ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2531/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 22.11.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Afacerilor Interne, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună: - obligarea pârâților la plata unei despăgubiri în sumă de: 12.000 mărci germane (în echivalentul a 28.510 RON calculat la cursul FMI din 13.11.2018), cu titlu de prejudiciu efectiv suferit; 122.000 euro (în echivalent RON, la data plății), cu titlu de câștig nerealizat; - obligarea pârâților la plata dobânzilor legale la despăgubirile de 12.000 mărci, de la data dispoziției de restituire a autoturismului marca x, cu numărul de înmatriculare x (08.05.2000) și până la plata efectivă a acestor despăgubiri; În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864. Pârâții Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Ministerul Afacerilor Interne au formulat întâmpinări, solicitând în principal, pe cale de excepție, constatarea lipsei calității procesuale pasive și a intervenirii prescripției dreptului la acțiune, iar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1175 din 02.10.2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne și a respins acțiunea reclamantului.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 70 din 23 iunie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1175 din 02.10.2019 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel Timișioara, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate. 1. Prin motivele de recurs formulate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susținut, în esență, că decizia de apel a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă. S-a arătat că instanța de apel a reținut - în mod nelegal - că data la care reclamantul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, deci momentul de la care începe și curgă termenul de prescripție, este data de 07.07.2010, când a fost emisă rezoluția de neîncepere a urmăririi penale. Statuarea instanței de apel este eronată întrucât pleacă de la prezumpția că fapta ilicită constă în refuzul intimatei - pârâte de restituire a autoturismului în litigiu. Procedând astfel, instanța de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, întrucât, în motivele acțiunii, și ulterior pe parcursul procesului, s-a arătat că faptul cauzator de prejudiciu a constat în lipsa de folosință a autoturismului în perioada 23.02.2000 (data la care a fost găsit autoturismul de către organele IPJ Timiș) până la data de 10.05.2018 (data Ia care a fost restituit autoturismul de către aceleași organe ale Inspectoratului de Poliție Județean Timiș), precum și a contravalorii acestuia ca urmare a împrejurării că vehiculul nu mai este în stare de funcționare. Arată că faptul cauzator de prejudiciu subzistă atâta timp cât există lipsa de folosință a autoturismului. Prin urmare, deși prescripția a început să curgă la momentul lipsirii de folosință a autoturismului și a cunoașterii acestui fapt de către reclamant, ea nu poate fi considerată împlinită din cauza atingerii continue aduse dreptului subiectiv. Susține că instanța de apel nu a motivat împrejurarea pentru care a înlăturat apărările reclamantului referitoare la natura prejudiciului și nici considerentele cu privire la faptul că lipsirea de folosință a autovehiculului constituie un act de executare uno ictu care s-a săvârșit printr-o singură acțiune la data de 07.07.2010, data emiterii rezoluției de neîncepere a urmăririi penale. Arată că omisiunea organelor de poliție de a-i restitui autoturismul reprezintă o faptă continuă care se epuizează la data de 10.05.2018, momentul restituirii efective a bunului, și nu la momentul la care s-a dispus de către organul de urmărire penală restituirea acestuia. Împrejurarea că în dosarul penal nr. x/2007 s-a mai emis la 23.05.2016 o ordonanță prin care s-a dispus din nou restituirea autovehiculului, ca măsură definitivă la finalul anchetei, nu modifică începutul termenului de prescripție, întrucât autovehiculul a restituit la data de 10.05.2018. 2. Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, caz de nelegalitate subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, deși instanța de apel a reținut - în mod corect - că reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată invocând drept prejudiciu lipsa de folosință a autoturismului, cu toate acestea a apreciat că paguba a constat în refuzul pârâtei de restituire a autoturismului. Or, în speță, nu s-a invocat faptul că prejudiciul a constat în refuzul pârâtei de restituire a autoturismului. De asemenea, instanța de apel a reținut în mod vădit eronat că refuzul intimatului-pârât de restituire a autoturismului "a dobândit caracter ilicit la data de 07.07.2010 când a fost emisă rezoluția de neîncepere a urmăririi penale" fără a preciza de unde rezultă că la data de 07.07.2010, prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, reclamantul a cunoscut că bunul nu mai poate fi reținut de către intimatul-pârât pentru lipsa unui temei legal.

Procedura filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 23 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 70 din 23 iunie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă și a fixat termen la 18 noiembrie 2021, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la data de 05.10.2020, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, pentru Statul român, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 14.10.2020, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, a apreciat că recursul nu este întemeiat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, în limitele celor ce se vor arăta în continuare: 1. Instanța de apel a validat raționamentul expus de prima instanță și a considerat că acțiunea în pretenții formulată de către reclamant, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, constând în plata unei despăgubiri pentru prejudiciu efectiv suferit - contravaloarea autovehiculului - și pentru beneficiul nerealizat - lipsa de folosință a bunului pentru perioada 2000 - 2018 -, este prescrisă, de vreme ce în aplicarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 incident în speță, dreptul material la acțiune al reclamantului s-a născut la momentul la care s-a dispus soluția neînceperii urmăririi penale în dosarul penal, respectiv data de 07.07.2010. Recurentul - reclamant a reproșat instanței de apel, în principal, interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, critică susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentând, în esență, că dreptul la acțiune pentru acordarea despăgubirilor s-a născut la momentul restituirii efective a bunului, la data de 10.05.2018. Critica recurentului relativ la interpretarea și aplicarea eronată de către instanța de apel a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 din perspectiva determinării momentului de la care începe cursul prescripției extinctive în cauză este fondată. Prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la prescripția extinctivă, care au un conținut similar cu cele ale art. 2528 alin. (1) C. civ. stipulează că: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.’’ În esență, termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut de existența pagubei și a persoanei vinovate de producerea acesteia. Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă, și anume: pe de o parte, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente. Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, deși, în mod obiectiv, dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui și a stabilit că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Fiind vorba despre o acțiune patrimonială, supusă prescripției extinctive, în cauză este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, în acord cu prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Întrucât prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile a persoanei care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege (ceea ce presupune că dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv faptul juridic ilicit, și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa) rezultă că începutul prescripției extinctive trebuie raportat la data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție. Se impune a se sublinia, totodată, că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia sau pentru identificarea celui care este chemat, potrivit legii, să răspundă pentru prejudiciul reclamat. Așadar, prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă în caz de atitudine inactivă, imputabilă celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege. Această atitudine nu se poate reține în cazul reclamantului în speță. Înalta Curte are în vedere că prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata unei despăgubiri dintr-o perspectivă dublă: contravaloarea autoturismului restituit în stare nefuncțională la data de 10.05.2018 și lipsa de folosință a autovehiculului pentru perioada în care bunul s-a aflat în deținerea intimatului-pârât Ministerul Afacerilor Interne, elemente în funcție de care este necesară analizarea aplicării regulilor în materia prescripției extinctive. Astfel, în raport de situația de fapt reținută în cauză în fața instanțelor de fond, necontestată de către părți, și care nu mai poate fi reevaluată în cadrul judecății în recurs, Înalta Curte constată că este eronată aprecierea instanței de apel cu privire la momentul începerii cursului termenului prescripției extinctive, considerată a fi data emiterii rezoluției prin care s-a soluționat dosarul penal nr. x/P/07, în sensul neînceperii urmăririi penale - 07 iulie 2010 - în contextul în care, la acest moment, condiția impusă de prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu era îndeplinită, paguba putând fi determinată și evaluată în mod obiectiv la momentul restituirii efective a bunului. Aceasta întrucât la momentul intrării în posesia efectivă a vehiculului, reclamantul avea posibilitatea de a efectua verificările necesare pentru a cunoaște în mod real starea acestuia. În acest context, de vreme ce restituirea efectivă a bunului s-a realizat la data de 10.05.2018 - moment de la care a început să curgă și termenul de prescripție extinctivă pentru repararea eventualei pagube produse reclamantului -, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 22.11.2018, în cadrul termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, soluția instanței de apel care confirmă și validează hotărârea primei instanțe este pronunțată cu nesocotirea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Cu privire la a doua componentă a despăgubirii solicitate de reclamant - lipsa de folosință a autovehiculului - sunt aplicabile considerentele expuse anterior relativ la momentul de început al termenului de prescripție extinctivă, cu mențiunea că posibilitatea de acordare a acestei pagube este condiționată de respectarea termenului de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, calculat regresiv începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată. Este just a considera că și în ce privește despăgubirea solicitată pentru lipsa de folosință, termenul de prescripție a început să curgă tot de la data de 10.05.2018, câtă vreme până la această dată, bunul s-a aflat în deținerea pârâtului, această faptă având caracter continuu, ea încetând abia la data la care restituirea autoturismului către reclamant s-a realizat, fiind deci în prezența unei potențiale pagube care se întinde pe un anumit interval de timp. Chiar dacă fapta ilicită continuă nu este definită la nivel legislativ, în contextul prescripției dreptului material la acțiune, aceasta poate fi caracterizată prin faptul că prejudiciul produs de ea se permanentizează, fără discontinuitate în timp. În acest context, data de 07.07.2010 nu putea fi luată în considerare nici măcar ca început al curgerii termenului de prescripție cu privire la contravaloarea autovehiculului, câtă vreme reclamantul pretinde despăgubiri prin raportare la starea autovehiculului de la momentul restituirii efective, respectiv 10.05.2018, astfel că doar această din urmă data este relevantă. 2. În mod nefondat se pretinde o nelegalitate a deciziei instanței de apel în considerarea motivelor sale contradictorii utilizate atunci când instanța a reținut că reclamantul a introdus acțiunea invocând drept prejudiciu lipsa de folosință a autoturismului, însă a apreciat că paguba a constat în refuzul pârâtului de restituire a autoturismului. Confuzia reclamantului cu privire la statuările instanței de apel sunt evidente de vreme ce în cuprinsul deciziei atacate se reține împrejurarea că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu a constat în refuzul intimatei - pârâte de restituire a autoturismului în litigiu, iar nu paguba, ca element al răspunderii civile delictuale, astfel cum fără temei susține reclamantul. Analiza instanței de apel nu este contradictorie întrucât are în vedere două condiții distincte ale răspunderii civile delictuale - fapta ilicită și prejudiciul - verificate prin raportare la criticile reclamantului formulate în apel cu privire la hotărârea primei instanțe, cu observarea situației de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul și, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului. În rejudecare, se vor cerceta pe fond pretențiile reclamantului, urmând a se verifica, în concret, dacă și ce măsură sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.