ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2598/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 4580/7.11.2003 pronunțată în dosarul nr. x/2002, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 89/13.06.2002 a Curții de Apel Cluj, în contradictoriu cu pârâții B., Statul Român și S.C. C. S.A., prin lichidator S.C. D. S.A..

Prin cererea formulată la data de 23.07.2021 și înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. x/2021, E., moștenitorul reclamantului A. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 4580/7.11.2003 a Înaltei Curți, schimbarea în tot a acesteia și rejudecarea recursului, în sensul admiterii cererii de recurs, modificării deciziei de apel atacate și admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, respectiv constatarea nulității absolute a actului juridic atacat, în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

În motivarea cererii de revizuire, s-a susținut că sunt îndeplinite ambele condiții ce trebuie să fie analizate de instanță în vederea admiterii cererii de revizuire conform art. 322 pct. 9 C. proc. civ., anume constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei încălcări a drepturilor sau libertăților fundamentale printr-o hotărâre judecătorească și împrejurarea ca efectele acestei încălcări să continue să se producă, putând a fi remediate doar prin revizuirea hotărârii pronunțate.

În ceea ce privește prima condiție, revizuentul a arătat că s-a constatat încălcarea drepturilor sale fundamentale din cauza unei hotărâri judecătorești, Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoscând dreptul său de a-i fi restituit în natură apartamentul nr. x din strada x nr. 10-12, Municipiul Cluj-Napoca (cauza Brody împotriva României - nr. cerere 28731/04, conexată la grupul de cauze Konya și alții 24 împotriva României - nr. cerere 37087/03).

Prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră protejarea dreptul de proprietate privată, se prevede că nicio persoană nu poate fi privată de bunurile sale decât pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea condițiilor legale și a principiilor generale ale dreptului internațional.

Instanța de contencios european a drepturilor omului a stabilit, prin vasta sa jurisprudență cu privire la respectarea acestui drept, faptul că art. 1 al Protocolului nr. 1 cuprinde trei norme distincte, strâns legate între ele.

O primă normă de ordin general enunță principiul necesității respectării dreptului de proprietate:

"orice persoana fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale". Altfel spus, această normă impune obligația statelor contractante de a respecta dreptul de proprietate ce aparține subiecților de drept. A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă anumitor condiții. Cea de-a treia normă recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință al bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general.

Prin hotărârea indicată mai sus, pronunțată în favoarea subsemnaților moștenitori ai lui A., s-a constatat tocmai încălcarea acestor norme reținându-se "32. Curtea constată că, la fel ca reclamanții din cauza Străin și alții, citată mai sus, precum și doamna și domnul F. în cazul Preda și alții, citată mai sus, reclamanții din prezenta cauză au obținut decizii finale care recunosc cu efect retroactiv ilegalitatea confiscării bunurilor lor de către stat și dreptul legitim al acestora asupra acelor proprietăți. Aceste decizii nu au fost contestate sau anulate până în prezent. Solicitanții nu au reușit, până în prezent, nici să recupereze posesia proprietăților menționate în tabelul anexat, nici să obțină despăgubiri pentru această privare.

Curtea reiterează faptul că, în cazul lui Preda și alții, a constatat că incapacitatea reclamanților de a recupera posesia proprietăților lor, în ciuda deciziilor judecătorești definitive care le-au recunoscut retroactiv drepturile de proprietate, a constituit o privare a posesiunilor lor în sensul celei de-a doua teze a primul paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că o astfel de privare, combinată cu o lipsă totală de despăgubire, a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, cu încălcarea dreptului Iar la bucurarea pașnică a bunurilor, garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Preda și alții, citată mai sus, §§ 146,148-49)".

Prin urmare, în lipsa remediilor efective, iar nu teoretice și iluzorii, Curtea a apreciat că modalitatea cea mai potrivită pentru ca revizuentul să nu mai sufere privarea ilegală de dreptul de proprietate este restituirea în natură a apartamentului, acestea în ciuda faptului că pe plan național s-a refuzat în mod neîntemeiat anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care statul a înstrăinat imobilul și care ar fi dus la posibilitatea de restituire în natură.

În analiza sa, pentru a constata încălcarea dreptului fundamental de proprietate, CEDO a analizat întocmai efectele pe care le produce decizia nr. 4580 din 7 noiembrie 2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport cu Decizia nr. 1606 din 16 martie 2001 a Curții Supreme de Justiție, chestiune evidențiată în tabelul anexă a hotărârii CEDO.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, consecințele acestei încălcări a drepturilor fundamentale ale revizuentului continuă să se producă, dat fiind faptul că nu i s-a restituit în natură acest imobil.

Scopul promovării litigiului în cauză a fost constatarea nulității absolute a contractului de vânzare nr. x/19.12.1996, încheiat între S.C. C. S.A. și B., în vederea constatării faptului că Statul Român nu a fost niciodată proprietar al imobilului ce a făcut obiectul contractului, preluat fiind fără titlu valabil, sens în care acel imobil trebuia predat în integralitate antecesorului revizuentului, A..

Restituirea în natură trebuia efectuată încă de la momentul pronunțării deciziei civile nr. 83/2000 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosar nr. x/1998, prin care s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra întregului imobil în cauza pe numele antecesorului A..

Hotărârea CEDO pronunțată în cauza Brody contra României, conexată la cauza Konya și alții, confirmă faptul că prin neanularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către Statul Român cu B., revizuentului și celorlalți moștenitori ai defunctului A. le este încălcat dreptul la proprietate privată, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Totodată, Curtea a hotărât că Statul Român trebuie să restituie reclamanților proprietățile lor în termen de trei luni, iar doar în subsidiar să ofere sumele indicate cu titlu de despăgubire.

Statul Român nu s-a conformat până la acest moment obligației de restituire în natură a imobilului, cu toate că termenul de 3 luni de la momentul luării la cunoștință cu privire la hotărârea CEDO s-a împlinit cel târziu la data de 23.03.2021 (în data de 22.12.2020 fiind formulată de către reprezentanții statului o notificare în legătură cu soluția dată de CEDO).

Argumentul reprezentanților Statului Român a fost până acum faptul că nu s-ar putea dispune această restituire a imobilului, deoarece nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 19.12.1996, aspect care confirmă faptul că încălcarea dreptului continuă să se producă, fiind așadar imperios necesară revizuirea deciziei civile nr. 4580/2003.

Revizuentul a arătat, totodată, că atât instanța de recurs, cât și instanțele de fond, au respins în mod eronat solicitarea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de către Statul Român și numita B., pe motiv că părțile ar fi fost de bună-credință la momentul încheierii contractului.

Unul dintre efectele CEDO este cel de aplicare directă în dreptul intern, iar Curtea are rolul de a interpreta convenția, actualizând-o și vitalizând-o, astfel încât judecătorul național este obligat să dea eficiență hotărârii Brody contra României, care este un adevărat izvor de drept. Doar așa poate fi asigurată conformitatea dreptului intern cu obligația juridică internațională de a proteja drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Or, în acest context, Curtea, instanță superioară în grad celor naționale, a constatat cu titlu definitiv faptul că o atare conduită duce și în ziua de astăzi la încălcarea dreptului de proprietate privată astfel cum este acesta enunțat în art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, implicit, duce la încălcarea prevederilor art. 21 și art. 44 din Constituția României.

Astfel, instanța a reținut faptul că prin decizia internă din data de 16 martie 2001 Curtea Supremă de Justiție a recunoscut titlul de proprietate al subsemnaților (în calitate de moștenitori ai defunctului A.), însă a reținut și faptul că există și o decizie internă care confirmă validitatea titlului de proprietate al terților -decizia ce face obiectul prezentei revizuiri. Plecând de la acestea, mai exact de la decizia care a confirmat și titlul de proprietate al terțului, Curtea a constatat încălcarea dreptului de fundamental de proprietate și a obligat Statul român la restituirea imobilului în natură.

Prin urmare, ce prezintă relevanță în cauză nu este credința părților (numita B. și Statul Român) la momentul încheierii contractului (care nu poate fi oricum de bună-credință din moment ce, după cum s-a arătat în cursul judecății, antecesorul revizuentului a depus cereri de revendicare anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce conduce la existența unei cauze ilicite la momentul încheierii acestui contract), ci dacă o astfel de orientare și raționament juridic ce au stat la baza hotărârii supuse revizuirii contrazice sau nu o hotărâre dată de o instanță europeană.

În nicio circumstanță, o cerere de revizuire nu va putea fi respinsă în condițiile în care există o hotărâre CEDO care contrazice orice silogism judiciar al instanței naționale. Prin urmare, instanța națională nu poate edicta sau menține o hotărâre judecătorească contradictorie unei hotărâri CEDO și, totodată, nu poate să nu respecte cele hotărâte de către CEDO cu privire la această hotărâre națională. Respingerea cererii de revizuire ar duce în continuare la încălcarea dreptului de proprietate, iar jurisprudența reține cu suficientă claritate faptul că revizuirea este admisibilă întocmai atunci când consecințele grave ale drepturilor încălcate, continuă să se producă.

Hotărârile CEDO cu privire la încălcarea unor drepturi sau libertăți fundamentale sunt obligatorii pentru instanțele naționale. Instanța competentă a se pronunța asupra revizuirii nu poate exercita o "cenzură" sau un control de legalitate a deciziei pronunțate de instanța europeană.

Revizuirea este necesară pentru a crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate cetățenilor prin încălcarea drepturilor și libertăților atunci când acest lucru se constată printr-o hotărâre CEDO. Or, în conformitate cu art. 46 din Convenție, părțile contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți. Revizuirea hotărârilor judecătorești irevocabile din acest temei se referă la posibilitatea părții de a obține, potrivit legii interne, o reparație cel puțin parțială, prin anularea hotărârii pronunțate de o instanță națională. Practica Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei a arătat că reexaminarea unei cauze sau redeschiderea procedurilor s-au dovedit cele mai eficiente, iar uneori chiar unicele, mijloace pentru realizarea restitutio in integrum.

Esențiale așadar în soluționarea cauzei sunt prevederile art. 4 și 5 C. civ. și art. 4 C. proc. civ. care consacră aplicarea prioritară a tratatelor internaționale și a dreptului Uniunii Europene, sens în care instanța națională nu poate să nu facă aplicarea hotărârii CEDO pronunțate în prezenta cauză, a conchis revizuentul.

La termenul de judecată din 20.10.2021, Înalta Curte a admis cererea formulată de revizuentul E. și a dispus introducerea în cauză, în calitate de parte, a numitei G., succesoarea intimatei B. (în prezent decedată).

Totodată, la același termen de judecată, Înalta Curte, raportat la extrasul de carte funciară, a dispus introducerea în cauză, în calitate de parte, a societății H. S.R.L., ca succesor cu titlu particular, ca urmare a transmiterii bunului în litigiu în patrimoniul acesteia.

La data de 3 noiembrie 2021, intimata G. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității, față de împrejurarea că decizia a cărei revizuire se solicită nu evocă fondul, dar și față de neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., precum și excepția lipsei de interes în formularea cererii de revizuire.

La data de 17 noiembrie 2021, intimata H. S.R.L. a depus note scrise prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de revizuire, excepția lipsei de interes și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

La termenul de judecată din 24.11.2021, Înalta Curte, raportat la modalitatea în care au fost redactate și formulate întâmpinările de către intimatele G. și H. S.R.L., a apreciat că aspectele vizând lipsa de interes în formularea cererii de revizuire, respectiv prescripția dreptului de a formula acțiunea în contradictoriu cu intimata H. S.R.L., reprezintă chestiuni ce vizează fondul cererii de revizuire.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de revizuire, Înalta Curte a decis că va fi analizată concomitent cu cererea de revizuire, întrucât pune în discuție condițiile privind exercitarea căii extraordinare de atac, în temeiul dispozițiilor art. 326 și art. 322 din C. proc. civ. de la 1865, interpretate sistematic, cu mențiunea că în această procedură vor fi avute în vedere și aspecte legate de admisibilitatea căii extraordinare de atac raportat la posibilitatea înlăturării, prin promovarea prezentei cereri, a vătămării invocate de către revizuent.

Examinând excepțiile invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Excepția inadmisibilității cererii de revizuire formulate pe temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din anul 1865 (cod la care se va face referire în prezenta decizie) a fost invocată de ambele intimate sub două aspecte: pe de o parte, în raport de împrejurarea că decizia a cărei revizuire se solicită nu evocă fondul, iar, pe de altă parte, din perspectiva neîndeplinirii condițiilor de aplicare a normei pe care se întemeiază cererea de revizuire.

Cât privește primul aspect, vizând aplicarea condiției de admisibilitate a revizuirii prevăzute de preambulul art. 322 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere revizuirea, printre altele, a unei hotărâri date de o instanță de recurs "atunci când evocă fondul", Înalta Curte constată că susținerile intimatelor nu sunt fondate.

Prin decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 340 din 17.05.2011, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că "dispozițiile art. 322 pct. 9 din C. proc. civ. sunt neconstituționale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului."

Această decizie interpretativă stabilește înțelesul neconstituțional al dispozițiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. și produce efecte obligatorii, instanța de judecată neputând aplica norma în interpretarea stabilită a fi neconformă cu legea fundamentală.

Prin urmare, norma în discuție trebuie interpretată în sensul că se poate cere revizuirea unei hotărâri pronunțate de o instanță de recurs chiar atunci când aceasta nu evocă fondul, în ipoteza în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale produsă prin efectul unei hotărâri judecătorești.

În consecință, se constată că cererea de revizuire este admisibilă, din perspectiva condiției prevăzute de art. 322 C. proc. civ., chiar dacă prin decizia nr. 4580/7.11.2003, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a evocat fondul raportului juridic dedus judecății, ci a respins recursul ca nefondat.

Cât privește cel de-al doilea aspect vizat de excepția de inadmisibilitate, referitor la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a revizuirii, se constată următoarele:

Potrivit art. 326 alin. (3) C. proc. civ., "Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază."

Pe acest temei, judecata acestei căi extraordinare de atac de retractare se realizează în contextul admisibilității sale, din perspectiva faptelor invocate de către revizuent în susținerea incidenței unuia dintre cele nouă cazuri de revizuire, descrise de art. 322 C. proc. civ.

În măsura în care constată îndeplinirea cerințelor legale prevăzute pentru cazul de revizuire invocat, instanța va admite în principiu cererea și va proceda în conformitate cu dispozițiile art. 327 C. proc. civ., respectiv va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. În caz contrar, cererea de revizuire va fi respinsă ca inadmisibilă.

În prealabil analizării condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., se impune a se sublinia faptul că, în cursul judecării prezentei cereri de revizuire, intimatele au invocat alte două excepții de fond, iar Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate prin întâmpinare de către cele două intimate, vizând lipsa de interes în formularea cererii de revizuire, respectiv prescripția dreptului de a formula acțiunea în contradictoriu cu intimata H. S.R.L., reprezintă chestiuni ce interesează fondul cererii de revizuire.

Din această perspectivă, pentru stabilirea ordinii de soluționare a excepțiilor, trebuie observat că toate cele trei excepții, astfel cum au fost invocate de către intimate, se fundamentează pe înstrăinarea imobilului în litigiu după pronunțarea deciziei Înaltei Curți a cărei revizuire se solicită în cauză, către societatea H. S.R.L..

În cazul excepției privind inadmisibilitatea cererii de revizuire din perspectiva neîndeplinirii în mod cumulativ a cerințelor prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., intimatele au pretins că acest fapt este relevant pentru neîndeplinirea cerinței referitoare la consecințele încălcării dreptului fundamental constatate prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului.

În plus, însă, în cazul excepțiilor vizând lipsa de interes și prescripția extinctivă, intimatele au susținut că acțiunea în rectificarea cărții funciare față de actualul proprietar tabular este prescrisă, în raport de dispozițiile legale ce reglementează acest aspect, aplicabile ratione temporis (fie art. 37 din Decretul - lege nr. 115/1938, fie art. 38 - după caz, art. 36 - din Legea nr. 7/1996, fie art. 909 alin. (3) C. civ.).

În măsura în care simplul fapt al înstrăinării imobilului în litigiu este suficient pentru soluționarea excepției inadmisibilității, astfel cum se va arăta în considerentele ce vor fi expuse, nu există nicio rațiune pentru ca această excepție să nu fie soluționată cu precădere față de celelalte excepții, ce presupun verificări suplimentare, după cum s-a arătat anterior.

În ceea ce privește condițiile de admisibilitate a revizuirii, prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit acestei norme, "dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate".

Prin decizia pronunțată la data de 17 noiembrie 2020 în cauzele conexate Konya și alții împotriva României și publicată în Monitorul Oficial nr. 481 din 10 mai 2021, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secția a patra a hotărât că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția") în toate cauzele conexate (în măsura în care au fost declarate admisibile).

În consecință, Curtea a hotărât următoarele (pct. 6 din dispozitiv):

a) Statul Român trebuie să restituie reclamanților proprietățile lor, în termen de trei luni;

b) în lipsa unei asemenea restituiri, statul trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, sumele indicate în tabelul anexat plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material;

c) în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, sumele indicate în tabelul anexat plus orice sumă care poate fi datorată de reclamanți cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral și pentru cheltuielile de judecată;

d) sumele de mai sus trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății;

e) de la expirarea termenului de trei luni menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată anuală egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Revizuentul din prezenta cauză se regăsește printre reclamanții din cauzele conexate, ca moștenitor al reclamantului inițial A., alături de alți 3 moștenitori, conform tabelului - anexă la decizie (poziția 4). În același tabel, este identificat imobilul în legătură cu care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate, respectiv ap. 11 din str. x - 12, Cluj - Napoca, fiind menționată și decizia internă care confirmă titlul de proprietate al terților, anume decizia pronunțată la 7 noiembrie 2003 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care face obiectul revizuirii de față.

În asemenea context, este îndeplinită în mod neîndoielnic cerința de admisibilitate a pronunțării unei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale din cauza unei hotărâri judecătorești pronunțate la nivel național.

Această cerință reprezintă, însă, doar una dintre condițiile de admisibilitate a revizuirii, deoarece din conținutul art. 322 pct. 9 C. proc. civ. reiese în mod neechivoc faptul că ambele elemente ale enumerării marcate prin conjuncția "iar" relevă condiții cu o pondere egală în evaluarea admisibilității revizuirii, ceea ce înseamnă că cerințele sunt prevăzute în mod cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre ele determină inadmisibilitatea căii extraordinare de atac.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, nu este întrunită cea de-a doua condiție de admisibilitate a revizuirii, referitoare la consecințele încălcării constatate de către instanța europeană.

După cum rezultă din art. 322 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca, pe de o parte, să subziste consecințele grave ale încălcării dreptului, la data formulării cererii de revizuire, iar, pe de altă parte, ca acestea să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. A fortiori, revizuirea trebuie să se constituie într-un remediu eficient, în sensul aptitudinii de a înlătura consecințele încălcării dreptului, din moment ce este necesar a fi chiar singura cale prin care s-ar atinge acest rezultat.

În analiza acestei condiții de admisibilitate, trebuie luat în considerare faptul că prin hotărârea pronunțată la data de 17 noiembrie 2020, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a arătat că imposibilitatea reclamanților din cererile conexe de a redobândi posesia proprietăților lor, în pofida hotărârilor definitive care le recunoșteau retroactiv drepturile de proprietate, a constituit o lipsire de proprietate în sensul celei de-a doua teze a art. 1 primul paragraf din Protocolul nr. 1 și că o astfel de privare, coroborată cu lipsa totală a unei compensații, le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, cu încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (pct. 33 din hotărâre).

Din perspectiva acestor considerente care conturează conținutul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, interesează trei aspecte, a căror relevanță va fi evidențiată în cele ce succed: împrejurarea - deja enunțată- a înstrăinării apartamentului în litigiu după data pronunțării deciziei a cărei revizuire se solicită în cauză; buna - credință la momentul cumpărării imobilului pe temeiul Legii nr. 112/1995; acordarea de despăgubiri revizuentului prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește primul aspect, s-a relevat în cursul judecării prezentei cereri de revizuire că numita B., persoana care a cumpărat apartamentul în litigiu în baza Legii nr. 112/1995 - prin contractul ce a fost menținut, ca fiind valabil încheiat, prin decizia supusă revizuirii - l-a înstrăinat către societatea H. S.R.L., după anul 2003, când a fost pronunțată decizia nr. 4580, a cărei revizuire se solicită în cauză.

După cum, în mod corect, au susținut intimații, această împrejurare este susceptibilă să afecteze cerințele pe care legiuitorul le leagă de consecințele încălcării dreptului de proprietate constatate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, eventuala constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995 nu ar conduce ipso facto la restituirea în natură a imobilului de către autoritatea administrativă locală - persoana care a înstrăinat apartamentul către fostul chiriaș, în baza Legii nr. 112/1995 -, restituire ce reprezintă remediul preconizat de către revizuent în virtutea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului.

Restabilirea situației anterioare încheierii contractului eventual lovit de nulitate și reîntoarcerea dreptului de proprietate în patrimoniul autorității administrative locale nu ar fi posibile, cât timp bunul se află în prezent în proprietatea altei persoane, iar aceasta și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.

Într-o asemenea situație, chiar dacă cererea în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995 ar fi soluționată favorabil, în urma admiterii cererii de revizuire și a rejudecării recursului, revizuentul ar fi obligat la alte demersuri judiciare, în contradictoriu cu actualul proprietar tabular, pentru a pretinde și, eventual, obține posesia asupra imobilului în litigiu.

Mai mult decât atât, unele dintre posibilele acțiuni la îndemâna revizuentului, respectiv acțiunea în revendicare imobiliară, nici nu ar depinde de desființarea în prealabil, cu efect retroactiv, a titlului vânzătoarei B.- obiect al cauzei soluționate irevocabil prin decizia Înaltei Curți a cărei revizuire se solicită -, din moment ce revizuentul este titular al unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, potrivit hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, deși revizuentul deține o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a recunoscut nelegalitatea confiscării imobilului de către stat de la autorul său și dreptul de proprietate legitim al revizuentului, în contradictoriu cu autoritatea administrativă locală (decizia nr. 83/2000 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosar nr. x/1998), eventuala admitere a prezentei cereri de revizuire nu i-ar putea garanta redobândirea posesiei asupra proprietății sale.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că revizuirea de față nu este aptă de a înlătura consecințele încălcării dreptului de proprietate al revizuentului, în modalitatea preconizată de către acesta, anume restituirea în natură a imobilului și nu poate fi, așadar, nici măcar calea de remediere a acestor consecințe, cu atât mai mult cu cât alte eventuale acțiuni la care ar putea recurge revizuentul pentru atingerea acestei finalități nu depind de soluționarea favorabilă a prezentei cereri.

Cât privește cel de-al doilea aspect, anume buna - credință a părților contractante la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare pe temeiul Legii nr. 112/1995, Înalta Curte reține că, în motivarea cererii de revizuire, s-a susținut că această împrejurare este lipsită de relevanță, cât timp raționamentul juridic expus din această perspectivă în decizia nr. 4580/7.11.2003 a Înaltei Curți - a cărei revizuire se solicită în cauză - permite menținerea vânzării proprietății revizuentului și, prin urmare, a consecințelor încălcării dreptului de proprietate, contrazicând hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului.

Susținerile revizuentului pe acest aspect nu sunt fondate.

După cum s-a arătat anterior, prin hotărârea pronunțată la data de 17 noiembrie 2020 în cauza Konya și alții, pe care se fundamentează cererea de revizuire, Curtea de la Strasbourg a statuat în privința încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în considerarea nu numai a privării de proprietate a autorului revizuentului, dar și a lipsei totale a vreunei compensații din partea statului pentru o asemenea privare.

Curtea a dispus, prin aceeași hotărâre, obligarea Statului Român la restituirea în natură a imobilului sau, în lipsa acesteia, la despăgubiri într-un cuantum corespunzător valorii actuale a proprietății (pct. 46 din hotărâre).

Așadar, contrar susținerilor revizuentului, instanța europeană nu a infirmat raționamentul juridic din decizia instanței naționale care a consolidat ingerința în dreptul de proprietate al autorului revizuentului, preocupându-se de înlăturarea consecințelor încălcării, inclusiv în modalitatea acordării de despăgubiri, considerată a fi un remediu la fel de eficient precum restituirea în natură a imobilului.

De altfel, această abordare este una constantă în jurisprudența Curții, în situații similare, fapt ce reiese chiar din hotărârile la care se face referire în hotărârea din 17 noiembrie 2020.

Astfel, de exemplu, în hotărârea pronunțată la data de 24.10.2017 (definitivă la 24.01.2018) în cauza Dickmann și Gion împotriva României, Curtea a statuat că "poate să admită că, în cazul persoanelor care, precum reclamanții din prezenta cauză, au titluri de proprietate concurente asupra acelorași imobile cu destinația de locuințe, care au fost validate prin hotărâri definitive, acordarea de despăgubiri sau a altor măsuri reparatorii poate constitui o formă adecvată de reparație, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea bunurilor acestora, dat fiind faptul că bunurile în cauză sunt deținute, în prezent, de persoane care le-au cumpărat de la stat cu bună-credință" (pct. 97).

De asemenea, Curtea "consideră că este necesar să se garanteze că repararea unor "prejudicii vechi", suferite ca urmare a încălcărilor drepturilor de proprietate de către regimul comunist, nu va da naștere unor noi nedreptăți disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să prevadă posibilitatea să se țină seama de circumstanțele specifice fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au obținut bunurile lor cu bună credință să nu fie obligate să suporte sarcina răspunderii care îi revine de drept statului care a confiscat, la un moment dat, respectivele bunuri (a se vedea Raicu împotriva României, nr. 28104/03, pct. 37, 19 octombrie 2006)" (pct. 96 din aceeași hotărâre pronunțată în cauza Dickmann și Gion împotriva României).

Așadar, nu numai că hotărârea pronunțată în cauza Konya și alții împotriva României nu obligă instanța națională la infirmarea raționamentului juridic pe care s-a bazat decizia a cărei revizuire se solicită în cauză, dar potrivit jurisprudenței Curții, înlăturarea consecințelor încălcării dreptului de proprietate nu poate genera "noi nedreptăți disproporționate", iar această sarcină nu trebuie suportată de către persoanele care au obținut bunurile lor cu bună credință.

În situația existenței unor titluri concurente asupra aceluiași imobil și în prezența bunei - credințe a persoanelor care au cumpărat bunul de la stat, Curtea a precizat în mod tranșant că restituirea nu mai este posibilă, iar acordarea de despăgubiri sau a altor măsuri reparatorii poate constitui o formă adecvată de reparație.

În consecință, în contextul chiar al considerentelor hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, înlăturarea consecințelor încălcării dreptului de proprietate nu se transpune în infirmarea obligatorie a aprecierii referitoare la buna - credință la momentul contractării pe temeiul Legii nr. 112/1995, ci pornește de la această stare de fapt acceptată ca atare, care se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului.

Drept urmare, și din această perspectivă, revizuirea deciziei de recurs a Înaltei Curți nu reprezintă un remediu eficient în sensul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., cât timp nu poate conduce la restituirea în natură preconizată de către revizuent prin formularea cererii de față.

Considerentele deja expuse sunt relevante și în privința celui de-al treilea aspect, vizând obligarea Statului Român la despăgubiri, în lipsa restituirii în natură a imobilului.

Astfel, statul a fost obligat să plătească revizuentului suma de 85.000 euro, considerată a reprezenta valoarea actuală a apartamentului în litigiu, în cazul în care nu va proceda la restituirea în natură.

Plata despăgubirii este certă, garantată fiind de imperativul executării de către stat a hotărârii Curții Europene, într-un anumit termen.

În consecință, chiar dacă s-ar face abstracție de considerentele anterior expuse în prezenta decizie și s-ar aprecia că prin prezenta cale extraordinară de atac s-ar putea înlătura consecințele încălcării dreptului de proprietate al revizuentului, tot nu ar fi îndeplinită cerința de admisibilitate ca revizuirea să reprezinte singura cale de remediere a acestora, cât timp revizuentul beneficiază de o formă adecvată de reparație.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este inadmisibilă și o va respinge ca atare.

În ceea ce privește solicitarea intimatelor de acordare a cheltuielilor de judecată pentru etapa procesuală a recursului, Înalta Curte constată că este întemeiată, față de soluția dată recursului și pe temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Intimata G. a solicitat, cu acest titlu, suma de 13.089,49 RON, constând în: onorariu avocat de 11.757 RON (TVA inclus), conform facturii nr. x/28.10.2021 și ordinului de plată din 5.11.2021 și cheltuieli de deplasare în cuantum de 1332,49 RON, reprezentate de contravaloarea biletului de avion de 724,17 RON, conform facturii nr. x, a cazării - 497 RON, conform facturii nr. x/24.11.2021 și a serviciilor de taxi - 111,32 RON .

La rândul său, intimata H. S.R.L. a solicitat suma de 4760 RON, reprezentând onorariu avocat, conform facturilor nr. x/15.09.2021 și nr. y/5.10.2021, precum și dovezilor de achitare a acestei sume .

Se constată că sumele de bani solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat, sunt disproporționate în raport de complexitatea cauzei în această fază procesuală și de activitatea prestată de avocat.

Astfel, formularea cererii de revizuire a presupus verificarea cu precădere a admisibilității în principiu a acesteia, chiar dacă prin întâmpinări, intimatele au invocat și alte excepții, ținându-se cont, de asemenea, de împrejurarea că intimatele au formulat apărări identice, cu toate că prin întâmpinări distincte.

Prin urmare, față de aceste circumstanțe, Înalta Curte apreciază că nu se justifică acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată solicitate cu titlu de onorariu de avocat, impunându-se reducerea acestora pe temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la 6500 RON, în cazul intimatei G., respectiv la suma de 3000 RON, în cazul intimatei H. S.R.L., luându-se în considerare și dispozițiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora nu pot fi reduse alte cheltuieli de judecată solicitate și dovedite, în afară de onorariu de avocat.

În consecință, Înalta Curte va obliga pe revizuentul E. la plata cheltuielilor de judecată către intimate, potrivit celor arătate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul E. împotriva deciziei civile nr. 4580 din 7 noiembrie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă.

Obligă pe revizuentul E. la plata cheltuielilor de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., după cum urmează: suma de 6500 RON către intimata G. și suma de 3000 RON către intimata H. S.R.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2021.