ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2537/2021

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 20 septembrie 2019, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, admiterea acțiunii civile și constatarea nevalabilității titlului în baza căruia Statul Român deține imobilul identificat în CF nr. x, nr. topografic x, CF veche nr. 6214, având suprafața de 971 m.p., precum și obligarea pârâtului să recunoască și să lase în deplină proprietate și posesie imobilul identificat în CF nr. x, nr. topografic x, CF veche nr. 6214, având suprafața de 971 m.p.

Prin precizarea de cerere formulată la 14 ianuarie 2020, reclamanții au solicitat extinderea acțiunii față de Municipiul Cluj-Napoca, prin Primarul Municipiului Cluj-Napoca determinat de faptul că suprafața rezultată în urma diminuării (1630 mp), aferentă grădinii deținută în indiviziune izvorâtă din succesiune se află în domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca.

Prin sentința civilă nr. 318 din data de 15.07.2020, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Administrația Finanțelor Publice Cluj, și Municipiul Cluj - Napoca reprezentat, prin Primar și a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanții A., B., C., ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 248A din 12 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A., B., C. împotriva sentinței civile nr. 318 din data de 15.07.2020 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pe care a menținut-o.

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs reclamanții A., B., C., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții au formulat, în esență, următoarele critici:

- Decizia recurată este dată cu încălcarea regulilor de procedură privind judecata pe fondul cauzei, fiind incident cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

a. În mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului atunci când a admis eronat excepția inadmisibilității acțiunii civile și a respins, în consecință, cererea de chemare în judecată.

Acțiunea reclamanților nu poate fi inadmisibilă, deoarece, pe de o parte, prevederile art. 563 din C. civ., nu au fost abrogate expres sau implicit, iar - pe de altă parte - a priva pe adevăratul proprietar de dreptul său, fără a fi ascultat pe fond, înseamnă a-i îngrădi ireversibil accesul liber la justiție, deoarece simpla epuizare a termenului de formulare a notificării nu poate atinge substanța acestui drept, care rămâne neatins, putând fi apărat și pe calea acțiunii în revendicare.

De altfel, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost consacrată și prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație, cu îndeplinirea condițiilor aferente.

Or, admiterea excepției inadmisibilității în acest tip de cereri echivalează cu refuzul instanței de a se pronunța asupra temeiniciei cererii, încălcându-se dreptul de acces la instanță. Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun în materie contravine accesului liber la justiție și reprezintă o gravă atingere adusă dreptului de proprietate privată, echivalând cu o adevărată expropriere, interzisă de Constituție și de prevederile art. 481 C. civ.

Susține că neepuizarea procedurii administrative și limitarea acesteia la faza notificării nu conduce implicit la inadmisibilitatea căii judiciare de vreme ce Legea nr. 10/2001 nu prevede nici o interdicție în acest sens. Mai mult, câtă vreme acțiunile în revendicare promovate de către adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului ce a dobândit imobilul de la stat în baza Legii nr. 112/1995, au fost apreciate ca fiind admisibile în practica Înaltei Curți Casație și Justiție, nu există nici un argument de text sau de practică susceptibil să creeze pentru persoanele care au promovat astfel de cereri după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 un tratament discriminatoriu în ce privește posibilitatea introducerii acțiunii în revendicare.

b. Instanțele de fond nu au administrat probațiunea suficientă pentru a constata inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți.

Cererea introductivă s-a întemeiat pe considerentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, care prevede că dacă reclamantul apreciază că, între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului există neconcordanțe, acesta poate să le invoce, prin excepție, în cadrul unei acțiuni în revendicare, fiind, însă necesar să se analizeze prin administrarea de probe, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, existența acestei neconcordanțe.

Astfel, în lipsa administrării unei probațiuni concludente și pertinente, acțiunea reclamanților nu putea fi respinsă ca inadmisibilă întrucât nu s-a administrat nicio probă de natură să înlăture existența neconcordanței invocată de către reclamanți.

În opinia reclamanților, era necesară dovedirea faptului că neparcurgerea procedurii administrative s-a datorat unei imposibilități de a cunoaște aspecte legate de existența bunurilor și chiar a rudelor din România, iar momentul spațio-temporal la care ar trebui să se realizeze raportarea este cel al anilor 2001-2002.

Mai mult, astfel cum și instanțele de fond au reținut, parcelele a căror revendicare o solicită reclamanții se suprapun parțial peste cele care se presupune că au intrat în domeniul public al municipiului, cu privire la care s-a invocat faptul că ar fi afectată securitatea raporturilor juridice, nefiind astfel îndeplinite condițiile instituite prin Decizia nr. 33/2008.

Cum suprapunerea este doar parțială, consideră că era necesar ca, în ceea ce privește porțiunea de teren nesuprapusă, să se procedeze la administrarea de probe și verificarea condițiilor instituite de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție.

- Decizia recurată este dată cu încălcarea regulilor sau aplicarea greșită a regulilor de drept material, caz de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, instanța de apel nu a procedat la verificarea neconcordanței dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a se constata dacă acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ. este sau nu admisibilă era necesar a se analiza dacă, raportat la circumstanțele concrete ale pricinii, există sau nu neconcordanța invocată de reclamanți.

Cu toate acestea, nici instanța de fond (și cu atât mai puțin instanța de apel) nu au analizat în ce măsură legea specială cuprinde dispoziții "neconvenționale", în special cele ce țin de instituirea termenului de 6 luni.

Astfel, nu s-a procedat la verificarea neconcordanței dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătându-se doar că în cauza dedusă judecații, s-a constatat că cerințele impuse pentru ca acțiunea în revendicare să fie admisibilă nu au fost îndeplinite întrucât "procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001 nu este în contradicție cu dispozițiile Convenției".

Or, neconcordanța dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului constă în faptul că prin instituirea termenului deosebit de restrictiv, având în vedere imposibilitatea obiectivă a reclamanților, se creează premisele unei situații contrare prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care, scurgerea termenului prevăzut de legea specială atrage, nu doar pierderea dreptului de acces la justiție, ci, implicit, ineficacitatea definitivă a dreptului de proprietate al subsemnaților, prin rămânerea acestuia, în lipsa unui titlu valabil, în posesia statului.

În al doilea rând, cu privire la securitatea raporturilor juridice, în mod eronat s-a apreciat că anterior constatării existenței neconcordanței între legea specială și reglementarea convențională trebuie verificat dacă pârâtul nu are că la rândul său un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar din înscrisurile anexate la dosar rezultă că parcelele a căror revendicare o solicită reclamanții se suprapun parțial peste terenul înscris în favoarea Municipiului Cluj-Napoca, iar actele de trecere în proprietate publică ar fi ulterioare expirării termenelor pentru efectuarea notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 astfel că este îndeplinită condiția ca securitatea raporturilor juridice nu fie atinsă.

În opinia reclamanților, securitatea raporturilor juridice nu este afectată întrucât bunul nu a fost înstrăinat Municipiului Cluj-Napoca. Or, atingerile despre care face vorbire Decizia nr. 33/2008 trebuie să vizeze terții cumpărători de bună-credință, iar Municipiul Cluj-Napoca nu are această calitate, ci aceea de autoritate publică.

Se susține că titlul în baza căruia bunul a intrat în proprietatea statului, respectiv al Municipiului Cluj-Napoca nu este unul valabil.

Invocând dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, prin interpretarea per a contrario a acestui articol rezultă că în ipoteza neîndeplinirii condițiilor exproprierii prevăzute de legile în vigoare la data preluării, proprietatea nu a fost transferată în mod valabil, motiv pentru care nici titlul în baza căruia Statul deține bunurile preluate abuziv nu este unul valabil. Așadar, întrucât titlul Statului nu este valabil, în mod evident, nici intrarea bunului în proprietatea publică a Municipiului Cluj-Napoca nu este una valabilă deoarece Statul nu a putut dispune asupra unui bun pe care nu 1-a dobândit vreodată în mod valabil. În atare condiții, se susține că pârâtul Municipiul Cluj-Napoca nu are, niciun drept să dețină respectivele bunuri deoarece intrarea bunurilor în proprietatea statului nu s-a realizat în temeiul unui titlu valabil.

Totodată, securitatea raporturilor juridice nu poate fi invocată în favoarea sau în raport cu o unitate administrativ-teritorială, după cum nu poate fi invocată nici în raport cu Statul, în caz contrar s-a ignora însăși esența acestui principiu fundamental, având în vedere că scopul pentru care a fost instituit vizează protecția cetățeanului contra unei insecurități pe care Statul a creat-o sau pe care acesta riscă să o creeze.

La 2 aprilie 2021, intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 20 aprilie 2021, intimatul - pârât Municipiul Cluj - Napoca, a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat, în principal, excepția tardivității și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea aspectelor dezvoltate prin cererea de recurs în prevederile art. 488 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 22 septembrie 2021, recurenții - reclamanți au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, comunicată intimaților-pârâți la termenul de judecată din 23 septembrie 2021 în vederea formulării unui punct de vedere cu privire la caracterul întemeiat și legal al cererii.

La 15 noiembrie 2021, intimatul Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar a depus note scrise prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca inadmisibilă.

Excepțiile tardivității și nulității recursului, precum și cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au fost soluționate la termenul de judecată din 18 noiembrie 2021, soluțiile fiind consemnate prin practicaua prezentei hotărâri.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele care succed:

Prin raportare la soluția pronunțată cu privire la acțiunea reclamanților și la considerentele care o susțin, o suplimentare a probațiunii în sensul cerut de reclamanți nu apărea ca utilă cauzei.

Reclamanții au criticat decizia atacată prin prisma modalității de soluționare a cauzei de către instanță, respectiv fără a intra în judecata fondului, ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibilă. De asemenea, au susținut nelegalitatea hotărârii curții de apel sub aspectul soluționării greșite a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ. prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, invocându-se faptul că în fața instanțelor de fond nu s-a procedat la verificarea neconcordanței dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv aplicarea eronată în speța pendinte a principiului securității raporturilor juridice.

Critica recurentei, deși susceptibilă de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este întemeiată și nu poate conduce la casarea deciziei atacate.

În speță, reclamanții A., C. și B. și-au întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 563 C. civ. solicitând constatarea nevalabilității titlului în baza căruia Statul Român deține imobilul a cărui revendicare se solicită și obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să îi recunoască dreptul și să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul identificat în CF nr. x, nr. topografic x, CF veche nr. 6214, având suprafața de 971 m.p.

Bunul imobil ce face obiectul acțiunii în revendicare intră sub incidența Legii nr. 10/2001, aspect constatat de către instanțele fondului și necontestat de către reclamanți, care si-au structurat susținerile din cererea de chemare în judecată și apărările subsecvente pe teza admisibilității cererii introductive în condițiile dreptului comun, deci întemeiat pe C. civ., în detrimentul aplicării legii speciale de reparație. Astfel, reclamanții nu au contestat împrejurarea că nu au făcut demersuri în vederea restituirii bunurilor preluate abuziv, în condițiile și în termenele stabilite prin legile reparatorii.

Prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit o procedură specială și obligatorie de restituire, iar procedura administrativă prealabilă reprezintă modalitatea legală de restituire în natură a imobilelor revendicate, astfel încât, în caz de nerespectare a termenului de notificare a unității deținătoare, persoanele îndreptățite pierd dreptul de a solicita în justiție restituirea în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent cu privire la imobilele respective.

Sancțiunea decăderii din acest drept nu constituie o încălcare a principiului garantării proprietății private, câtă vreme, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituția României, conținutul și limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege, iar instituirea unor termene de exercitare ori de valorificare a unui drept este impusă de necesitatea de ordin general a clarificării rapide și definitive a situației juridice a unor imobile.

În ce privește susținerea recurenților potrivit căreia neparcurgerea procedurii administrative s-a datorat unei imposibilități de a cunoaște existența bunurilor lor în România sau chiar și a rudelor lor din această țară, arată Înalta Curte că acest fapt, chiar real fiind, nu poate trimite, prin el însuși, la concluzia că ar deveni admisibilă o acțiune de drept comun care să aibă ca obiect redobândirea unui bun care, altfel, ar fi făcut obiectul legii speciale și prevalente de reparație. Într-o asemenea situație, remediile legale și procesuale trebuiau căutate tot în legea specială ori în alte legi aflate în legătură cu aceasta, fără însă a putea avea ca efect admisibilitatea unei acțiuni de drept comun care să se substituie procedurii speciale instituite prin legea specială de reparație.

Prin dispozițiile legilor speciale se instituie posibilitatea beneficiarilor acestor legi de a formula cereri de restituire a bunurilor în natură sau de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, însă există obligația să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin aceste legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.

Criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 este reprezentat de apartenența bunurilor la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, iar cum, în speță, acțiunea în revendicare poartă asupra unor bunuri ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluționarea ei nu se poate face abstracție de regulile impuse prin această lege.

În acest context, soluția de respingere a acțiunii în revendicare ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității nu echivalează cu un fine de neprimire, nefiind constatată imposibilitatea absolută de formulare a unei cereri de revendicare de drept comun; această soluție se întemeiază pe considerentul că, în cauză, este aplicabilă Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care trimite, în caz de concurs între legea specială și cea generală, la legea specială.

Reclamanții invocă incidența în cauză a situației de excepție cuprinsă în dezlegările obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă alegațiile expuse nu pot fi reținute în sensul pretins de către aceștia.

Astfel, în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 se reține că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situațiile, posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiție. Instanța supremă consideră, însă, că "este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice".

Pentru a se putea prevala de dreptul comun în materie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, odată cu pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 și, respectiv, schimbarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în 2010 prin cauza Maria Athanasiu, reclamanții trebuiau să dovedească că dețin un "bun actual", prin pronunțarea, în prealabil, a unei hotărâri definitive și executorii prin care, constatându-se calitatea acestora de proprietari, s-a dispus expres și restituirea bunului, sau să se afle în situația în care o instanță sau o autoritate administrativă internă le-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul de a li se restitui imobilul (potrivit par. 140 și 143 din hotărârea menționată).

Diferența de abordare este esențială, întrucât dacă în jurisprudența sa, anterioară anului 2010, Curtea europeană a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (paragraful 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a Curții nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu ș.a. contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru.

În speță însă, recurenților-reclamanți nu li s-a recunoscut, de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, dreptul de a li se restitui, în natură, imobilul revendicat.

Astfel, nu este suficient ca fostul proprietar ori moștenitorul acestuia să se legitimeze cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, fiind necesar și ca acest titlu să îi fie reconfirmat cu efect retroactiv printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce nu se verifică în cazul situației de față, cu atât mai mult cu cât instanța de contencios al drepturilor omului a subliniat că simpla constatare a nelegalității naționalizării, printr-o hotărâre judecătorească, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului (paragraful 143 din hotărârea Atanasiu).

Cum titlul în baza căruia pârâtul deține bunul revendicat nu a fost anulat, în mod corect s-a făcut aplicarea în cauză a principiului securității raporturilor juridice reținându-se că dreptul de proprietate înscris în favoarea Municipiului Cluj Napoca s-a consolidat, în timp ce reclamanții nu dețin un bun în ceea ce privește imobilul litigios și nici dreptul la restituirea în natură, astfel cum au pretins în cadrul acțiunii în revendicare de față.

Această concluzie este întărită și de considerentele instanței supreme, inserate în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, relativ la respectarea principiului bazat pe securitatea raporturilor juridice, potrivit cărora "dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61). Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular".

În concluzie, față de toate considerentele arătate mai sus, constatând netemeinicia criticilor formulate și corecta soluționare a acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile art. 563 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenții nefiind titularii unui "bun" în sensul art. 1, paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții A., C. și B., conform dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., C. și B. împotriva deciziei civile nr. 248A din 12 noiembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2021.