ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2805/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, sub nr. x/2019, la data de 23.08.2019, reclamanta S.C. Complex Turistic S.A. prin lichidator judiciar A., în contradictoriu cu pârâta U.A.T. com. Holboca, a solicitat, în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 239.800 RON reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 997 mp pe care este amenajat un drum betonat, cu nr. cadastral x (nr. vechi 376/1), înscris în Cartea Funciară nr. x (nr. vechi 552), nr. parcelă 1 (974/30), situat în intravilanul localității Dancu, com. Holboca, jud. Iași și a sumei de 404.050 RON reprezentând chirie până la data formulării acțiunii pentru folosința acestui bun și în continuare (2 euro/mp/lună) până la achitarea efectivă. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei U.A.T. com. Holboca - Consiliul Local al comunei Holboca să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 997,30 mp, identificat mai sus, să-i plătească suma de 404.050 RON, reprezentând chirie până la data cererii de chemare în judecată pentru folosința terenului pe care este amenajat drum betonat, să-i plătească chirie de 2 euro/mp/lună pentru folosința terenului pe care este amenajat drum betonat, de la data cererii și până la data lăsării în deplină proprietate și posesie a terenului, obligarea pârâtei să pună în discuția consiliului local și să aprobe anularea hotărârii Consiliului Local nr. 52/2010 prin care s-a atribuit terenului denumirea de "str. x", obligarea pârâtei să pună în discuția consiliului local modificarea Regulamentului general de urbanism al Comunei Holboca și scoaterea terenului proprietatea S.C. Complex Turistic S.A. căreia i s-a atribuit denumirea de str. x din rețeaua stradală a loc. Dancu, com. Holboca, jud. Iași, obligarea pârâtei să pună în discuția consiliului local și să aprobe anularea autorizațiilor de construire emise pentru str. x din loc. Dancu, com. Holboca, jud. Iași și notificarea beneficiarilor acestor autorizații, obligarea pârâtei să desființeze însemnele, inscripțiile, bornele și altele asemenea care delimitează terenul proprietatea S.C. Complex Turistic S.A., ca și str. x din loc. Dancu, com. Holboca, jud. Iași. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 563 și urm. din C. civ. Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1138/2019 pronunțată de Tribunalul Iași. Prin încheierea de ședință din 4 iunie 2020, s-a dispus disjungerea capetelor subsidiare de cerere și formarea unui nou dosar, repartizat aceluiași complet de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași Prin sentința nr. 1481/15.10.2020, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins excepția autorității de lucru judecat și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. Complex Turistic S.A., prin lichidator judiciar A.., în contradictoriu cu pârâta U.A.T. comuna Holboca-Consiliul Local al comunei Hoboca.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Iași Prin decizia nr. 289/2021 din 27 mai 2021, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins, ca inadmisibil, apelul declarat de reclamanta S.C. Complex Turistic S.A., prin lichidator A.., împotriva încheierii de ședință din 4 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, și ca neîntemeiat apelul declarat de reclamanta S.C. Complex Turistic S.A., prin lichidator A.., împotriva sentinței civile nr. 1481 din 15 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.C. Complex Turistic S.A., prin lichidator A.. La data de 6 august 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită cu soluționarea recursului declarat de reclamantă, iar după parcurgerea etapei de comunicare a actelor procedurale, prin rezoluția din data de 19 octombrie 2021 a fost fixat termen de judecată la data de 15 decembrie 2021. Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. A criticat recurenta decizia instanței de apel, în esență, sub următoarele aspecte: 4.1. Printr-un prim motiv de recurs, încadrabil în prevederile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea principiului contradictorialității. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că excepția inadmisibilității apelului împotriva încheierii de ședință din 04.06.2021, invocată din oficiu, nu a fost pusă în discuția părților, întrucât instanța de apel a rămas în pronunțare la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, respectiv 13.05.2021, când a dispus amânarea pronunțării la data de 27.05.2021. Prin omisiunea de a-i acorda apelantei cuvântul asupra inadmisibilității apelului, au fost încălcate principiul contradictorialității și dreptul la apărare. 4.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, încadrabil în prevederile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 477 alin. (1) și art. 22 alin. (6) din același cod. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susținut că, prin apelul formulat, pârâta nu a criticat sentința primei instanțe cu privire la excepția autorității de lucru judecat. Deși reclamanta apelantă a stabilit în mod expres limitele rejudecării fondului, iar excepția autorității de lucru judecat nu a fost vizată de criticile aduse sentinței fondului, totuși, în mod nelegal în opinia recurentei, instanța de apel a valorificat considerentele deciziei pronunțate în dosarul x/2018 sub aspect probator, dând eficiență puterii de lucru judecat. Procedând astfel, instanța de apel a depășit limitele apelului declarat de reclamanta recurentă, încălcând dispozițiile art. 477 alin. (1) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. 4.3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, încadrabil în prevederile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susținut că disjungerea capetelor subsidiare de cerere, cu formarea unui nou dosar nr. x/2020, a fost greșit apreciată drept o măsură de administrare judiciară care nu poate face obiectul nici unei căi de atac, cu consecința respingerii ca inadmisibil a apelului formulat împotriva acestei încheierii din 04.06.2020, deși aceasta este o încheiere intermediară, care se atacă odată cu fondul. A mai susținut recurenta că, la termenul de judecată din data de 26.01.2021, instanța de judecată s-a pronunțat cu privire la suspendarea cauzei, omițând să se pronunțe cu privire la excepția conexării dosarului disjuns nr. x/2010, la dosarul nr. x/2019. Raportat la prevederile art. 99 alin. (1) din C. proc. civ. și la încheierea din data de 06.08.2020, prin care s-a constatat că Tribunalul Iași, secția civilă este competent să soluționeze capătul subsidiar din cererea de chemare în judecată, rezultă că, prin încheierea din 04.06.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, s-a încălcat dreptul reclamantului la o judecată unitară a cererii sale, întrucât ambele capete de cerere, principal și subsidiar, trebuiau judecate împreună, neexistând niciun impediment din punct de vedere al competenței, pentru toate capetele de cerere se administrau aceleași probatorii și se judecau între aceleași părți, iar instanța, în vederea asigurării unei judecăți unitare, le putea soluționa printr-o singură hotărâre. În plus, soluționarea capătului principal de cerere nu era întârziat prin soluționarea capetelor subsidiare. Or, prin aplicarea greșită a normei legale care reglementează situațiile în care este posibilă disjungerea, recurentul consideră că a suferit o vătămare a drepturilor procesuale, concretizată prin menținerea abuzivă a separării capetelor de cerere (principal și accesorii), deși între ele exista o strânsă legătură. 4.4. Printr-un ultim motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât U.A.T. Holboca are dreptul să dea nume doar străzilor care fac parte din drumurile de interes local care aparțin unității administrative pe teritoriul căreia se află, în niciun caz nu are dreptul să dea nume unui teren/drum privat. În speță, nu este vorba doar de o atribuire de nume unui teren/drum privat, ci de o schimbare a regimului juridic al acestuia prin includerea în rețeaua stradală publică, întrucât terenul în suprafață de 997,30 mp proprietate privată este parte componentă din strada x, care este un drum de interes local și aparține proprietății publice a comunei Holboca. Or, a arătat recurenta, prin întâmpinarea depusă pârâta recunoaște că a emis autorizații de construcție pentru parcele de teren aflate în jurul terenului aparținând celei dintâi (teren/drum privat), deoarece persoanele care au cumpărat teren în jur nu au altă cale de ieșire la drum. Astfel, pârâta a încălcat atât art. 25 din H.G. nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului General de Urbanism, cât și prevederile din documentul intitulat Reactualizare plan urbanistic general-comuna Holboca, jud. Iași, întrucât acele proprietăți nu aveau asigurat accesul la un drum public. Mai mult decât atât, tot pârâta s-a folosit de acest bun imobil ca un proprietar, prin săparea de șanțuri pentru aducțiune de apă, canalizare, gaz, fără să ceară vreodată acordul proprietarului ori să-l despăgubească, în plus a permis și altor persoane să-l folosească drept drum de acces public, prin inducerea acestora în eroare. A mai susținut recurenta că pârâta intimată nu are dreptul să includă un teren proprietate privată în cuprinsul unui drum public decât cu respectarea prevederilor art. 54 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul juridic al drumurilor. Astfel, aceasta și-a însușit terenul proprietatea recurentei, printr-o formă nelegală de transfer al dreptului de proprietate, care nu se regăsește printre modurile de dobândire a unui bun conform art. 557 din C. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă U.A.T comuna Holboca nu a depus întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele și potrivit considerentelor expuse în cele ce urmează. Recursul reclamantei a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate s-a susținut, în esență, că soluția de inadmisibilitate a apelului împotriva încheierii premergătoare din 4 iunie 2020, prin care au fost disjunse capetele de cerere subsidiare, a fost pronunțată cu încălcarea atât a principiilor contradictorialității și dreptului la apărare, cât și a dispozițiilor art. 465 și art. 466 alin. (4) raportat la art. 99 alin. (1) din C. proc. civ., ceea ce i-a cauzat reclamantei o vătămare procesuală, prin nesocotirea dreptului acesteia la judecata unitară a cererii introductive, în condițiile în care exista o strânsă legătură între capetele de cerere formulate în principal și în subsidiar. Pe de altă parte, s-a susținut că soluția de respingere a apelului declarat împotriva sentinței fondului nesocotește limitele efectului devolutiv, întrucât instanța de apel a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat în procesul anterior având ca obiect acțiunea posesorie, deși respingerea excepției autorității de lucru judecat nu a fost criticată în fața instanței de prim control judiciar. Mai mult decât atât, decizia recurată este rezultatul aplicării greșite a principiilor și regulilor de drept în materia dreptului de proprietate și a administrației publice locale, întrucât ignoră faptul că reclamantei i-a fost îngrădită în mod nepermis exercitarea dreptului său de proprietate în plenitudinea atributelor referitoare la posesia, folosința și dispoziția asupra terenului litigios, prin schimbarea regimului juridic al acestuia ca urmare a includerii în rețeaua stradală publică și a efectuării anumitor acte sau lucrări care contravin prevederilor O.G. nr. 43/1997 și H.G. nr. 525/1996. Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, este de observat că obiectul material vizat de demersul judiciar pendinte îl constituie terenul în suprafață de 997 mp situat în Comuna Holboca, sat Dancu, jud. Iași, cu regim juridic afirmat de proprietate privată a reclamantei S.C. Complex Turistic S.A. (regim juridic necontestat în proces), pe care este amenajat drum betonat și căruia i s-a atribuit denumirea de "strada B." în rețeaua stradală publică, prin hotărârea Consiliului Local al Comunei Holboca nr. 52/2010. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâta comuna Holboca, întemeindu-se pe dispozițiile art. 563 și urm. din C. civ., în principal despăgubiri civile reprezentând contravaloarea terenului și lipsa de folosință a acestuia, iar în subsidiar revendicarea terenului și obligarea la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a acestuia, precum și "efectuarea unor acte administrative și practice" (punerea în discuția consiliului local și aprobarea anulării Hotărârii Consiliului Local nr. 52/2010 privind atribuirea denumirii stradale, modificării Regulamentului general de urbanism al Comunei Holboca și anulării autorizațiilor de construire emise pentru proprietarii riverani, precum și desființarea însemnelor, inscripțiilor, bornelor care delimitează terenul litigios). Pârâta a depus întâmpinare prin care, fără a invoca în termeni expliciți excepția necompetenței materiale procesuale (specializate), a susținut că sunt de competența instanței de contencios administrativ capetele de cerere accesorii formulate în subsidiar (descrise la filele x din vol. I al dosarului de fond). Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta s-a apărat afirmând că respectivele cereri accesorii subsidiare au natura juridică a unor veritabile obligații de a face în materie civilă, de competența instanței civile de drept comun, întrucât reprezintă "măsuri practice" menite să asigure efectivitatea unei eventuale hotărâri judecătorești favorabile pronunțate în petitul subsidiar de revendicare imobiliară. Instanța de fond, prin încheierea premergătoare din 4 iunie 2020, a dispus măsura disjungerii capelelor de cerere subsidiare și formării unui nou dosar, în vederea soluționării excepției de necompetență materială. În cadrul dosarului nou formulat, nr. 2872/99/2020, repartizat manual aceluiași complet de judecată potrivit normelor regulamentare, prin încheierea din 26 ianuarie 2021 instanța de fond a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019 al aceleiași instanțe, constatând "legătura dintre cele două cauze" (despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului și lipsa de folosință, respectiv revendicarea terenului litigios). Așadar, cadrul procesual configurat prin elementele cererii introductive și parcursul procesual din etapa judecății în primă instanță, astfel cum este acesta evidențiat de actele de procedură ale părților ori ale instanței, anterior evocate, demonstrează faptul că printr-o unică cerere de chemare în judecată (obiect al dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Iași, repartizat unui complet civil ordinar, de drept comun), reclamanta a supus judecății, în contradictoriu cu aceeași pârâtă, capete de cerere multiple, având caracter fie principal, fie accesoriu sau fiind adresate sub forma solicitării fie în principal, fie în subsidiar, iar instanța de fond a disjuns capătul principal de cerere subsidiară vizând revendicarea terenului (și cererile accesorii acestui petit subsidiar), măsura nefiind urmată de vreo declinare în favoarea unei jurisdicții specializate în materia contenciosului administrativ ci, dimpotrivă, judecata fiind temporizată prin aplicarea cazului de suspendare facultativă, reținându-se "legătura" cu un alt capăt principal de cerere din dosarul inițial. Luând în examinare criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., referitoare la soluția de inadmisibilitate a apelului declarat împotriva încheierii premergătoare din 4 iunie 2020 prin care au fost disjunse capetele de cerere subsidiare, Înalta Curte reține următoarele: Critica vizând încălcarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare este nefondată. Aceasta întrucât, în deplin respect al celor două principii fundamentale ale procesului civil, vizate de critica de nelegalitate, consacrate de art. 14 din C. proc. civ., respectiv art. 24 din Constituția României și art. 13 din C. proc. civ., instanța de apel a invocat din oficiu la primul termen de judecată din calea de atac, 13 mai 2021, excepția inadmisibilității apelului declarat împotriva încheierii premergătoare din 4 iunie 2020, în raport de dispozițiile art. 465 din C. proc. civ. potrivit cu care măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac, și a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 27 mai 2021 pentru a asigura posibilitatea de a se depune concluzii scrise la dosar de către ambele părți care erau legal citate și nu s-au înfățișat, solicitând judecata în lipsă. Este în mod consecvent admis în plan doctrinar și jurisprudențial argumentul că principiul contradictorialității - garanție a respectării dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil - nu impune necesitatea ca partea să își fi exprimat efectiv opinia, fiind suficient să i se fi conferit această posibilitate. Efectivitatea acestor garanții procesuale a fost respectată de către instanța de apel, atâta timp cât părțile au fost legal citate, chiar dacă niciuna dintre ele nu s-a prezentat, însă au cerut judecarea cauzei în lipsă, în condițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. În același sens este și jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, dezvoltată pe marginea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția europeana a drepturilor omului, din perspectiva exigențelor cerute procedurii de judecată pentru a fi reținută respectarea contradictorialități, principiu care implică posibilitatea părții de a lua cunoștință și de a reacționa față de documente/observații depuse de partea adversă sau de terți, ori față de noi argumente sau motive invocate din oficiu de judecător (cu titlu de exemplu, cauzele Forum Maritime S.A. c. României, Ernst și alții c. Belgiei, M.S. c. Finlandei). Este fondată, însă, critica recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 465 și art. 466 alin. (4) raportat la art. 99 din C. proc. civ. De necontestat, măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac, potrivit art. 465 din C. proc. civ., care reglementează o normă specială și derogatorie de la prevederile art. 466 alin. (4) din același cod ce instituie regula potrivit cu care împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul. Domeniul de aplicare a normei este circumscris măsurilor de ordin organizatoric menite să asigure părților cadrul unei bune desfășurări a actului de justiție, astfel încât acestea să poată beneficia, conform legii, de activitatea de judecată ca serviciu public și de accesul la instanță atât din punct de vedere procedural, cât și substanțial. Intră, așadar, în sfera de aplicabilitate a art. 465 din C. proc. civ. măsura disjungerii administrative a capetelor de cerere subsidiare și formării unui nou dosar, prin înregistrarea separată a cererilor și repartizarea manuală aceluiași complet de judecată potrivit normelor regulamentare. Însă, în cauză, instanța de apel a reținut în mod greșit că doar un atare efect juridic, circumscris neîndoielnic ariei măsurilor de ordin organizatoric, a reprezentat obiectul criticilor reclamantei apelante îndreptate împotriva încheierii premergătoare din 4 iunie 2020. În realitate, motivele de apel au vizat dezlegarea jurisdicțională dată de instanța de fond prin actul de procedură în discuție, cu neobservarea dispozițiilor art. 99 din C. proc. civ., legalitatea și temeinicia încheierii premergătoare intrând sub cenzura instanței de apel potrivit art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 99 din C. proc. civ., "(1) Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt." Textul de lege reglementează regulile de determinare a competenței materiale în ipoteza sesizării instanței cu mai multe capete principale de cerere, precum este și cazul litigiului pendinte. Așadar, potrivit alin. (1) al art. 99, în ipoteza mai multor capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea, după caz, cu natura ori obiectul fiecărui capăt de cerere în parte, iar dacă una dintre pretenții este de competența altei instanțe, se dispune disjungerea și declinarea competenței. Pe de altă parte, conform alin. (2) al aceluiași articol, în ipoteza mai multor capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, legiuitorul a instituit un nou caz de prorogare legală de competență în favoarea instanței de grad mai înalt, pe temeiul conexității dintre pretenții. În speță, pe calea unei unice cereri de chemare în judecată (obiect al dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Iași, repartizat unui complet civil ordinar, de drept comun), reclamanta a dedus judecății două capete principale de cerere aflate într-o legătură indisolubilă, fiind vorba despre despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului, solicitate în principal, și revendicarea aceluiași imobil, cerută în subsidiar. Aceasta întrucât, nucleul materiei litigioase a ambelor capete principale de cerere este circumscris existenței sau inexistenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului și exercitării atributelor acestui drept, din perspectiva pretinsei schimbări a regimului juridic al bunului ca urmare a includerii în rețeaua stradală publică și a efectuării de către pârâtă a anumitor acte sau lucrări care îi îngrădesc exercitarea plenară a prerogativelor calității de proprietar. Altfel spus, demersul judiciar declanșat de reclamantă, configurat prin cele două pretenții principale, urmărește în esență același scop, anume restituirea bunului, în principal prin echivalent bănesc (contravaloarea terenului), iar în subsidiar în natură. Legătura strânsă dintre capetele principale de cerere este de natură a face necesară soluționarea lor împreună, din rațiuni care urmăresc o mai bună realizare a activității de înfăptuire a justiției și evitarea pronunțării unor soluții contradictorii. În egală măsură, Înalta Curte are în vedere că niciuna dintre ipotezele normelor înscrise în alin. (1) și (2) ale art. 99 C. proc. civ. nu era incidentă în cauză, astfel că instanța de apel trebuia să observe lipsa oricărui temei juridic al dezlegării jurisdicționale prin care s-a apreciat în sensul judecării separate, iar nu împreună, a petitelor din acțiunea introductivă, în condițiile în care probatoriul era unul comun, iar o judecată separată, la care se adaugă și măsura suspendării dispuse ulterior, generează efecte negative sub aspectul duratei procedurii judiciare, în raport cu dreptul părților la un proces echitabil. Prezintă relevanță, în contextul procesual expus, faptul că, ulterior disjungerii capetelor de cerere subsidiare, instanța de fond nu doar că nu a declinat competența acestor cereri în favoarea jurisdicției specializate a contenciosului administrativ ci, dimpotrivă, în dosarul nou format, nr. x/2020, prin încheierea din 6 august 2020, a respins excepția necompetenței funcționale și a repus cauza pe rol în vederea discutării excepției conexității în raport cu dosarul nr. x/2019 "în vederea asigurării unei judecăți unitare", pentru ca mai apoi, la termenul de judecată din 26 ianuarie 2021, aceeași instanță să dispună în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019, reținând drept motiv de oprire a cursului judecății tocmai "legătura dintre cele două cauze". Se cuvine reamintit, cu referire la necompetența "funcțională" examinată și tranșată în modalitatea anterior expusă, faptul că în realitate este vorba despre excepția de necompetență materială procesuală (specializată), astfel cum a statuat în mod consecvent instanța supremă (cu titlu de exemplu, prin deciziile RIL nr. 18/2016 și 17/2018) asupra distincției între competența materială funcțională, stabilită după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe, și competența materială procesuală, care se stabilește în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecății și căreia i se subsumează și competența specializată. Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte conchide, cu referire la cea de-a doua critică de nelegalitate adusă soluției de inadmisibilitate a apelului declarat împotriva încheierii premergătoare din 4 iunie 2020, că în mod nelegal instanța de apel a repudiat, fără a efectua necesara și cuvenita cercetare pe fond, criticile din apel circumscrise legalității și temeiniciei respectivei încheieri, obiect al căii de atac devolutive. Vătămarea procesuală suferită astfel de reclamanta recurentă este rezultatul aplicării greșite a regulilor de procedură consacrate de art. 465 și art. 466 alin. (4) raportat la art. 99 din C. proc. civ. și se concretizează într-o afectare, în substanța lor, a drepturilor și garanțiilor procesuale instituite de lege în scopul judecării unitare a cererii introductive, din rațiuni care urmăresc o mai bună realizare a activității de înfăptuire a justiției și evitarea pronunțării unor soluții contradictorii, fiind de subliniat aspectul că circumstanțele concrete ale cauzei se opuneau în chip limpede judecării separate a capetelor principale din unica cerere introductivă, fiind demonstrate premisele normelor juridice care recunoșteau reclamantei dreptul la o judecată unitară a acțiunii introduse. Neregularitățile de ordin procedural anterior reținute i-au cauzat reclamantei recurente un prejudiciu procesual ce nu poate fi înlăturat decât prin anularea actului de procedură, neregularități sancționate cu casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind de prisos a examina și celelalte critici din recurs. În consecință, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., pentru a asigura o judecată unitară a cauzei, Înalta Curte va admite recursul reclamantei și va casa în tot decizia atacată, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel pentru rejudecare. Urmează ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra raportului juridic litigios, ținând seama și de celelalte critici și mijloace procesuale de apărare invocate. De asemenea, instanței de trimitere îi revine îndatorirea ca, în aplicarea dispozițiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., astfel cum au fost dezlegate cu caracter obligatoriu prin decizia prealabilă nr. 28/2015, să solicite și să primească de la părți cuvenitele și necesarele clarificări ale elementelor cadrului procesual sub aspectul obiectului fiecărui capăt de cerere și al cauzei juridice a fiecărei pretenții afirmate, în considerarea principiului fundamental al rolului judecătorului în aflarea adevărului reglementat de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. Corecta lămurire a capătului de cerere prin care s-a solicitat, în subsidiar, obligarea pârâtei să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul litigios va presupune stabilirea exactă a naturii mijlocului juridic de apărare a dreptului de proprietate activat, respectiv dacă demersul judiciar al reclamantei recurente reprezintă o acțiune în revendicare imobiliară sau o acțiune în constatare provocatorie, premisa intentării uneia sau alteia dintre cele două acțiuni fiind pierderea sau nu de către proprietar a stăpânirii materiale a terenului. Se cuvine a fi notat, cu valoare de considerente teoretice generale, faptul că acțiunea în constatare provocatorie este definită doctrinar drept cererea prin care titularul unui drept îl cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exercițiul dreptului său, pârâtul fiind provocat să își valorifice pretențiile, respectiv să încerce să își dovedească dreptul pretins, sub sancțiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu și-l demonstrează, atare acțiune fiind supusă, asemenea celorlalte tipuri de acțiuni în constatare, principiului subsidiarității prevăzut de art. 35 din C. proc. civ., în sensul că admisibilitatea acesteia este condiționată de inexistența, la dispoziția reclamantului, a unei acțiuni în realizarea dreptului respectiv. Ca atare, în măsura în care, deși nu a pierdut posesia bunului, totuși dreptul său de proprietate este supus unor contestări sau tulburări, reclamantul are deschisă calea acțiunii în constatarea dreptului, pentru a înlătura orice incertitudine, curmând contestările sau tulburările. Din această perspectivă, acțiunea se constituie într-un veritabil mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate, iar soluționarea conflictului de drepturi este supusă regimului probator consacrat în materia acțiunii în revendicare imobiliară, ca mijloc specific de apărare a acestui drept real. Raportat tuturor considerentelor expuse, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei și va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel.