ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2022/2021

Ședința publică din data de 07 octombrie 2021

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă la 04 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca, prin sentința ce se va pronunța, să se constate simulația contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10 iulie 2013 la Biroul Notarului Public C., cu privire la imobilul situat în Craiova, str. x A, județul Dolj, identificat cu nr. cadastral x, înscris în C.F. nr. x Craiova, și aleea de acces în suprafață de 143,50 m.p., situată în Craiova, str. x B, județul Dolj, identificată cu nr. cadastral x, înscrisă în C.F. nr. x Craiova. În subsidiar, a solicitat constatarea nulității absolute a contractului menționat, pentru cauză ilicită. Totodată, a solicitat rectificarea cărților funciare indicate, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondată, a cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 02 octombrie 2018, cauza a fost scoasă de pe rol și trimisă Tribunalului Gorj, secția I civilă, urmare a admiterii cererii de strămutare în favoarea respectivei instanțe.

La termenul de judecată din 06 martie 2019 au fost introduse în proces, în temeiul dispozițiilor art. 78 C. proc. civ., D. și E., în calitate de moștenitoare ale lui F., parte în contractul de vânzare-cumpărare obiect al prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 79 din 20 martie 2019, Tribunalul Gorj, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea reclamantei; a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10 iulie 2013 și a dispus rectificarea cărții funciare nr. x a localității Craiova, în ceea ce privește titularul dreptului de proprietate, prin consemnarea reclamantei A. și a intervenientelor D. și E. ca proprietari ai imobilului; a obligat-o pe pârâta B. la plata sumei de 4.143,7 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta A..

Prin încheierea din 29 mai 2019, s-a admis cererea formulată de petenta A. și s-a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei și dispozitivului sentinței civile nr. 79/20 martie 2019, în sensul menționării cuantumului cheltuielilor de judecată cuvenite ca fiind de 5.143,7 RON, în loc de 4.143,7 RON.

Prin încheierea din 12 iunie 2019, s-a admis cererea formulată de petenta A. și s-a îndreptat eroarea materială din considerentele și dispozitivul sentinței, în sensul consemnării sintagmei "dispune rectificarea mențiunilor din cartea funciară nr. x a localității Craiova și număr cadastral x și din cartea funciară nr. x a localității Craiova și număr cadastral x în ceea ce privește titularul dreptului de proprietate’’, în loc de sintagma "dispune rectificarea cărții funciare nr. x a localității Craiova în ceea ce privește titularul dreptului de proprietate’’.

Sentința civilă nr. 79 din 20 martie 2019 a Tribunalului Gorj, secția I civilă și cele două încheieri au fost atacate cu apel de către pârâta B..

Intimatele A., D. și E. au depus întâmpinare, solicitând respingerea apelurilor declarate de pârâtă și menținerea, ca legale și temeinice, a sentinței și încheierilor atacate.

Prin încheierea nr. 22/05 noiembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea, spre soluționare, Curții de Apel Alba Iulia, urmare a soluției Înaltei Curți de Casație și Justiție de admitere a cererii de strămutare formulate de apelantă, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite.

Prin decizia civilă nr. 487 din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtă împotriva sentinței și încheierilor sus-menționate și a obligat-o pe apelantă să plătească intimatei A. suma de 6.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a statuat următoarele:

Cu titlu preliminar, a reținut că, prin notele scrise depuse în dosarul acestei instanțe la 05 februarie 2020 - fila x și următoarele, apelanta B. a invocat faptul că sentința atacată este rezultatul unei imixtiuni a judecătorului, care a încălcat dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate al pârâtei, argumentând, prin depășirea limitelor puterii judecătorești, existența unui tratament preferențial al unor părți; a contestat conduita judecătorului de fond, cu referire și la efectele simulației și ale actului secret.

Raportat la aceste argumente, partea adversă a invocat decăderea apelantei din dreptul de a invoca motive noi de apel, altele față de cele invocate prin cererea de apel, în raport de art. 470 alin. (1) lit. c) și 470 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea a constatat că, într-adevăr, aceste motive nu au fost invocate pe calea apelului declarat în termenul legal, ci printr-un înscris depus la dosar după 9 luni de la data declarării apelului în cauză.

Potrivit art. 479 C. proc. civ., instanța de apel verifică, în limitele cererilor de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. În speță, fiind vorba despre motive noi, neinvocate pe calea apelului, care nu au caracter de ordine publică, instanța a procedat la aplicarea art. 470 alin. (2) coroborat cu art. 499 alin. (1) C. proc. civ., reținând că nu pot fi avute în vedere la deliberare.

Nu prezintă relevanță, în acest sens, că avocatul apelantei a fost angajat abia în faza procesuală a apelului, dispozițiile legale fiind clare și fără echivoc, în limitele efectului devolutiv urmând a fi analizate numai acele motive de apel și argumente invocate în termen, prin apelul declarat.

a. Cu privire la apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 79/2019 a Tribunalului Gorj, a expus următoarele considerente:

Prima critică adusă sentinței a vizat, în esență, analiza greșită a procedeului simulației de către prima instanță, invocându-se că acțiunea în simulație nu poate sta împreună cu acțiunea în constatarea nulității absolute decât în cazul în care simulația este una cu caracter ilicit, ceea ce nu este cazul de față.

Instanța de apel a reținut, în primul rând, că Tribunalul Gorj nu s-a pronunțat asupra cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat, în principal, constatarea caracterului simulat al acestuia, și, numai în subsidiar, constatarea nulității absolute.

Admițând cererea formulată în principal, deci, constatând îndeplinite condițiile constatării simulației, a făcut aplicarea sancțiunii specifice acesteia - constatarea inopozabilității actului, fără a mai fi necesar a analiza cererea subsidiară, față de admiterea principalului.

Simulația, reglementată de art. 1289-1294 C. civ., este operațiunea juridică unitară care creează o aparență neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public și mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial, de actul secret și adevărat, care conține în sine, implicit sau explicit, acordul părților de a simula.

Așadar, simulația presupune întrunirea cumulativă a trei condiții: să existe actul public; să existe actul secret; să existe acordul simulatoriu.

Pe planul dreptului civil, efectele simulației, în raporturile dintre părțile contractante, sunt guvernate de principiul priorității voinței reale a părților, așa cum rezultă din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor art. 1289 C. civ.. Prin urmare, sancțiunea care intervine nu este nulitatea absolută, ci doar inopozabilitatea față de terți a situației create prin contractul ce conține elementul secret.

Procedeul la care au recurs părțile este nelegal din perspectiva modului de utilizare a creditului bancar. Construcția juridică realizată prin încheierea concomitentă a două contracte, unul de vânzare-cumpărare, și unul simulat, în care voința reală a părților era ca suma împrumutată de la bancă să fie utilizată în vederea realizării uni noi construcții, conține toate elementele unei simulații.

Acțiunea în simulație nu se confundă cu acțiunea în nulitatea actului secret, simulația, prin ea însăși, fiind, în principiu, valabilă, sancțiunea acesteia nefiind nulitatea, ci inopozabilitatea actului secret față de terți.

Întreaga construcție juridică creată de părți prin încheierea celor două contracte interdependente are la bază fraudarea legislației bancare, dar acest scop ilicit nu se răsfrânge asupra scopului urmărit de părți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta, deoarece doar modalitatea de folosire a prețului are caracter ilicit, iar nu întreaga operațiune de vânzare-cumpărare, care are la bază principiul libertății contractuale și care nu contravine prevederilor legale.

Pe tărâmul dreptului civil, simulația nu este sancționată cu nulitatea. Sancțiunea juridică a nulității, în această situație, nu ar restabili legalitatea afectată prin utilizarea sumei generate de operațiunea transferului dreptului de proprietate.

Cu privire la existența actului secret, prin primul și ultimul motiv de apel, pârâta a invocat inexistența acestuia, arătând că nu s-a făcut dovada existenței și conținutului actului secret.

Potrivit art. 1292 C. civ., care reglementează proba simulației, "dovada simulației poate fi făcută de terți sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părțile pot dovedi și ele simulația cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit".

Dovada simulației poate fi făcută, în condițiile de admisibilitate a dovezii testimoniale, chiar în situația în care actul aparent este unul autentic, nefiind necesar ca și actul secret să fie încheiat în aceeași formă, dacă legea nu prevede o asemenea condiție pentru validitatea lui. Așa fiind, actul secret și acordul simulator pot fi încheiate sub semnătură privată sau chiar verbal, astfel încât instanța de fond a considerat, în speță, admisibilă proba testimonială.

Considerentul pentru care instanța de fond a considerat admisibilă dovedirea prin martori, coroborat cu înscrisuri și prezumții, a voinței reale a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare vizează imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris, determinat de prietenia strânsă dintre părțile contractante.

Contrar celor invocate prin apel, prima instanță a analizat, pe larg, probele care fac dovada acestei relații strânse dintre părți anterior și ulterior momentului încheierii contractului a cărui simulare se solicită a se constata, această prietenie sau relație extrem de apropiată rezultând din declarațiile martorilor G. (vecin al H.), I. (arhitectul proiectului), J. și K. (vecin cu pârâta B.), chiar martorii propuși de pârâtă evocând caracterul strâns și de durată al relațiilor dintre cele două familii.

Faptul invocat prin apel, că reclamanta A. a arătat, prin acțiunea introductivă de instanță, că, la momentul contractului, nu avea încredere în pârâta B. nu este de natură a forma o altă concluzie, câtă vreme această neîncredere a rămas interiorizată și nu a afectat relațiile foarte bune existente între părți la momentul respectiv sau ulterior, până la decesul lui F..

Ceea ce prezintă relevanță este că înțelegerea secretă a părților, în sens de negotium, a existat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în sensul reținut de instanța de fond.

Existența acestei înțelegeri a părților este distinctă de necesitatea existenței unui înscris care să o materializeze, în sens de instrumentum, conform celor arătate anterior, putând fi probată, în condițiile legii, prin administrarea probei testimoniale.

Invocarea clauzei din contractul de vânzare cumpărare care interzice înstrăinarea bunului timp de 5 ani de la momentul încheierii contractului nu antamează asupra dovedirii actului în modalitatea arătată anterior, astfel cum pretinde apelanta, cu atât mai mult înțelegerea secretă a părților nu se putea materializa printr-un înscris, în condițiile în care acesta ar fi contravenit unor prevederi exprese și imperative din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți.

Al doilea motiv de apel, care a vizat pretinsa interpretare greșită a deciziei penale nr. 560/A/2018 a Curții de Apel Pitești, este neîntemeiat.

Din decizia penală respectivă reiese că s-au respins apelurile și s-au menținut soluțiile de achitare a inculpatelor, întrucât, la data întocmirii actelor notariale simulate, părțile nu au acționat cu intenția de a obține un folos material injust sau de a se induce în eroare reciproc, iar, din declarațiile martorilor audiați în cauza penală, rezultă că nu a existat intenția însușirii imobilului care a format obiectul actelor materiale.

S-a mai reținut, totodată, prin decizia penală, că actele notariale au fost întocmite de comun acord în vederea accesării unui credit de la L., urmând ca suma astfel obținută să fie utilizată pentru edificarea unor imobile. Modalitatea de obținere a creditului a fost stabilită prin înțelegerea dintre defunctul F. și inculpata B..

Interpretarea pe care o face apelanta celor menționate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu este una justă, intenția de a vinde s-a concretizat doar prin actul notarial de vânzare-cumpărare, intenția reală a părților derivând din înțelegerea secretă, actul fictiv, aceasta fiind, în mod, clar de a nu fi înstrăinat imobilul.

Analiza făcută de prima instanță conținutului deciziei penale este una corectă din punct de vedere al dispozițiilor art. 28 C. proc. pen., aceasta reținând fictivitatea operațiunii realizate de părți și lipsa intenției de a transfera dreptul de proprietate asupra imobilului.

Această stare de fapt reținută de decizia penală se coroborează și cu probatoriul administrat de Tribunalul Gorj în acțiunea în constatarea simulației, nefiind vorba despre o greșită analiză a probațiunii, invocată de apelantă prin calea de atac.

Apelanta a pretins că nu s-au avut în vedere înscrisurile care arată că, în speță, contractul încheiat este unul ce respectă întocmai procedura pentru "prima casă", un contract garantat de Statul român, și cele care arată, fără putere de tăgadă, că prețul a intrat în contul vânzătorilor H..

Or, instanța de fond nu a contrazis aceste afirmații ale pârâtei. Nu s-a constatat contrariul, respectiv neregularități procedurale la încheierea contractului, ci, dimpotrivă, că acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale (aspect reținut în mod definitiv și de instanța penală), însă nu reprezintă voința reală a părților.

Faptul că, în prezent, pârâta B. achită ratele pentru plata creditului prin care s-a acoperit prețul plătit către vânzătorii H. nu este, de-asemenea, contestat, câtă vreme, la acest moment, creditul figurează pe numele pârâtei, de-altfel și imobilul, sentința tribunalului neavând caracter definitiv.

Situația financiară a ambelor familii la momentul încheierii contactului de vânzare-cumpărare a fost, pe larg, analizată, iar prima instanță chiar a reținut că prețul încasat a fost folosit de H. pentru finalizarea investiției la noul imobil, în consecință, s-a apreciat că nu este fondată critica.

Critica vizând faptul că nu s-au avut în vedere înscrisurile și declarațiile de martori, care arată că nu există vreo activitate de conivență a părților și nici încălcarea vreunei legi la întocmirea contractului de vânzare-cumpărare, a fost înlăturată, fiind contrată situației de fapt reieșite din probatoriul administrat, astfel cum s-a arătat anterior.

Analiza probelor nu a fost una selectivă, cum a pretins apelanta, ci exhaustivă. Astfel, verificând conținutul sentinței atacate, Curtea a constatat că aceasta îndeplinește exigențele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., fiind indicate motivele de fapt și de drept în temeiul cărora instanța și-a format convingerea, dezlegarea dată problemelor de drept și de fapt deduse judecății fiind, pe deplin și coerent, susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv.

Textul art. 425 C. proc. civ. nu impune o formulă sacramentală pe care trebuie să o adopte judecătorul atunci când motivează o hotărâre, ci exprimarea trebuie să fie clară, precisă, argumentată în fapt și în drept, lucruri pe care instanța le-a făcut, putând să grupeze argumentele invocate de parte pentru a le răspunde în cuprinsul unui considerent comun.

În fine, Curtea a reținut că rectificarea de carte funciară este consecința caracterului constatării simulației și inopozabilității actului simulat, fiind susținută de prevederile art. 907 C. civ.. Chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare care a stat la baza înscrierii în cartea funciară este unul garantat de stat și este înscrisă o sarcină, rectificarea dispusă de prima instanță nu a vizat și sarcina notată în C.F., care își produce efectele legale, nefiind afectată de rectificarea primei părți a cărții funciare, cu privire la proprietar.

Faptul că s-a dispus rectificarea cărții funciare doar cu privire la aleea de acces a fost îndreptat prin încheierea de ședință din 12 iunie 2019, care a fost atacată de pârâtă print-un apel separat, instanța urmând să răspundă acestor critici odată cu analiza acestui apel.

b. Curtea de Apel a apreciat că este nefondat apelul declarat împotriva încheierii de ședință din 29 mai 2019, pentru argumentele ce succed:

Potrivit art. 442 C. proc. civ., care reglementează procedura de îndreptare a hotărârii, "erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere".

Prin instituția îndreptării unei hotărâri judecătorești, legiuitorul a urmărit repararea omisiunilor instanței atunci când îndreptarea vizează erori materiale și nu are incidență asupra fondului dreptului substanțial dedus judecății.

Totodată, temeinicia unei cereri de îndreptare stă în probatoriul administrat în cauza în care s-a pronunțat hotărârea ce se solicită a fi îndreptată.

Noțiunea de greșeală materială are înțelesul de eroare materială vizibilă, avându-se în vedere doar greșelile asupra numelui, calităților și susținerilor părților, cele de socoteli sau orice alte greșeli materiale.

Prin urmare, greșelile materiale vizate de C. proc. civ. sunt de ordin formal, strict procedural, astfel că ele nu pot fi folosite pentru modificarea soluției pronunțate de instanță.

Contrar celor invocate prin apelul declarat împotriva încheierii, prima instanță a îndreptat o simplă eroare de calcul al cheltuielilor de judecată solicitate de parte. Se reține că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost admisă în totalitate, iar nu în parte, astfel că se impunea acordarea, în integralitate, a cheltuielilor de judecată efectuate de partea care a câștigat procesul și care au fost dovedite prin înscrisurile aflate la dosar.

Față de această admitere, în tot, a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, prima instanță fiind sesizată cu eroarea constând în omiterea unor sume solicitate, în mod corect și legal a dispus îndreptarea hotărârii, în sensul includerii sumelor omise. Nu este vorba, în speță, despre o completare a hotărârii sau a motivării acesteia, întrucât soluția de admitere, în tot, a obligării la plata cheltuielilor de judecată a fost păstrată, cuantumul acestora fiind modificat.

Admisibilitatea unei asemenea cereri nu este condiționată, astfel cum a pretins apelanta, de existența, în hotărâre, a calculului matematic în urma căruia s-au acordat cheltuielile, motivarea unei hotărâri judecătorești nepresupunând calcule de adunare a sumelor solicitate, ci este suficient să se menționeze suma finală, care, în cazul concret, a fost îndreptată datorită unei evidente erori materiale.

În aceste condiții, s-a apreciat că instanța nu a depășit limitele legale ale atribuțiilor sale și nici nu privește o corectare a soluției pe fond, aspectul asupra căruia a purtat încheierea fiind strict acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de parte.

Aspectul de nelegalitate invocat - necitarea părților la soluționarea cererii - nu este întemeiat, față de prevederile art. 442 alin. (2) C. proc. civ., care dispune că părțile vor fi citate numai dacă instanța socotește că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri. Norma juridică instituie o facultate, iar nu o obligație pentru instanță. Or, în cazul de față, întrucât actele invocate se aflau la dosarul cauzei la data pronunțării, s-a apreciat că nu se impune citarea părților la soluționarea cererii de îndreptare a erorii materiale, fiind vorba despre un simplu calcul matematic.

Cu privire la acordarea sumei de 750 RON reprezentând cheltuieli de transport, s-a reținut, în primul rând, că această critică trebuia a fi formulată prin apelul împotriva sentinței, iar, în subsidiar, că, deși cabinetul de avocat nu are în obiectul de activitate transportul, astfel cum pretinde apelanta, dacă se impune deplasarea avocatului în altă localitate în vederea susținerii unei cauze, cheltuielile privind transportul fac parte din categoria acelora care sunt necesare și utile și care pot fi solicitate în temeiul art. 453 C. proc. civ.

c. Curtea a constatat că și apelul împotriva încheierii din 12 iunie 2019 este neîntemeiat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Pornind de la obiectul acțiunii și soluția pronunțată de prima instanță, instanța de apel a constatat că actul de vânzare-cumpărare al cărui caracter a fost constatat a fi simulat vizează două imobile, înscrise în cărți funciare diferite: imobilul înscris în cartea funciară nr. x, cu număr cadastral x, și cel având categoria de folosință alee de acces, înscris în cartea funciară nr. x, cu număr cadastral x.

Prin sentința atacată s-a constatat simulat în tot, iar nu în parte, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10 iulie 2013, dispunându-se însă rectificarea înscrierilor doar pentru terenul înscris în cartea funciară nr. x, cu număr cadastral x, fără a se menționa nimic cu privire la celălalt imobil.

În speță, având în vedere soluția de constatare ca simulat, în tot, a contractului de vânzare-cumpărare, omisiunea de a dispune rectificarea în ambele cărți funciare la care se referă contractul se încadrează, în mod evident, în prevederile art. 442 C. proc. civ.

Prin admiterea cererii de îndreptare a erorii materiale nu se modifică și nici nu se completează soluția pronunțată, întrucât constatarea caracterului simulat a contractului are drept consecință rectificarea cărților funciare în care sunt înscrise toate imobilele la care se referă contractul încheiat simulat, rectificarea fiind o consecință a admiterii caracterului simulat al actului.

Prima instanță a analizat contractul de vânzare-cumpărare ca pe un tot unitar, astfel cum a fost încheiat de părți, iar dispunerea rectificării numai pentru accesoriul cale de acces, iar nu și pentru imobilul principal, este o eroare materială, corect îndreptată prin încheierea din 12 iunie 2019.

Îndreptarea acestei erori se încadrează, astfel cum s-a arătat anterior, în dispozițiile art. 442 C. proc. civ., nu reprezintă o modificare a sentinței sau completare a acesteia, iar, față de actele dosarului, Tribunalul Gorj a apreciat că nu se impune citarea părților la soluționarea cererii de îndreptare a erorii materiale, fiind vorba despre înscrisuri aflate la dosar.

Față de considerentele expuse, apreciind legală și temeinică sentința primei instanțe, Curtea, în temeiul art. 480 C. proc. civ., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâta B..

Conform art. 453 din același cod, a obligat-o pe apelanta B., ca parte căzută în pretenții, să plătească intimatei A. suma de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs pârâta B., criticând-o pentru următoarele motive:

4.1. Instanța de apel a reluat, similar, motivarea Tribunalului, fără a lua în discuție niciuna dintre chestiunile de drept invocate de către apelantă în notele scrise, esențiale pentru garantarea dreptului la un proces corect și echitabil, pronunțând, în final, o decizie nelegală.

4.2. Pentru părțile participante la simulație și avânzii-cauză, este obligatoriu contractul secret. De principiu, aceștia nu au acțiunea în simulație, având la dispoziție toate acțiunile și excepțiile care izvorăsc din contractul secret.

Părțile unui act juridic și avânzii-cauză nu pot invoca inopozabilitatea actului pe care l-au încheiat, deoarece s-ar periclita grav ordinea și securitatea raporturilor juridice de drept civil.

Art. 1289 C. civ. stabilește că, între părți, este obligatoriu actul secret, cu condiția să fie valabil încheiat. Intimata reclamantă A. este parte (vânzătoare) în contractul încheiat în formă autentică, iar celelalte două interveniente au calitatea de avânzi-cauză, succesori universali/cu titlu universal (fiice) ale defunctului F..

În speță, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10 iulie 2013 de B.N.P. C. a fost constatat de instanță ca fiind simulat, fără să se constate vreo nulitate a acestuia.

Prin urmare, respectivul contract nu poate fi opus vânzătoarei și avânzilor- cauză, dar este opozabil terților, inclusiv Statului Român și L., care au asigurat finanțarea achiziției imobilului prin program guvernamental, ultimii având calitatea de creditori ipotecari.

Practic, conform soluției instanței, vânzătoarei și avânzilor-cauză nu le este opozabil contractul de vânzare-cumpărare, însă cumpărătoarea are toate obligațiile care derivă din calitatea de proprietar (impozite, utilități etc), inclusiv obligația de a achita ratele creditului ipotecar.

Reclamantele au solicitat și au obținut rectificarea cărții funciare, deși B. va rămâne proprietar înscris în cartea funciară, deoarece titlul său nu a fost constatat nul, ci doar inopozabil reclamantelor, urmând să fie opozabil tuturor terților.

4.3. Prin excepție, părțile participante la simulație și avânzii-cauză au acțiunea în simulație, atunci când aceasta are caracter ilicit. În această ipoteză, soluția legală este anularea înscrisului public și a celui secret, ca având cauză ilicită, urmând ca părțile să fie repuse, echitabil, în situația anterioară operațiunii simulate.

În opinia recurentei, instanța era obligată să determine exact norma de drept încălcată și să aprecieze dacă norma are caracter imperativ și este de ordine publică, întrucât nu orice încălcare sau eludare a unei dispoziții legale produce fraudarea legii.

Soluția de a declara inopozabil doar unul dintre actele pretinsei simulații este și inechitabilă, recurenta pârâtă pierzând de facto dreptul la "un bun", protejat de art. 1 al Primului Protocol C.E.D.O., și fiind obligată să plătească suma de 100.576,76 euro până în anul 2043, la care se adaugă, ca pierdere, și prețul bunului cumpărat, de 72.000 euro.

În caz de fraudă la lege, soluția corectă este constatarea nulității absolute, atât a actului public, cât și a actului secret, deoarece ambele acte juridice au o cauză ilicită, fiind aplicabil art. 1238 alin. (2) C. civ.

4.4. Instanța învestită cu acțiunea în simulație nu este competentă material să constate existența actului secret și nu a fost învestită să stabilească existența/inexistența acestuia.

Reclamantele aveau obligația procesuală să prezinte înscrisul public și pretinsul înscris secret, făcând dovada ambelor acte prin care s-a efectuat operațiunea pretins simulată, în condițiile dreptului comun.

Proba cu martori le este recunoscută de lege părților simulației exclusiv pentru a proba caracterul ilicit al simulației, nu și pentru a acoperi lipsurile condițiilor de fond cerute de lege pentru încheierea unui act juridic.

Apelul nu a fost o cale de atac efectivă, deoarece constatarea existenței actului secret, pe baza probei cu martori, nu a făcut obiectul unei cereri a reclamantelor, conform regulilor de procedură civilă și nu s-a reflectat în dispozitivul hotărârii atacate, cu toate că această constatare a instanței produce efectele unei veritabile acțiuni în constatarea existenței actului secret.

Această constatare judecătorească trebuia, cu necesitate, să fie obiectul unei acțiuni în constatare, fiind încă un exemplu de încălcare a dreptului la un proces corect și echitabil, întrucât aplicarea unui regim nelegal și neproporțional nu i-a permis pârâtei să invoce niciuna dintre apărările și excepțiile pe care le-ar fi putut invoca în cadrul unei acțiuni în constatare.

Constatarea existenței pretinsului înscris secret s-a făcut, astfel, în afara garanțiilor care asigură dreptul la un proces corect, nefiind reflectată în dispozitivul hotărârii, ci doar în considerente, pârâta fiind lipsită de dreptul de a utiliza o cale de atac efectivă împotriva soluției instanței cu privire la existența unui act secret.

Instanța a deturnat, de asemenea, scopul probei cu martori, care este recunoscut de lege părților participante la o acțiune simulată exclusiv pentru a proba caracterul ilicit al simulației, nu pentru a dovedi existența pretinsului înscris secret.

Aceste concluzii se desprind din interpretarea gramaticală, restrictivă, a art. 1292 raportat la art. 1289 C. civ.

De asemenea, s-au utilizat nelegal, prin interpretare cu rea-credință, considerentele unei hotărâri penale de achitare a cărei singură autoritate de lucru judecat este aceea că probează nevinovăția pârâtei și inexistența pretinsului act secret.

Hotărârea penală de achitare nu conține elemente de autoritate de lucru judecat penal cu privire la faptă și la vinovăția persoanei achitate, instanța civilă având obligația de a asigura dreptul la un proces corect, prin analiza directă a probelor, nu mediat, prin însușirea unor elemente disparate din procesul penal.

4.5. Recursul este întemeiat și cu privire la cele două încheieri de îndreptare a erorii materiale. Reluarea în discuție a fondului nu era posibilă, dar nici necesară; considerentele încheierilor întăresc ideea unei conduite incompatibile a instanței, fiind greu de determinat dacă a repetat considerentele sau dacă le-a modificat în favoarea reclamantelor, pentru a le consolida situația. În orice caz, soluția care se impunea era anularea celor două încheieri, deoarece obiectul procedurii de îndreptare a erorii nu presupune o reapreciere a fondului cauzei de către instanță.

4.6. Fiind vorba despre un drept real de proprietate imobiliară, instanța avea obligația să cerceteze, din oficiu, situația juridică a imobilului, așa cum aceasta este înscrisă în cartea funciară. În opinia recurentei, era absolut necesar, în considerarea dreptului la un proces corect și echitabil, ca Statul și L., în calitate de titulari ai unor drepturi înscrise în cartea funciară, să fie introduși forțat în cauză.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Alba Iulia, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 (motive contradictorii) și pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele A., D. și E. au formulat întâmpinare, prin care au susținut:

- excepția nulității recursului din perspectiva neîncadrării criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

- inadmisibilitatea criticilor vizând imposibilitatea părților și a avânzilor-cauză de a invoca inopozabilitatea actului public, cu excepția cazului în care are caracter ilicit, cu consecința, în această ipoteză, a anulării actelor public și secret, raportat la art. 1238 alin. (2) C. civ., determinat de invocarea omisso medio (art. 488 alin. (2) C. proc. civ.) și de caracterul contradictoriu față de susținerile din întâmpinarea la cererea de chemare în judecată și din apelul propriu-zis;

- inadmisibilitatea criticii referitoare la obligația instanței de apel de a stabili norma de drept încălcată și caracterul imperativ, invocată omisso medio;

- lipsa de interes cu privire la nepronunțarea asupra acțiunii în nulitatea actului public, în condițiile în care instanța de apel a respins, în mod implicit, acest capăt de cerere subsidiar;

- inadmisibilitatea motivului de recurs referitor la necompetența materială a instanței în a constata existența actului secret, invocat omisso medio;

- inadmisibilitatea motivului de recurs referitor la neînvestirea instanței cu un capăt de cerere în constatarea existenței actului secret, invocat omisso medio;

- inadmisibilitatea motivului de recurs privind pretinsa lipsă a autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 560/29 mai 2018 a Curții de Apel Pitești, invocat omisso medio;

- inadmisibilitatea motivului de recurs privind obligația instanței de a introduce în cauză Statul român și L., fiind invocat omisso medio și lipsit de interes în condițiile în care nu s-a solicitat și nu s-a dispus asupra ipotecii ce grevează imobilul în litigiu, acest aspect nefăcând obiectul cauzei.

Pe fond, au solicitat respingerea căii de atac.

În cadrul răspunsului la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepției de nulitate a recursului, cu argumentul că cererea este motivată și întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar, în ce privește apărările pe fondul cauzei (inclusiv din punct de vedere al excepțiilor invocate), a solicitat înlăturarea acestora.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 24 august 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Recurenta pârâtă a depus punct de vedere la raport, atașând dovada plății taxei judiciare de timbru aferente cererii de recurs.

Prin încheierea din 10 iunie 2021, pentru considerentele arătate în cadrul acesteia, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 487 din 10 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 7 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. A constatat că parte dintre susțineri pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, se impune a se preciza că, deși recurenta a invocat motivarea contradictorie a deciziei, ca ipoteză a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu dezvoltă critici de nelegalitate pe acest aspect, textul de lege fiind invocat pur formal. Ca atare, prezenta instanță nu îl va avea în vedere în pronunțarea soluției.

4.1. Susținerile subsumate acestui punct din cererea de recurs, prin care se contestă legalitatea deciziei sub aspectul neluării în considerare a chestiunilor invocate prin notele scrise depuse la 05 februarie 2020 în dosarul de apel, reprezintă o simplă afirmație a părții, în contextul în care aceasta nu a arătat în ce constă raționamentul greșit al instanței, care a considerat că apelanta este decăzută din dreptul de a formula noi motive ale căii de atac în raport de dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. c) și alin. (2) cu referire la art. 479 C. proc. civ.. Pentru aceste considerente, Curtea nu a procedat la verificarea susținerilor apelantei, cuprinse în respectivele note, iar, în absența combaterii efective a judecății instanței de prim control judiciar, Înalta Curte nu este în măsură a aprecia asupra pretinsei încălcări a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 C.E.D.O. și art. 6 C. proc. civ.

4.2. În legătură cu criticile circumscrise acestui motiv de recurs, intimatele au invocat formularea omisso medio a celor vizând imposibilitatea părților și avânzilor-cauză de a susține inopozabilitatea actului public, precum și caracterul contradictoriu în raport de cele menționate în întâmpinarea depusă de recurentă în dosarul de primă instanță și în cererea de apel.

Apărarea intimatelor este fondată, recurenta neformulând, în apel, o astfel de susținere, în sensul că părțile și avânzii-cauză din actul public nu ar avea deschisă calea acțiunii în simulație decât atunci când aceasta ar avea caracter ilicit. Astfel, în cadrul pct. 1.1. din cererea de apel, reclamanta a arătat că "(...) acțiunea în simulație nu poate sta laolaltă cu acțiunea în constatarea nulității absolute decât în cazul în care simulația este una cu caracter ilicit, ceea ce nu este cazul de față". Prin această afirmație, apelanta a supus dezbaterii problema coexistenței celor două tipuri de acțiune, în simulație și în nulitate, ambele formulate prin cererea de chemare în judecată, considerând că cele două demersuri judiciare pot fi promovate în paralel doar în cazul unei simulații cu caracter ilicit. Ceea ce se evocă în recurs reprezintă o susținere diferită de aspectul coexistenței celor două acțiuni, și anume că, de plano, acțiunea în simulație nu este deschisă părților și avânzilor-cauză din actul public (care au la dispoziție toate acțiunile și excepțiile derivând din actul secret) decât în ipoteza în care simulația are caracter ilicit.

Reprezentând o critică nouă, formulată direct în recurs, Înalta Curte nu o va avea în vedere în verificarea deciziei atacate față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care interzic primirea în recurs a acelor critici care nu au fost invocate în apel. De altfel, această susținere a fost formulată și prin notele scrise (pct. 1.2.), necenzurate de instanța de apel determinat de împrejurarea că reprezintă motive noi ale căii de atac, care nu au fost invocate în condițiile legii. Or, în ipoteza în care, pentru cele deja arătate, recurenta nu a combătut raționamentul instanței de apel sub acest aspect, cenzurarea criticii respective de către Înalta Curte ar presupune tocmai înlăturarea considerentelor deciziei anterioare, în absența cadrului legal.

O altă chestiune adusă în dezbatere vizează soluția dispusă de instanța de apel, care a confirmat sentința primei instanțe, de declarare a inopozabilității actului public, fără să constate și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, precum și efectele negative ale hotărârilor judecătorești asupra patrimoniului pârâtei, care, în acest caz, va fi obligată să achite ratele creditului ipotecar și, în calitate de proprietar aparent al imobilului, toate obligațiile fiscale și de altă natură, aferente bunului.

În mod corect, instanța de apel, pornind de la principiul voinței reale a părților din perspectiva interpretării dispozițiilor art. 1289 alin. (1) C. civ., a constatat că sancțiunea care intervine, în caz de simulație, nu este reprezentată de nulitatea absolută a actului public, ci de inopozabilitatea acestuia în raporturile dintre părțile actului juridic menționat și avânzii lor cauză. Conform textului de lege, "contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal".

Textul de lege consacră principiul neutralității simulației, care presupune că simulația nu trebuie sancționată la nivelul validității, prin intermediul nulităților, dar nici nu trebuie stimulată în sensul producerii de efecte față de terți, așadar este inopozabilă terților. În alți termeni, simulația este neutră, întrucât nu atrage nulitatea, dar și pentru că nu este opozabilă terților. Această operațiune este tolerată de legiuitor, care a înțeles să confere voinței reale a actului secret forță obligatorie, potrivit art. 1270 C. civ., recunoscând părților dreptul de a simula, motiv pentru care sancțiunea care intervine nu este nulitatea.

În ce privește menținerea obligațiilor recurentei față de creditori, care derivă din calitatea de proprietar a acesteia, conform actului public, opozabil creditorilor, precum și a celor aferente imobilului, chestiunea excede litigiului de față, în contextul în care, pentru a se obține nulitatea simulației, cu consecința intervenirii aceleiași sancțiuni asupra actului public și a celui secret și repunerii părților în situația anterioară, era necesară sesizarea instanței de judecată cu astfel de cereri. Or, pentru cele deja redate în precedent, recurenta nu a formulat asemenea cereri, evocând abia prin notele scrise depuse în apel problema caracterului ilicit al simulației, cu consecințele pe care le-ar determina asupra actului public și a celui secret. În orice caz, dacă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie invocată din oficiu de către instanță potrivit art. 1247 alin. (3) C. civ., aspect, de asemenea, neinvocat de către recurentă în legătură cu judecata instanțelor anterioare, repunerea acesteia în situația anterioară, în sensul restituirii prețului plătit vânzătorilor, cu repercusiuni directe în ce privește plata ratelor de credit și eliminării efectelor negative patrimoniale ale declarării simulației, reprezenta o cerere la îndemâna exclusivă a acestei părți. Or, o asemenea cerere nu a fost formulată de către parte în prezentul litigiu.

În plus, pârâta nu a contestat nici argumentul instanței de apel, prin care, procedând la distincția dintre acțiunea în nulitate și cea în simulație și, respectiv, efectele care intervin în cazul celor două tipuri specifice de acțiuni, a reținut că scopul ilicit al construcției juridice realizate de părți, în sensul fraudării legislației bancare, nu se răsfrânge asupra scopului urmărit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Susținerea referitoare la obținerea rectificării cărții funciare de către reclamantă și interveniente, în condițiile în care recurenta rămâne înscrisă în registrul respectiv, nefiind constatat nul, ci doar declarat inopozabil părților adverse și, deci, opozabil terților, nu poate fi primită. Aceasta, întrucât, ca și în cazul primului motiv de recurs, reprezintă o simplă alegație, care nu se constituie într-o critică propriu-zisă a soluției date acțiunii în rectificare. Astfel, recurenta nu menționează, în mod concret, argumentele pentru care, în cazul declarării simulației, nu ar putea opera rectificarea cărții funciare în favoarea celui care a câștigat procesul și nici nu precizează motivele pentru care rectificarea ar fi condiționată de obținerea unei soluții de admitere a acțiunii în nulitate.

Pe de altă parte, indiferent de aspectele enunțate mai sus, rectificarea cărții funciare în sensul arătat de prima instanță și confirmat în apel implică tocmai indicarea reclamantelor, în calitate de proprietare ale imobilului, în registrul public, accesibil tuturor persoanelor, inclusiv terților, ceea ce, de plano, presupune că cei interesați au posibilitatea de a cunoaște schimbarea titularului dreptului în discuție.

4.3. Susținerile referitoare la calea acțiunii în simulație deschisă părților și avânzilor-cauză doar în ipoteza caracterului ilicit al operațiunii, precum și consecințele admiterii unei asemenea acțiuni asupra actelor juridice care o compun sunt invocate omisso medio, cum s-a arătat în analiza expusă în cadrul motivului de recurs precedent.

Asemănător, critica vizând obligația instanței de a identifica norma de drept încălcată și de a aprecia asupra caracterului de ordine publică al acesteia, în contextul a ceea ce presupune frauda la lege și incidența art. 1238 alin. (2) C. civ., este invocată omisso medio, dar și lipsită de interes, de vreme ce instanța de apel a reținut, cum deja s-a arătat, că scopul fraudării legislației bancare nu se răsfrânge și asupra scopului actului public, de transfer al proprietății imobilului, prin acordul de voință liber al părților contractante. Deci, nu a reținut caracterul ilicit al simulației, iar recurenta nu a combătut considerentele Curții sub acest aspect.

Referitor la caracterul inechitabil al soluției, prin prisma pierderii dreptului la "un bun", cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., și această susținere este invocată omisso medio, direct în recurs. În plus, argumentul face parte din notele scrise depuse la termenul de judecată din 05 februarie 2020 (pct. II), înlăturate de la analiză de către instanța de apel pentru motive necontestate în prezenta cale de atac.

În concluzie, Înalta Curte nu va proceda la analiza acestor critici, formulate cu excluderea căii de atac a apelului și, în parte, lipsite de interes.

4.4. În ce privește necompetența materială a instanței de a constata existența actului secret și depășirea limitelor de învestire în raport de neformularea unei acțiuni în constatarea existenței acestui act, precum și nereflectarea constatării existenței actului respectiv în dispozitivul hotărârii atacate reprezintă critici invocate, de asemenea, omisso medio, direct în recurs, astfel încât nu vor fi cenzurate de Înalta Curte, față de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la deturnarea scopului probei cu martori, care, în opinia recurentei, este admisibilă numai pentru dovedirea caracterului ilicit al simulației, iar nu și a actului secret, conform interpretării gramaticale și restrictive a dispozițiilor art. 1292 coroborat cu art. 1289 C. civ., susținerile sunt neîntemeiate.

Este real că legea prevede, în mod expres, în conținutul art. 1292 teza a II-a C. civ., posibilitatea, pentru părți, de a proba simulația cu orice mijloc de probă în cazul în care aceasta are caracter ilicit.

Pe de altă parte, așa cum, de altfel, a recunoscut și recurenta în expunerea criticii, în cazul simulației care nu prezintă caracter ilicit, proba operațiunilor care o compun se face potrivit dreptului comun vizând dovada actelor juridice. Or, printre altele, proba testimonială este permisă, conform art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ., și în cazul în care partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic. Relațiile de prietenie între părți constituie un caz de imposibilitate morală de întocmire a înscrisului, astfel încât este incidentă teza circumscrisă textului de lege evocat. În ce privește probarea existenței unor asemenea relații de prietenie prin dovezile administrate în prezentul litigiu, în mod evident, acest aspect nu ar putea forma obiect al aprecierii instanței de recurs, întrucât reprezintă un aspect de temeinicie a hotărârii, iar nu de nelegalitate, fiind, deci, exclus de la verificare în raport de structura actuală a căii extraordinare de atac, care permite numai critici de nelegalitate (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.).

În concluzie, nu se pune problema încălcării regulilor în materie de admisibilitate a probelor, nefiind incidente cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar dispozițiile art. 1292 teza a II-a C. civ. nu reprezintă singurul caz în care părțile pot dovedi simulația cu orice mijloc de probă, fiind aplicabile dispozițiile din dreptul comun în materie probatorie, astfel cum au fost analizate mai sus.

În legătură cu autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 560/29 mai 2018 a Curții de Apel Pitești, contestată de recurentă, intimatele au invocat formularea criticii omisso medio, întrucât, în apel, partea adversă nu ar fi formulat o astfel de susținere, ci doar a arătat că instanța penală nu a reținut fictivitatea actului autentic, în contextul în care a păstrat soluția de achitare dispusă de prima instanță. Apărarea nu va fi primită, întrucât, chiar dacă în termeni impreciși și fără indicarea expresă a instituției autorității lucrului judecat (sub aspect pozitiv), prin raționamentul expus, apelanta pârâtă a evocat tocmai absența efectului pozitiv al lucrului judecat raportat la decizia penală menționată, în ce privește actele care compun simulația. Mai mult, instanța de apel civilă a reținut, în legătură cu hotărârea penală, incidența art. 28 C. proc. pen., astfel încât, prin prisma asigurării drepturilor și garanțiilor unui proces echitabil, recurentei trebuie să i se recunoască posibilitatea de a contesta judecata Curții de Apel. Ca atare, Înalta Curte va analiza această critică.

Susținerile recurentei sunt însă neîntemeiate.

Conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen., "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite".

După cum se poate observa, spre deosebire de teza a II-a a textului de lege enunțat mai sus, teza I, care consacră autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanței penale în fața instanței civile, în legătură cu existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, nu face distincție în funcție de natura hotărârii penale, de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. Aceasta înseamnă că, atunci când se reține o anume faptă în sarcina uneia sau unora dintre părțile procesului penal, hotărârea penală conține elemente de autoritate de lucru judecat în procesul civil, indiferent că este o hotărâre de achitare, cum este cazul în dosarul de față.

Într-adevăr, în dosarul penal, recurenta a fost achitată pentru o serie de infracțiuni în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), iar pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) din același cod, reținându-se că actele de vânzare ale imobilului nu au fost întocmite cu intenția de a induce în eroare persoanele vătămate.

Vinovăția nici nu interesează în cauza de față, întrucât, în afara împrejurării că hotărârea definitivă penal