ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 276/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 30.12.2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și B.E.J. E., anularea Contractului de dare în plată autentificat sub nr. x/12.04.2012 de B.N.P. F. pentru contraprestație ("preț") neserios (derizoriu); repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului anulat prin restituirea reciprocă a "prețului" de 58.000 euro și a imobilului; obligarea pârâților B. și C. la efectuarea rectificării Cărții Funciare nr. x a localității Bușteni, la O.C.P.I. Prahova; obligarea pârâtului B.E.J. E. să continue executarea silită a imobilului situat în Bușteni, str. x, jud. Prahova.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1426 din 17 noiembrie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei de interes, invocate de pârâtul D., ca neîntemeiate; a respins excepția inadmisibilității capetelor de cerere nr. x și 4 din acțiunea principală, invocată de pârâții B. și C., ca neîntemeiată; a admis acțiunea reclamantului A. și a anulat Contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/12.04.2012 de B.N.P. F. încheiat între pârâții-soți B. și C. și pârâtul D.; a repus părțile în situația anterioară încheierii contractului de dare în plată, în sensul că l-a obligat pe pârâtul D. să le restituie pârâților-soți suma de 49.000 euro și imobilul din orașul Bușteni, județul Prahova; a dispus rectificarea C.F. nr. x Bușteni, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtului D. și reînscrierea dreptului de proprietate al pârâților-soți; a respins cererea reclamantului A. de obligare a B.E.J. E. să continue executarea silită asupra imobilului ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 808 A din 17 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a admis apelul declarat de apelanții-pârâți B. și C. și D., împotriva sentinței civile nr. 1426/17.11.2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., și intimatul-pârât Biroul Executorului Judecătoresc E.. A anulat sentința civilă apelată și, în evocarea fondului: A respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a declarat recurs reclamantul A., criticând soluția pentru nelegalitate. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a formulat, în esență, următoarele critici: - greșit, instanța de apel a considerat că prima instanță nu a intrat în judecata fondului, astfel încât să poată fi pronunțată o soluție de anulare a sentinței;. - în mod eronat instanța de apel a reținut cauza după anulare, deși, părțile solicitaseră trimiterea, iar prima re­calificare a "felului" acțiunii are loc prin însăși hotărârea de dezînvestire, fără a oferi astfel, reclamantului să își susțină cauza, în raport de re­calificarea făcută de instanță (încălcarea art. 6 CEDO); - instanța de apel a considerat greșit că prima instanță nu a intrat în judecata fondului, astfel încât să poată fi pronunțată o soluție de anulare a sentinței; - în mod eronat instanța de apel a procedat la reținerea cauzei, după anularea sentinței tribunalului și evocarea fondului, interpretând și aplicând greșit dispozițiile art. 480 C. proc. civ., deoarece în cauză, părțile au cerut trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât nu era posibilă o anulare cu reținere a cauzei, spre evocarea fondului, în condițiile în care nu mai avusese loc o anulare cu retrimitere, context în care soluția este nelegală; - hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO; - soluția instanței de apel, raportată la circumstanțele și consecințele produse, este inechitabilă, constituind o puternică ingerință în dreptul la un proces echitabil, privând reclamantul de un grad de jurisdicție și de posibilitatea efectivă, de a susține cauza în mod adecvat; - pentru prima dată, Curtea califică acțiunea ca fiind o cerere de "anulare" a contractului de dare în plată, pentru "preț neserios" (teză contestată de către reclamant), în condițiile în care prima instanță a analizat nulitatea contractului din perspectiva cauzei ilicite, fapt, de altfel, solicitat și explicitat în apel; - această "recalificare" are loc prin însăși decizia de dezînvestire și nu printr-o eventuala soluție intermediară, care ar fi permis părții să cunoască exact, ce se va judeca; - prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a aplicat și interpretat greșit art. 12 alin. (4) și art. 152 C. proc. civ. - în mod nelegal, instanța de apel a procedat la recalificarea acțiunii, contrar voinței procesuale a reclamantului; - în mod greșit nu s-a pus în discuția părților calificarea juridică; dezbaterea a vizat numai felul nulității, respectiv absolută sau relativă, și mai exact, dacă "frauda intereselor" se subsumează nulității absolute. In niciun moment nu s-a discutat despre o posibilă "acțiune în anulare, pentru preț derizoriu", ci această idee apare în premieră în decizie, ca fiind optica instanței; - greșit s-a schimbat obiectul cauzei din nulitate absolută în relativă și cauza acțiunii - nulitate pentru cauză ilicită în anulare pentru preț derizoriu; - în mod greșit instanța de apel a schimbat obiectul și cauza acțiunii; - prin hotărârea atacată au fost încălcate normele imperative prevăzute de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanța depășind limitele investirii - tranșează și alte chestiuni, care nu au nicio legătură cu "prețul neserios", chestiuni ce privesc acțiunea pauliană; - hotărârea recurată conține motive contradictorii ce fundamentează soluția data; în motivarea soluției sunt prezentate argumente contradictorii legate de chiar felul acțiunii, respectiv obiectul și cauza acesteia, care într-un loc este considerată drept o simplă acțiune în anulare, pentru preț derizoriu, iar într-un alt loc este considerată o acțiune în nulitate pentru cauză ilicita și fraudă la lege, ceea ce afectează calitatea motivării hotărârii; - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material art. 1236 C. civ. Arată că, raportat la speță, încheierea unui act prin care părțile cu știință, aduc atingere afectează/fraudează interesele altei persoane este cât se poate de evident, că este contrar ordinii publice, mai exact acelei interdicții generale, ce o subsemnează, de a nu aduce atingere intereselor altei persoane; - susține că, prin explicitarea pretențiilor, a arătat că în subsidiar solicită analizarea inclusiv a sancțiunii inopozabilității, iar în ipoteza în care s-ar reține că actul este valid, atunci, s-ar trece la examinarea condițiilor din perspectiva inopozabilității.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți B. și C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca legală a hotărârii recurate. Intimatul - pârât D. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Circumstanțele litigiului relevante pentru soluționarea recursului sunt următoarele, astfel cum rezultă din faptele statuate în hotărârea recurată și din lucrările dosarului: Între intimații-pârâți B. și C. în calitate de împrumutători și intimatul-pârât D. în calitate de împrumutat s-a încheiat la data de 4 mai 2011 un contract de împrumut în formă autentificată pentru suma de 107.000 euro, cu scadența la data de 1 septembrie 2012. În cadrul unui litigiu început în anul 2010, la data de 23 noiembrie 2011 s-a pronunțat hotărârea instanței de apel, prin care intimatul-pârât B. a fost obligat să plătească recurentului-reclamant A. suma de 115.000 euro, hotărârea devenind irevocabilă la data de 15 octombrie 2012. La data de 12 aprilie 2012, intimații pârâți B., C. și D. au încheiat un contract de dare în plată în formă autentificată, prin care primii au transmis ultimului în contul unei părți din împrumutul acordat anterior (58.000 euro) un imobil proprietatea devălmașă a debitorilor, situat în orașul Bușteni. Reclamantul A. a învestit instanța cu o acțiune prin care a cerut anularea contractului de dare în plată menționat, invocând contraprestația neserioasă (derizorie), repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului anulat prin restituirea reciprocă a prețului de 58.000 euro și a imobilului, obligarea pârâților B. să procedeze la rectificarea cărții funciare a imobilului dat în plată, precum și obligarea pârâtului executor judecătoresc să continue executarea silită a acestui imobil. Prima instanță a admis acțiunea, reținând: - că între toate părțile procesului existau relații personale anterioare încheierii actelor juridice evocate și că, prin urmare, părțile contractului de dare în plată cunoșteau împrejurarea că prin încheierea acestui contract se va micșora considerabil patrimoniul debitorului B., urmărit silit de reclamant pentru realizarea creanței înscrise în hotărârea judecătorească, iar aceste împrejurări îmbracă forma conduitei sancționate de art. 1562 C. civ. referitor la acțiunea revocatorie; - că în privința contractului de dare în plată operează și nulitatea pentru cauză ilicită și imorală, deoarece pârâtul B. a urmărit doar să zădărnicească urmărirea silită pornită împotriva sa de reclamant; - consecutiv, actul atacat este încheiat cu fraudă la lege, după cum prevede art. 1237 C. civ., fiind astfel nul absolut, potrivit art. 1238 C. civ., fiind reținută și complicitatea la fraudă a pârâtului D., care la scurt timp după primirea bunului imobil dat în plată pentru stingerea unei datorii de 58.000 euro a făcut oferte de vânzare a imobilului pentru suma de 210.000 euro; - față de această statuare, Tribunalul a apreciat că evaluarea din 12 aprilie 2012 a fost una fictivă, raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar atestând că valoarea de piață a imobilului este apropiată de cea cuprinsă în oferta de vânzare menționată, ceea ce a întărit convingerea primei instanțe privind reaua-credință a pârâților. Soluționând apelurile declarate de cei trei pârâți, Curtea de apel a conchis că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul creditor A. a avut ca obiect anularea contractului de dare în plată pentru contraprestație (preț) neserios (derizoriu), motiv de nulitate relativă; că reclamantul nu a învestit instanța cu o acțiune în constatarea nulității absolute pentru cauză ilicită și imorală sau pentru fraudă la lege și nici cu o acțiune revocatorie (pauliană), fără a exista un capăt de cerere subsidiar celui prin care s-a invocat un motiv de nulitate relativă. Având în vedere acest aspect și văzând cele dezlegate de prima instanță, Curtea de apel a considerat că Tribunalul s-a pronunțat în afara limitelor învestirii (nefiind formulată nici o acțiune revocatorie și nici o acțiune în nulitatea absolută a contractului de dare în plată pentru motivele cauzei ilicite și fraudei la lege) și văzând că susținerile reclamantului privind prețul neserios/derizoriu nu au fost analizate, a ajuns la concluzia că acțiunea nu a fost cercetată în fond de prima instanță, ceea ce a justificat aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în sensul anulării sentinței și reținerii cauzei pentru evocarea fondului. Analizând pricina în această etapă, Curtea de apel a examinat temeinicia cererii întemeiate pe nulitatea relativă, observând că probatoriul administrat nu susține pretenția reclamantului privind prețul derizoriu. Totodată, a apreciat că reclamantul a completat în apel acțiunea în scopul invocării nulității absolute pentru fraudă la lege și pentru cauză ilicită și al solicitării de revocare a acestuia potrivit art. 1562 și următoarele C. civ., solicitări pe care le-a examinat sub aspectul temeiniciei, conchizând că nici ele nu sunt fondate. Dintre toate criticile pe care recurentul-reclamant le-a formulat, Înalta Curte găsește întemeiată numai pe aceea care are în vedere depășirea de către instanța de apel a limitelor judecății (pe care ea însăși le-a determinat în aceeași hotărâre în mod corect, după cum se va arăta), prin analizarea unor pretenții cu care nu a fost învestită. Astfel, în condițiile în care instanța de apel a reținut că obiectul învestirii primei instanțe a fost limitat de reclamant la o acțiune în nulitate relativă bazată pe invocarea unui preț neserios, ceea ce a determinat și anularea sentinței apelate în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., atunci la evocarea fondului ce a succedat acestei măsuri judecata nu putea avea loc decât în aceste limite. În schimb, se constată de către instanța de recurs că Curtea de apel, deși a procedat la analizarea temeiniciei acțiunii reclamantului în nulitate relativă, a analizat sub aspectul temeiniciei și susținerile referitoare la existența nulității absolute pentru cauză ilicită și fraudă la lege și respectiv la acțiunea pauliană, în pofida faptului că anterior argumentase în mod corect că acestea erau aduse în discuție direct în etapa apelului și că ele nu făceau obiectul învestirii, deoarece art. 478 alin. (4) C. proc. civ. nu permite decât explicitarea pretențiilor deja deduse judecății la prima instanță și nu extinderea acestora cu un obiect sau o cauză nouă, prohibite de art. 478 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Existența acestor dezlegări nu îmbracă numai forma unor motive străine de cauză (ce nu ar putea face obiectul casării conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., deoarece norma pretinde ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de pricină, ceea nu se întâmplă în speță), ci a unor erori de judecată din perspectivă procedurală, respectiv a cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. cu trimitere la art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Aceasta întrucât instanța de apel însăși este cea care a statuat că analizarea de către Tribunal a motivelor de nulitate absolută, respectiv a acțiunii revocatorii au caracter nelegal, iar în aceste condiții nu putea da ea însăși o dezlegare acestor chestiuni, cu care instanțele nu au fost învestite. Procedând de o așa manieră, instanța de apel, în evocarea fondului, s-a pronunțat asupra ceea ce nu s-a cerut, ceea ce atrage nulitatea hotărârii; ea operează ca o nulitate virtuală, în coordonatele art. 175 alin. (1) C. proc. civ., pentru că vătămarea suferită de reclamant (neprezumată de lege) este aceea că în aceeași hotărâre s-a statuat că el nu a formulat o anumită acțiune și totodată că acea acțiune este neîntemeiată. Din perspectiva necesității de a evalua orice hotărâre judecătorească în raport cu prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., o atare conduită introduce echivoc în privința a ceea ce s-a judecat, iar înlăturarea acestei vătămări este posibilă numai prin desființarea hotărârii și reluarea judecății în limitele corect stabilite (ce vor face obiectul analizei în cele ce succed). În privința celorlalte critici dezvoltate în cererea de recurs, ele sunt nefondate, după cum urmează a se arăta: Prima critică întemeiată pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la greșita aplicare a prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., valorifică evaluarea eronată de către instanța de apel a chestiunii cercetării de către Tribunal a cauzei pe fondul său. Astfel, consideră recurentul, în esență, că aprecierea că prima instanță a judecat altceva decât s-a cerut nu echivalează cu necercetarea fondului, de vreme ce Tribunalul a administrat probe și a admis acțiunea - împrejurare ce relevă cu claritate, în opinia sa, că acțiunea a fost cercetată în fond. Înalta Curte observă că, într-adevăr, Tribunalul a pronunțat o soluție de admitere a acțiunii, însă la fel de adevărată este și observația Curții de Apel în sensul că cercetarea realizată de prima instanță nu a privit acțiunea reclamantului, astfel cum a fost ea formulată. Totodată, este adevărat că raționamentul instanței de apel cu privire la argumentarea Tribunalului cuprinde și o apreciere care nu concordă cu această concluzie (respectiv că prima instanță a analizat împreună motive de nulitate absolute și relative), deoarece prima instanță a reținut numai motivul de nulitate absolută constând în cauza ilicită și fraudarea legii, nu și motive de nulitate relativă. Un atare considerent însă, per se, nu poate atrage incidența unui caz de casare, dacă decizia atacată a dezlegat corect chestiunea în discuție și instanța de recurs poate substitui sau corecta argumente eronate, ce nu afectează în mod direct soluția instanței inferioare. Revenind la chestiunea criticată, chiar dacă în mod uzual sintagma "nu a intrat în cercetarea fondului" se referă la ipotezele în care instanța se dezînvestește pentru motive formale sau prin admiterea unei excepții peremptorii, o atare definiție nu este cuprinsă în legea de procedură în mod expres, astfel încât revine instanței de control judiciar sarcina de a evalua în ce măsură judecata la prima instanță a cuprins o dezlegare pe fond a raportului juridic litigios. În speță, instanța de apel a apreciat în mod corect (după cum se va arăta în analiza unui alt motiv de recurs) că Tribunalul a soluționat o acțiune în nulitate absolută pentru fraudă la lege și o acțiune revocatorie, cu care de fapt nu a fost învestit, fără a analiza în privința situației de fapt sau a legii aplicabile cauza acțiunii astfel cum a fost cuprinsă în cererea de chemare în judecată - nulitatea relativă pentru preț derizoriu, iar acest aspect rezultă cu claritate din expunerea ce precedă, ce reproduce sintetic, dar fidel considerentele Tribunalului. În consecința acestor argumente, soluția de anulare a sentinței ca urmare a admiterii apelului este acoperită legal de dispozițiile art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ. Conex cu această chestiune, s-a mai susținut în cererea de recurs că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. și în privința reținerii spre evocarea fondului a cauzei, cu argumentul că părțile au cerut trimiterea spre rejudecare la prima instanță. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte notează mai întâi că, potrivit art. 480 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare poate fi formulată de apelant numai prin cererea de apel, iar de către intimat numai prin întâmpinare. Apoi, observă că solicitarea de trimitere a fost exprimată în cauza de față la un moment ulterior depunerii cererii de apel și respectiv întâmpinării. Exprimarea legiuitorului este suficient de precisă pentru a nu permite o interpretare largă, cum este cea realizată de recurent, care consideră că și dacă trimiterea spre rejudecare s-a realizat ulterior depunerii corespunzătoare a celor două acte de procedură menționate, ea va produce efecte în sensul că instanța de apel nu poate păstra pricina pentru evocarea fondului în cazul anulării sentinței. În caz contrar, nimic nu ar fi împiedicat legiuitorul a indica un alt moment procesual până când cererea de trimitere putea fi formulată (e.g. până la închiderea dezbaterilor în fața instanței de apel) sau a reglementa în cuprinsul art. 480 C. proc. civ. fără a indica un atare moment. Or, în fața normei clare și neechivoce, nu se pune problema interpretării extensive la care se referă motivul de recurs analizat. Omisiunea trimiterii a fost criticată și în cadrul unui alt motiv de recurs, ce valorifică o pretinsă încălcare a dreptului la un proces echitabil, în sensul că evocarea fondului la instanța de apel încalcă dreptul părții la dublul grad de jurisdicție. Această teză este considerată nefondată de instanța de recurs pentru că principiul dublului grad de jurisdicție nu este consacrat constituțional și nici nu face parte dintre garanțiile dreptului de acces la o instanță, astfel cum au fost ele dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin urmare, cât timp legea de procedură prevede posibilitatea judecării cauzei la instanța de apel în primă instanță (atunci când părțile nu uzează de dreptul lor de a cere trimiterea, cum este cazul speței), nicio încălcare din perspectiva art. 6 C. proc. civ. ori art. 6 CEDO nu este identificată. Critica întemeiată pe încălcarea art. 6 C. proc. civ. se referă totodată la pretinsa surprindere a părților prin soluția instanței de recalificare a acțiunii - pronunțată direct prin hotărârea atacată - ceea ce a lipsit recurentul-reclamant, afirmă acesta, de posibilitatea de a-și susține acțiunea astfel cum a fost considerată a fi fost introdusă de Curtea de apel. Din verificarea dosarului, Înalta Curte reține că: - reclamantul recurent a putut să își probeze și susțină cererea pe deplin în fața primei instanțe; - cererile de apel formulate de pârâți au cuprins contestarea obiectului acțiunii astfel cum a fost înțeles și soluționat de Tribunal; față de aceste motive de apel, recurentul s-a putut apăra prin întâmpinarea formulată în apel; - Curtea de apel a cerut părților și cu precădere reclamantului lămuriri cu privire la obiectul cererii, iar precizările depuse au fost examinate de instanța de apel, așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate (concluzia instanței fiind că cererea nu putea fi modificată sub aspectul obiectului și cauzei sale în etapa apelului și că precizările depuse nu îmbracă forma explicitărilor permise de art. 478 alin. (4) C. proc. civ., deoarece ele se referă la motive de nulitate și la o acțiune ce nu a fost niciodată invocată în fața primei instanțe); - judecata în apel a durat 4 ani, timp în care au fost administrate ample probatorii, cu precădere cu privire la prețul neserios sau derizoriu al actului juridic atacat (după cum a reținut și instanța de apel în decizia recurată). În plus față de aceste împrejurări care sprijină, toate, teza contrară celei susținute de recurent, relevând că acesta a formulat apărări și a administrat pe deplin probe cu privire la acțiunea în nulitate relativă cu care a învestit prima instanță, se mai reține că nu există o posibilitate procedurală pentru instanța de apel de a pronunța o încheiere prin care să procedeze la calificarea acțiunii - pentru ca abia apoi părțile să își dezvolte apărările cu privire la calificarea în discuție, deoarece chestiunea reprezenta un motiv de apel, ce nu poate fi soluționat distinct de celelalte critici, în etape. Este adevărat că dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu impun și nici nu interzic ca hotărârea de anulare a sentinței atacate să fie urmată de o altă judecată la instanța de apel, și respectiv de o nouă hotărâre dată în evocarea fondului. În speță însă, dată fiind complexitatea criticilor formulate, ce nu priveau exclusiv calificarea acțiunii, în mod justificat Curtea de apel a dispus mai întâi asupra tuturor probelor ce puteau fi relevante pentru soluționarea cauzei (inclusiv pe fondul raportului juridic litigios), iar pronunțarea hotărârii recurate a privit și soluția dată apelului și pe cea dată în evocarea fondului. În tot cazul, față de împrejurarea că identificarea corectă a limitelor judecății declanșate de reclamant a făcut obiectul judecății cererii de apel, reclamantului i se cerea toată diligența necesară pentru susținerea și probarea deplină a poziției sale, inclusiv cu privire la cererea în nulitate relativă, neputând fi primită critica în sensul surprinderii sale prin soluția ce a consemnat limitele judecății la prima instanță. Motivele de recurs care valorifică o greșită calificare a acțiunii reclamantului au fost întemeiate pe pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. și, corespunzător, pe încălcarea art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ. Astfel, Curtea de apel a reprodus în mod corect conținutul cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, atât a petitului, cât și a considerentelor relevante pentru argumentarea cererii, din acestea rezultând cu claritate că acțiunea nu valorifică în niciun fel motive de nulitate absolută constând în fraudarea legii sau cauza ilicită; dimpotrivă, toate argumentele reclamantului converg către afirmarea vătămării sale de actul atacat prin aceea că patrimoniul debitorului său a fost micșorat cu valoarea importantă a imobilului dat în plată pentru o datorie mult mai mică (astfel încât contraprestația din contractul de dare în plată a fost afirmată a fi derizorie și neserioasă). De asemenea, acțiunea introductivă nu cuprinde nicio referire la necesitatea revocării actului în procedura acțiunii pauliene și nici la dispozițiile legale ce reglementează acest tip de acțiune, cu observația pertinentă a instanței de apel că nu s-a argumentat nici cu privire la cerințele particulare ale acestei acțiuni (e.g. determinarea sau mărirea unei stări de insolvabilitate, cunoașterea de către terțul cocontractant a acestei împrejurări). În plus, temeiurile de drept expres invocate au fost: art. 1248 C. civ. (cu denumirea marginală "Nulitatea relativă"), art. 1249 C. civ. ("Prescripția"), art. 1252 C. civ. ("Prezumția de nulitate relativă"), art. 1492 C. civ. ("darea în plată"). Este adevărat că acțiunea cuprinde referirea reclamantului la actul juridic atacat ca reprezentând o "inginerie financiară", cu înțelesul de act încheiat cu scopul obținerii unui beneficiu economic important, dar în tot ansamblul petitului și considerentelor aceasta este singura expresie relativă la o posibilă rea-credință a părților pârâte sau la intenția de fraudare a legii, o referire insuficientă pentru a permite judecătorului calificarea acțiunii ca una în nulitate absolută, față de termenii expliciți din acțiune - "nulitate relativă", "preț derizoriu", "sancțiunea nulităților relative". Din această perspectivă, concepția expusă de reclamantul recurent cu privire la obligația judecătorului de calificare a acțiunii este una scoasă din context și care excede limitelor rolului activ astfel cum rezultă ele din economia art. 22 C. proc. civ., iar demersul instanței de apel nu reprezintă altceva decât statuarea limitelor judecății în parametrii cererii de chemare în judecată. Totodată, contrar susținerilor recurentului, precizările aduse de acesta la solicitarea instanței de apel nu pot constitui explicitări ale pretențiilor permise de art. 478 alin. (4) C. proc. civ., cât timp ele fac vorbire despre cereri și temeiuri care nu au fost formulate nici expres și nici implicit în fața Tribunalului. Or, după cum a reținut în mod corect instanța de apel, scopul art. 478 alin. (4) C. proc. civ. nu este acela de a deroga de la interdicția impusă de alin. (1) și (2) ale textului, ci de a aduce lămuriri privind circumstanțe adiacente obiectului și cauzei litigiului. În acest sens sunt relevante considerentele cuprinse în decizia nr. 15/21.09.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea art. 478 alin. (4) C. proc. civ., cu precădere paragrafele 43-45 și 50-54, din care rezultă că explicitările permise de text "vizează pretențiile virtuale, adică acelea a căror existență, chiar dacă nu și-au găsit o exprimare expresă în cererea dedusă judecății în primă instanță, putea fi dedusă din modul de formulare a pretenției principale (a cărei rezolvare integrală presupunea și rezolvarea unei pretenții virtuale sau implicite)", norma având "două funcții: corectarea sau precizarea formulărilor incorecte, incomprehensibile, ambigue ori insuficiente cu privire la pretenții; aducerea în atenția instanței a unor cereri secundare, care derivă virtualmente din cererea principală sau din apărările făcute în raport cu această cerere". Totodată, s-a arătat că "51. Asemenea cereri virtuale sau implicite nu sunt însă cereri noi, iar instanței îi revine obligația și puterea ca, din oficiu ori la solicitarea părții, după caz, să aprecieze dacă o anumită cerere a fost virtualmente cuprinsă în cererea reclamantului ori în apărarea pârâtului, atunci când legea însăși nu prevede accesorialitatea sau subsidiaritatea unor cereri. 52. Așadar, precizările care pot fi aduse pretențiilor în faza procesuală a apelului nu pot fi pretext pentru nesocotirea limitelor devoluțiunii și deducerea în fața judecății a unor cereri noi. În același timp, asemenea precizări sau explicitări nu pot fi înlăturate sub motiv că, în absența pronunțării primei instanțe asupra respectivelor pretenții, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum. 53. Dispozițiile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. aduc o atenuare sau nuanțare a acestui principiu pentru ipoteza în care, de exemplu, în condițiile unei redactări defectuoase, imprecise a cererii ori a lipsei rolului activ al primei instanțe nu s-a observat că pretenției principale îi era atașată, implicit, și o altă pretenție, în absența rezolvării căreia cererea principală fie nu își are o rezolvare corectă, fie primește o rezolvare incompletă. 54. Astfel fiind, revine instanței sarcina să aprecieze caracterul de pretenție implicită sau virtuală a cererilor ori apărărilor din prima instanță, în așa fel încât să nu se ajungă, sub pretextul explicitării, la formularea unor cereri noi - ceea ce ar nesocoti limitele devoluțiunii în apel -, dar nici să rămână nesoluționate pretenții doar pentru că ele au fost defectuos exprimate." Față de aceste considerente decizorii, ce susțin soluția prin care s-a statuat că "explicitarea pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în prima instanță", instanța de recurs observă că în cauza de față Curtea de apel a examinat corect acțiunea și parcursul procesului în fața primei instanțe, observând pe deplin justificat că pretențiile privind nulitatea absolută sau acțiunea revocatorie nu erau cuprinse nici măcar virtual, implicit, în susținerile reclamantului și nici nu sunt, prin natura lor, apte a reprezenta astfel de solicitări subisidiare, implicite unei acțiuni în nulitate relativă. De aceea, voința reclamantului, astfel cum a fost exprimată în cuprinsul precizărilor depuse în etapa apelului, nu putea atrage modificarea cauzei sau a obiectului acțiunii, pentru că ea cuprindea elemente ce nu puteau fi aduse în discuție direct în calea de atac. Procedând la verificarea existenței unor cereri virtuale, implicite, se constată că recurentul atribuie în mod greșit susținerilor sale din acțiune valența unor motive de nulitate (cum este cazul pretenției că prețul neserios este doar o dovadă a conivenței pârâților, etc), motive pe care în realitate le-a adus în discuție pentru prima dată Tribunalul în soluționarea cauzei prin sentința anulată. Este adevărat că, în aplicarea art. 22 C. proc. civ., judecătorul este ținut a identifica în mod cât mai corect obiectul și cauza acțiunii, însă optica recurentului cu privire la rolul activ al judecătorului depășește considerabil limitele în care alin. (4) și (5) ale textului permit judecătorului a acționa. Conex chestiunii calificării, s-a invocat omisiunea instanței de apel de a pune în discuția părților calificarea "exactă", neavând loc o dezbatere cu privire la felul nulității, absolută sau relativă. Cum s-a arătat deja, instanța de apel a fost chemată, în soluționarea apelului pârâților, a determina dacă sentința atacată a soluționat cererea reclamantului astfel cum a fost formulată sau un alt obiect ori o altă cauză juridică. Or, în soluționarea apelurilor, Curtea de apel a cerut lămuriri, pe care părțile le-au susținut și respectiv combătut și oral, iar toată judecata în apel a privit și această chestiune, motiv pentru care nu se poate invoca lipsa de contradictorialitate. Totodată, ipoteza invocată de recurent este cuprinsă în teza a doua a alin. (4) din art. 22 C. proc. civ., care privește situația când judecătorul restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă calificare. Or, în cauza de față instanța de apel, în determinarea limitelor judecății, s-a mărginit a reține acțiunea introductivă, cu petitul și cu motivarea sa, fără a proceda la o recalificare împotriva celor susținute în cerere sau la redenumirea acțiunii formulate; dimpotrivă, o asemenea măsură a fost luată de primul judecător al cauzei, acesta omițând a proceda conform art. 22 alin. (4) teza a doua C. proc. civ., atunci când a conchis că este învestit cu o acțiune pauliană și cu o acțiune în nulitate absolută, ce nu au fost menționate în cererea de chemare în judecată nici prin denumirea lor și nici prin argumente de fapt sau temeiuri de drept specifice. În privința motivului de critică referitor la motivele pretins contradictorii ale deciziei recurate - fondat pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., dar care poate fi subsumat și cazului de casare reglementat de pct. 6 al textului - Înalta Curte observă că acestea privesc diferite aspecte din considerentele deciziei, o parte dintre acestea fiind deja valorificate în analiza criticii considerate a fi întemeiate; din alte perspective, cât timp se va dispune casarea deciziei și rejudecarea cauzei în limitele deja stabilite, verificarea unei atare contrarietăți nu își mai găsește utilitatea. În fine, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - aplicarea greșită a normelor de drept substanțial - dezvoltă critici ce privesc soluția dată de instanța de apel acțiunii în nulitate absolută pentru fraudă la lege și acțiunii revocatorii, fără a fi criticată soluția și argumentarea instanței de apel în privința cererii în nulitate relativă pentru preț neserios. Or, cum a constatat corect instanța de apel, aceste cereri nu fac obiectul învestirii și pentru întocmai acest motiv s-a admis recursul, astfel încât nu pot fi primite critici ce privesc temeinicia sau chiar aplicarea dispozițiilor de drept material specifice acestor două acțiuni, ce nu fac obiectul judecății. Va fi, deci, admis recursul, în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ. și, conform art. 497 C. proc. civ., decizia atacată va fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel; aceasta, cu ocazia rejudecării, va examina exclusiv acțiunea cu care a fost învestită, cu observarea chestiunilor dezlegate prin prezenta decizie, ce se impun conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.