reprezintă o formă de răspundere indirectă, care nu implică fapta unei persoane, ea fiind antrenată independent de orice culpă. Aceasta se fundamentează pe paza juridică exercitată asupra lucrului care produce paguba și are ca fundament ideea de garanție a păzitorului juridic, care este ținut să își asume riscul producerii unor prejudicii de către lucru. În baza acelorași argumente, se reține caracterul nefondat al criticii invocate de recurenți în sensul că, în speță, ar putea fi antrenată răspunderea pentru fapta proprie care a reprezentat cauza incendiului, iar nu răspunderea pentru fapta lucrului, cum greșit s-a reținut. În acest sens, se reține că raportul dintre forma de răspundere reglementată prin art. 1376 C. civ. și forma de răspundere pentru fapta proprie, la care se referă art. 1357 din același cod, este unul de la special la general, astfel încât, în aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant, s-a impus ca analiza pretenției de despăgubire întemeiată de reclamanți pe consecințe prejudiciabile cauzate de un lucru aflat în paza juridică a pârâților recurenți să se realizeze în raport cu cerințele menționatei norme speciale și derogatorii, iar nu prin raportare la condițiile specifice răspunderii civile delictuale. Răspunderea civilă pentru fapta proprie poate fi antrenată doar atunci când paza juridică și paza materială nu sunt exercitate de una și aceeași persoană, păzitorul material neputând răspunde în baza art. 1376 alin. (1) C. civ., el răspunzând numai pentru fapta proprie în condițiile art. 1357 C. civ., ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății. Așadar, instanțele de fond, în mod corect, au reținut incidența dispozițiilor art. 1376 C. civ., analizând pretențiile solicitate de reclamanți în conformitate cu aceste dispoziții legale, întrucât lucrul însuși, aflat în proprietatea pârâților (instalația electrică amplasată pe terasă) a fost cel care a cauzat incendiul prejudiciind reclamanții, astfel cum a rezultat din ansamblul probator administrat în cauză și care nu poate fi reapreciat, în recurs. Pentru aceste considerente, reținând că motivele invocate de recurenți sunt nefondate, în ansambulul lor, iar instanța de apel a dat o corectă și judicioasă dezlegare cauzei deduse judecății, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții D. și C. împotriva deciziei civile nr. 251 din 16 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016. Referitor la solicitarea intimaților-reclamanți de obligare a recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat în cuantum de 4551 RON, potrivit chitanței seria x nr. x/28.01.2022, cheltuieli de transport în sumă de 110,23 euro, potrivit facturii nr. x din 26.01.2022 și cheltuieli de cazare în valoare de 340 RON, potrivit facturii seria x nr. x/09.02.2022, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenți la plata sumei de 5436,01 RON, pe care o apreciază ca fiind proporționată, în raport cu activitatea desfășurată de avocat și complexitatea cauzei.