ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1395/2021

Ședința publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursurilor deduse judecății, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/2000, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, S.C. Acumulatorul prin Fondul Proprietății de Stat și Ministerul Industriilor, solicitând instanței să constate că actuala fabrică Acumulatorul S.A. este succesoarea de drept și de fapt a fabricii C. și că defunctul D. a deținut în mod succesiv funcția de director și administrator al C..

La data de 6.12.2002, reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată, arătând că solicită obligarea pârâților la plata de despăgubiri sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Prin sentința civilă nr. 1410 din 28 februarie 2003, instanța a respins ca inadmisibilă acțiunea, având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada respectării prevederilor Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel A., înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2003, în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 46 A din 16 ianuarie 2004, prin care s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, anulându-se sentința apelată și dispunându-se judecarea cauzei de către Tribunalul București în fond, ca instanță competentă.

Dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2004 pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, instanță care a pronunțat, la 14 ianuarie 2005, sentința civilă nr. 25, prin care a admis excepția prematurității acțiunii, cu consecința respingerii acțiunii ca prematură, întrucât reclamanții nu au probat epuizarea procedurii administrative obligatorii, instituite prin Legea nr. 10/2001.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de E. și F., succesorii defunctului A., a fost soluționat prin decizia civilă nr. 32A din 14 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, prin care a fost admisă calea de atac, desființată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin această decizie s-a constatat că părți în prezenta cauză sunt G., moștenitor al reclamantului B., precum și E. și F., în calitate de succesori ai reclamantului A..

În rejudecarea cauzei pe rolul Tribunalului București s-a format dosarul nr. x/2006.

La data de 21.06.2007, reclamantul G. și-a modificat cererea de chemare în judecată solicitând instanței, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, S.C. Acumulatorul S.A. (societate radiată în prezent) și Primăria Municipiului Brașov, să constate nulitatea actului de preluare a fabricii C. și, implicit, a patrimoniului acesteia; pe cale de consecință, restituirea în natură a bunurilor ce au aparținut fabricii C., în special, dar nelimitându-se la terenurile și construcțiile situate în București, Calea x și str. x, teren în suprafața de 4.822,23 mp, corp de casă principal și 6 pavilioane, la terenul în suprafața de 88.693 mp, din comuna suburbană Colentina (la nivelul anilor 1941-1943), precum și la imobilul din Brașov înscris în Protocolul Cărților Funciare nr. x sub nr. topografic x 6778/1 la nivelul anul 1923; în cazul în care acestea nu se mai găsesc în proprietatea pârâților sau nu mai pot fi restituite în natură, a solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri în conformitate cu evaluările patrimoniale ale societății C., care se vor stabili prin expertiză, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că întreprinderea C. a avut ca acționari majoritari pe A. și D., străbunicul și bunicul acestuia. Singurul moștenitor al lui A. a fost D., iar succesorii acestuia, conform actului de notorietate din 4 septembrie 1969, au fost B. (tatăl reclamantului) și A. (unchiul său). În urma decesului lui B., s-a constatat că unicul moștenitor este reclamantul, în calitate de fiu adoptiv. În cauză, reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată în calitate de unic moștenitor legal al lui B., care împreună cu fratele său au fost singurii moștenitori ai acționarilor majoritari ai întreprinderii C..

Reclamantul a învederat că fabrica C. a fost naționalizată în baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, figurând în anexa 2 a legii la poziția nr. 88, act normativ neconstituțional în raport cu dispozițiile Constituției din anul 1948, respectiv art. 11 din lege, neproducător de efecte juridice valabile în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate către stat. Or, în cazul în care titlul în baza căruia statul a preluat bunul (în speță, fabrica C., cu întreg patrimoniul acesteia) se dovedește a nu fi valabil, așa cum este și în acest caz, această constatare are repercusiuni asupra dreptului de proprietate al statului de până atunci. Prin urmare, indiferent de data la care se constată nevalabilitatea titlului statului, dreptul de proprietate se socotește că nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor reclamantului, în aplicarea principiului restabilirii situației anterioare.

Prin sentința civilă nr. 502 din 13 martie 2008 pronunțată în dosarul nr. x/2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea precizată formulată de E. și F. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, obligând pârâta să soluționeze notificările formulate de aceștia în temeiul Legii nr. 10/2001 (nr. 2045 și 2046 din 3.08.2001) și a disjuns cererea reclamantului G. promovată în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului București, Statul Român și Primarul Municipiului București.

După disjungere, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2008.

Reclamantul a precizat că dispozițiile art. 480 C. civ. sunt aferente capătului de cerere privitor la restituirea în natură a imobilelor, iar cele ale art. 998 C. civ. pentru petitul ce vizează obligarea pârâților la plata de despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 1377 din 26 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței în ceea ce privește imobilul situat în Brașov, indicat în cererea modificatoare formulată de către reclamantul G., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, S.C. Acumulatorul S.A. și Primăria Municipiului Brașov, a declinat competența de soluționare cu privire la acest imobil în favoarea Tribunalul Brașov, a disjuns capătul 1 și capătul 2 pct. 1 și 2 din cererea de chemare în judecată precizată și a dispus formarea unui nou dosar (nr. x/2009).

În această cauză, la data de 2.09.2010, reclamantul G. a formulat, în condițiile art. 57 C. proc. civ., cerere de chemare în judecată a succesorilor defunctului A., E. și F., susținând că aceste persoane, în calitate de coproprietari ai imobilelor ce fac obiectul litigiului pendinte, au vocația de a pretinde restituirea acestora ori plata de despăgubiri în cazul în care imobilele nu mai pot fi restituite în natură.

Ulterior, la 25.11.2010, E. și F. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care au solicitat obligarea pârâților să le restituie în natură imobilele terenuri și construcții ce au aparținut pe raza Municipiului București autorului lor D., în calitate de proprietar al fabricii C.. În subsidiar, în măsura în care nu pot fi restituite aceste imobile, intervenienții au solicitat obligarea pârâților persoane juridice la plata contravalorii lor.

Au învederat că înțeleg să continue demersul judiciar exercitat de A. și fratele acestuia înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dat fiind că fabrica C. a deținut mai multe imobile în București, care au fost preluate abuziv prin naționalizare, fără titlu valabil și fără plata vreunei despăgubiri, cu încălcarea prevederilor constituționale de la momentul preluării.

Reclamantul G. a renunțat la judecarea cererii de chemare în judecată a altor persoane la data de 25.11.2010, întrucât s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de acestea.

Același reclamant a solicitat suspendarea cauzei în temeiul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru a urma calea procedurii din legea specială.

Instanța de fond a admis cererea de intervenție principală și a dispus suspendarea judecății prezentului litigiu (prin încheierea din 13.01.2011).

La data de 7.10.2015, H. și I. au solicitat introducerea în cauză în calitate de succesori în drepturi ai reclamantului G., repunerea pe rol a dosarului și continuarea judecății.

Intervenientul F. a formulat, la data de 7.02.2019, cerere de introducere în cauză a moștenitorului defunctei E., intervenientul J..

Prin sentința civilă nr. 1101 din 23 mai 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea principală formulată de reclamanții H. și I. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de J., în calitate de moștenitor al intervenientei E. și F., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere că obiectul principal al cauzei îl constituie restituirea tuturor bunurilor ce au aparținut fabricii C., fiind vizate terenurile și construcțiile situate în Calea x și str. x, respectiv în comuna suburbană Colentina (la nivelul anilor 1941-1943), capăt de cerere ce întrunește elementele unei veritabile acțiuni în revendicare imobiliară, având astfel de analizat și valabilitatea titlului prin care imobilele mai sus identificate au trecut în proprietatea statului prin naționalizare, în baza Legii nr. 119/1948.

Prima instanță a observat că este învestită cu soluționarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., însă a reținut, din ansamblul probator administrat în cauză, că situația juridică a imobilelor în litigiu a fost analizată în procedura prealabilă a Legii nr. 10/2001 republicată; astfel, prin sentința civilă nr. 236/26.02.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 80/01.02.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2015 (a cărui soluționare a atras suspendarea judecării litigiului de față), a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanții H. și I. în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, reținându-se, în esență, că nu poate fi validată decizia nr. 269/22.11.2011 a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului întrucât autorul reclamanților a formulat notificare la data de 11.04.2011, cu mult după expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta neaflându-se nici în situația la care se referă art. 46 alin. (3) din lege.

Prin prisma acestor considerații, tribunalul a considerat că nu poate valorifica primul petit al cererii, respectiv de a constata nulitatea absolută a actului de preluare a imobilelor în discuție de către stat, respectiv a Legii nr. 119/1948, întrucât acesta este un act normativ a cărui eficiență și ale cărui efecte pot fi analizate numai în contextul apariției Legii nr. 10/2001, cu procedura instituită de aceasta, reprezentând cadrul de reglementare a situației juridice a imobilelor preluate abuziv de statul român în perioada de referință 1945-1989.

Așa fiind, urmând procedura Legii nr. 10/2001, instanța de fond a apreciat că poate cel mult să constate caracterul abuziv al actului normativ de preluare a imobilului de către statul român, fără a putea constata nulitatea absolută a Legii nr. 119/1948 în lipsa unei prevederi legale în vigoare care să confere această atribuție instanțelor de judecată.

În ceea ce privește capătul de cerere privind restituirea în natură a terenurilor și construcțiilor situate în Calea x și str. x, respectiv teren în suprafață de 4.822,23 mp și corp de casă principal și 6 pavilioane, respectiv în comuna suburbană Colentina (la nivelul anilor 1941-1943), teren în suprafață de 88.693 mp, tribunalul a reținut că acesta nu este întemeiat, în contextul în care din concluziile raportului de expertiză tehnică specialitatea topografie reiese că terenurile în litigiu nu sunt libere, iar pe de altă parte, nu se află nici în proprietatea/posesia pârâților, afirmație pe care chiar reclamanții au formulat-o.

Totodată, prima instanță a constatat că cererea de acordare de despăgubiri este de asemenea lipsită de eficiență juridică, neputând fi identificate elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale în persoana pârâților, în sensul art. 998-999 C. civ., cât timp a existat un act normativ de autoritate a statului român în baza căruia imobilele în litigiu au fost preluate de la proprietarii inițiali, act căruia nu i se poate atribui caracterul unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, întrucât prin acesta au fost stabilite remedii procesuale adecvate pentru situația specifică a imobilelor preluate prin raportare la prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 coroborate cu cele din Legea nr. 165/2013, conform principiului specialia generalibus derogant.

Pe cale de consecință, instanța de fond a respins ca neîntemeiate atât cererea principală, cât și cererea de intervenție în interes propriu, aceasta din urmă aflându-se în strânsă interdependență cu cea dintâi.

Împotriva acestei sentinței au formulat apel reclamanții și intervenienții.

Prin decizia civilă nr. 1910 A din 3 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate părți.

În considerentele hotărârii, curtea a reținut că, în speță, apelanții au pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii constând în restituirea imobilului în natură sau în echivalent, prin sentința civilă nr. 236/26.02.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 80/01.02.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, fiind respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanții H. și I. în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, neputând fi validată decizia nr. 269/22.11.2011 a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului întrucât autorul reclamanților a formulat notificare la data de 11.04.2011, cu mult după expirarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 22 alin. (1) Legea nr. 10/2001, acesta neaflându-se nici în situația la care se referă art. 46 alin. (3) din lege.

A mai reținut instanța de apel că invocarea nevalabilității titlului statului nu are relevanță, deoarece, prin pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii, este lipsită de orice finalitate verificarea conformității titlului statului cu Constituția în vigoare la momentul preluării de către stat ori a legilor în vigoare la acel moment.

Or, sancțiunea decăderii aplicată pentru omisiunea de a formula notificare potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenței dreptului material în defavoarea procedurii, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispozițiilor procedurale în favoarea anumitor persoane, ceea ce nu este permis. Prin dispozițiile acestui act normativ a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot solicita verificarea ingerințelor care ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate.

Curtea a menționat și faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 25 din Constituția României, implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins, nefiind permisă o opțiune a persoanei între norma de drept material și cea procedurală. Pe de altă parte, aplicarea normelor de drept procedural garantează siguranța socială și nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, norma convențională garantând protecția unui "bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei "speranțe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un "bun actual" și nici o "speranță legitimă", situație în care apelanții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1.

În raport cu cele ce preced, curtea a constatat că reclamanții nu pot obține imobilele pe calea dreptului comun după circa 20 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care au pierdut dreptul de a sesiza, conform procedurii prevăzute de această lege specială, entitatea deținătoare cu notificare sau, după caz, instanța de judecată pentru restituirea în natură sau pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Această soluție este în acord și cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, în care s-a stabilit că "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din C. civ.."

În termen legal, împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții H. și I. și intervenienții F. și J..

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, iar, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, au arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, aplicabile fiind dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, deși în cadrul considerentelor instanța de apel a reținut că reclamanții au formulat o acțiune în revendicare și în despăgubiri întemeiată pe prevederile art. 480 - 481 și art. 998 C. civ., ulterior curtea și-a întemeiat întreaga motivare a soluției exclusiv pe prevederile Legii nr. 10/2001.

În concret, instanța de control judiciar a ignorat temeiul juridic al acțiunii și susținerile reclamanților prin care s-a arătat că aceștia au vocație pentru a solicita revendicarea imobilului ce face obiectul cauzei, precum și pentru plata despăgubirilor în situația în care bunul nu se mai găsește în patrimoniul pârâților, în virtutea reparării prejudiciului cauzat ca urmare a faptei ilicite a statului de a prelua abuziv bunurile deținute de autorii lor.

Or, pentru a respecta cerințele legislației naționale, privind obligația de motivare a hotărârilor judecătorești, și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, curtea trebuia să analizeze cauza prin raportare la cele solicitate de reclamanți și să pronunțe o soluție prin prisma temeiul juridic indicat.

Recurenții-reclamanți au susținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a încălcat/aplicat greșit legea.

În mod greșit, în speță, instanța de control judiciar a ajuns la concluzia că recurenții-reclamanți nu mai pot recupera imobilul întrucât le-a fost respinsă notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, cu toate că prin recursul în interesul legii, decizia 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că sunt admisibile acțiunile în revendicare de drept comun începute înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, cum este cazul în speță. De altfel, chiar acest act normativ recunoaște dreptul celor care au introdus acțiuni pe dreptul comun înainte de intrarea în vigoare a acestei legi de a alege între a continua acțiunea pe dreptul comun sau a depune notificare pe Legea nr. 10/2001. Prin urmare, în mod eronat a reținut curtea că sancțiunea decăderii aplicată pentru omisiunea de a formula notificare potrivit dispozițiilor legii speciale nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenței dreptului material în defavoarea proceduri. Or, cât timp recurenții-reclamanți au dobândit proprietatea imobilului așa cum a arătat, aceștia pot uza de orice mijloc legal pus la dispoziția lor de legiuitor.

În cauză, fabrica C. era proprietara imobilului pe care îl revendică în prezent recurenții-reclamanți, aceștia, în calitate de moștenitori ai unuia din acționarii fabricii, au dobândit proprietatea imobilului de la autorul lor inițial, D., care, la rândul său, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ca urmare a radierii fabricii C. în anul 1949 (acțiunile neieșind niciodată în mod valabil din patrimoniul său, fiind preluate în baza unei legii abuzive și neconstituționale). Prin urmare, atât timp cât naționalizarea s-a făcut în mod ilegal și abuziv, dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieșit niciodată din patrimoniu fabricii C. și nici acțiunile acestei fabricii din patrimoniul autorului lor; prin această preluare abuzivă, dreptul de proprietate s-a păstrat în patrimoniul fabricii și, în acest context, la momentul radierii, autorului inițial al reclamanților, D., i-a fost transferat dreptul de proprietate asupra imobilului a cărei revendicare se solicită, în conformitate cu dispozițiile art. 347 din Codul comercial din 1887, în virtutea calității sale de acționar al fabricii C..

Mai mult, titlul pârâților asupra imobilului este unul nul și ilegal atât timp cât Legea nr. 119/1948 nu reprezintă titlul valabil, care să aibă aptitudinea de a transfera valabil proprietatea din patrimoniul autorilor recurenților-reclamanți în patrimoniul statului. Naționalizarea realizată de statul român nu îi conferă acestuia calitatea de proprietar al bunului, astfel că acesta nu avea cum să transfere, la rândul său, proprietatea asupra imobilului unor terțe persoane, fizice sau juridice. De asemenea, Legea nr. 119/1948 este nu numai abuzivă, dar și neconstituțională chiar și prin raportare la conținutul Constituției din anul 1948, în vigoare la acea dată, art. 6.

În consecință, dreptul de proprietate al statului asupra fabricii C., deci implicit asupra bunurilor imobile ce au aparținut acestei fabrici, este înlăturat, putându-se considera că atât fabrica, cât și bunurile imobile ce au aparținut acesteia nu au ieșit niciodată din patrimoniul autorului recurenților-reclamanți. Or, în tot acest timp, autorul și succesorii săi au fost lipsiți de dreptul de proprietate asupra imobilului, neputându-ne bucura de niciunul din atributele dreptului de proprietate. Astfel, este îndeplinita cerința pentru promovarea acțiunii în revendicare.

Recurenții-intervenienți au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul admiterii cererilor acestora de restituire în natură sau acordarea de despăgubiri prin măsuri compensatorii, cu obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Au susținut că instanța de apel nu s-a referit la parcurgerea procedurii din legea specială. Având în vedere calitatea lor procesuală, recurenții-intervenienți au solicitat să se rețină că s-a depus notificare conform Legii nr. 10/2001, art. 22 alin. (1), (2) și 3, fiind respectat principiul specialia generalibus derogant. Prin notificările nr. 2045 și nr. 2046/03.08.2001, atât E., cât și F. au notificat Primăria Municipiului București în sensul "să soluționeze notificările formulate de aceștia". Or, instanța de apel nu a motivat sub acest aspect, iar, raportat la acest motiv de recurs, sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prin cea de-a doua critică formulată, recurenții-intervenienți au arătat că, din perspectiva procedurilor urmate caracterul abuziv al Legii nr. 119/1948 subzistă și trebuie luat în considerare deoarece chiar instanța de apel s-a exprimat că aceasta lege este abuzivă tocmai în raport de Legea nr. 10/2001. Acesta a fost și motivul solicitării de despăgubiri, fie prin restituirea în natură, iar dacă aceasta nu este posibilă, prin acordarea de măsuri compensatorii în conformitate cu Legea nr. 165/2013, deoarece recurenții-intervenienți au considerat că preluarea de către statul s-a făcut prin aplicarea abuzivă a Legii nr. 119/1948.

Recurenții-intervenienți au precizat că, în conformitate cu art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., instanța de apel nu are un temei legal cu privire la respingerea căii de atac.

În speță, instanța de apel respinge ca nefondate apelurile fără să menționeze situația juridică și demersurile făcute de intervenienții în interes propriu. Aceasta a invocat în bloc în considerente că apelul este nefondat, reclamanții neputând obține imobilul pe calea dreptului comun, fără să facă nicio referire la intervenienți, cu atât mai mult cu cât a invocat decizia RIL nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel, deși a reținut că aceștia au formulat o acțiune în revendicare și în despăgubiri întemeiată pe prevederile art. 480 - 481 și art. 998 C. civ., ulterior și-a întemeiat întreaga motivare a soluției exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu ignorarea temeiului juridic al acțiunii. La rândul lor, recurenții-intervenienți au criticat soluția curții de apel în sensul că instanța de control judiciar nu s-a pronunțat în mod expres cu privire la parcurgerea procedurii din legea specială în persoana acestor părți.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere ..., numai pentru motive de nelegalitate: ... "7. Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

În cauză, se invocă atât lipsa motivelor care au stat la baza adoptării deciziei atacate, așadar nemotivarea hotărârii, cât și o motivarea contradictorie. În accepțiunea dispozițiilor citate, o hotărâre este contradictorie atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv ori când aceasta cuprinde argumente contrare, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.

În mod evident, niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăsește în speță.

Astfel, instanța de apel a prezentat argumentele și punctul de vedere față de fiecare considerent relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, inclusiv în ceea ce privește respingerea apelului formulat de către intervenienți.

A reținut curtea că procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 impuneau respectarea conduitei prescrise de acest act normativ, respectiv formularea unei notificări adresate unității deținătoare a imobilului solicitat în termenul și condițiile art. 22 alin. (1), sancțiunea pentru această omisiune fiind pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. A observat că, prin sentința civilă nr. 236/26.02.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă, a fost respinsă contestația formulată de reclamanții H. și I. în contradictoriu cu Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, deoarece autorul lor a înregistrat notificarea după expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Astfel, instanța de apel a constatat că sancțiunea aplicată în acest context nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenței dreptului material în defavoarea procedurii, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispozițiilor procedurale în favoarea anumitor persoane, ceea ce nu este permis, prin aceasta înlăturând de la aplicare implicit dispozițiile art. 480 C. civ.

Chiar dacă instanța de apel nu făcut trimitere în mod expres la îndeplinirea de către recurenții-intervenienți a cerințelor instituite de legea specială în materia restituirii imobilelor naționalizate, aceasta nu conduce la nulitatea hotărârii recurate, considerentele expuse în legătură cu necesitatea parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 fiind valabile și în situația acestor părți.

În speță, în examinarea condițiilor de exercitare a acțiunii în revendicare, instanța de apel a pornit de la petitul principal al cererii de chemare în judecată, ce a vizat constatarea nevalabilității titlului statului, reținând că, prin pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii, este lipsită de orice finalitate verificarea conformității titlului statului cu Constituția în vigoare la momentul preluării ori cu legile în vigoare la același moment.

Pe fond, instanța de apel a considerat că soluția pronunțată este în acord și cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, în care s-a stabilit că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din C. civ.

Din această perspectivă, a apreciat că speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un "bun actual" și nici o "speranță legitimă".

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția pronunțată, respectând astfel exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., iar acestea nu sunt contradictorii sau străine de natura pricinii.

Cum argumentele expuse permit efectuarea controlului judiciar în recurs, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., respectiv art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Trebuie reamintit că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Albina c. României, cauza Gheorghe c. României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în sensul că în mod greșit a concluzionat că aceștia nu mai pot recupera imobilul întrucât le-a fost respinsă notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, cu toate că Înalta Curte, prin decizia 33/2008, a stabilit că sunt admisibile acțiunile în revendicare de drept comun începute înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, cum este cazul în speță. Totodată, recurenții-intervenienți au susținut că, din perspectiva procedurilor urmate, caracterul abuziv al Legii nr. 119/1948 subzistă și trebuie luat în considerare, chiar instanța de apel stabilind că această lege este abuzivă în raport de Legea nr. 10/2001.

Conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, ... "8. Când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurenți în cadrul cererilor lor de recurs, Înalta Curte apreciază că acest text legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecății, căruia instanța de apel i-ar fi schimbat natura sau înțelesul. Or, potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitatea de a cenzura decizia instanței de apel din această perspectivă.

În plus, Înalta Curte reține că acțiunea introductivă și cererea de intervenție principală au dedus judecății o acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun, părțile litigante neaflându-se niciodată în raporturi juridice generate de încheierea unui act juridic (negotium iuris), care să permită formularea unor critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în raport de dezlegările și interpretarea dată de instanțele de fond respectivului act juridic, motivele invocate vizând în realitate interpretarea de către instanța anterioară a legii și nu a actului juridic.

.

În speță, atât recurenții-reclamanți, cât și recurenții-intervenienți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cu care modificarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Recurenții-reclamanți au susținut că în mod eronat curtea a reținut că sancțiunea decăderii pentru lipsa notificării formulate potrivit legii speciale nu poate fi înlăturată de principiul preeminenței dreptului material, conform căruia aceștia pot uza de orice mijloc legal pus la dispoziția lor de legiuitor, cu atât mai mult cu cât prin decizia 33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că sunt admisibile acțiunile în revendicare de drept comun începute înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, cum este cazul în speță (chiar acest act normativ recunoaște dreptul celor care au introdus acțiuni pe dreptul comun înainte de intrarea în vigoare a acestei legi de a alege între a continua acțiunea pe dreptul comun sau a depune notificare pe Legea nr. 10/2001).

Au mai arătat că Legea nr. 119/1948 nu reprezintă un titlul valabil, care să aibă aptitudinea de a transfera valabil proprietatea din patrimoniul autorilor recurenților-reclamanți în patrimoniul statului, de asemenea, este nu numai abuzivă, dar și neconstituțională prin raportare la conținutul Constituției din anul 1948. Prin urmare, atât timp cât naționalizarea s-a făcut ilegal și abuziv, dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieșit niciodată din patrimoniul fabricii C. și nici acțiunile acestei fabricii din patrimoniul autorului recurenților-reclamanți, astfel că, la momentul radierii fabricii, autorului inițial al reclamanților, D., i-a fost transferat dreptul de proprietate asupra imobilului a cărei revendicare se solicita, în conformitate cu art. 347 din Codul comercial din 1887, în virtutea calității sale de acționar al fabricii C..

Prin cererea de recurs, intervenienți au învederat că subzistă și trebuie luat în considerare caracterul abuziv al Legii nr. 119/1948, că instanța de apel nu a arătat temeiul pentru respingerea căii de atac și că în mod greșit s-a apreciat că reclamanții nu pot obține imobilul pe calea dreptului comun, fără nicio referire la intervenienți, cu atât mai mult cu cât s-a invocat decizia RIL nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte reține că, pentru a proceda la soluționarea prezentei acțiuni se impune, cu prioritate, a se determina în mod legal norma de drept aplicabilă litigiului în raport de obiectul dedus judecății și de data formulării, respectiv o acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. înregistrată pe rolul instanțelor de judecată la data de 21.06.2007, așadar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Argumentul recurenților, în sensul că cererea de chemare în judecată este promovată anterior producerii efectelor acestui act normativ, urmează a fi înlăturat, Înalta Curte constatând că dosarul din care a fost disjunsă acțiunea de față formulată de reclamantul G., aflat pe rolul instanțelor de judecată din 28.07.2000 (dosar nr. x/2000), a fost soluționat prin sentința civilă nr. 502 din 13 martie 2008, pronunțată în dosarul nr. x/2006, prin care Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea precizată formulată de E. și F. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, obligând pârâta să soluționeze notificările acestora în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 (nr. 2045 și 2046 din 3.08.2001). Prin aceeași hotărâre, instanța a disjuns cererea reclamantului G. promovată în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului București, Statul Român și Primarul Municipiului București, considerând, așadar, că este vorba de o cerere distinctă, conform precizărilor acestei părți de la termenul din 21.06.2007.

Chiar și în măsura în care s-ar aprecia că acest litigiu este dedus judecății anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se impune a se avea în vedere dispozițiile art. 46 alin. (1) din legea specială, în sensul că "Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea aceste legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".

În fapt, reclamanții și intervenienții au susținut, invocând incidența dispozițiilor art. 480 C. civ., că imobilele revendicate au fost preluate abuziv de către stat în perioada comunistă, conform Legii nr. 119/1948, cu nerespectarea dispozițiilor constituționale și ale altor legi în vigoare la data preluării.

Potrivit datelor din dosar, rezultă că această trecere s-a produs în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, și anume 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 prevedea, în art. 1 alin. (1), în vigoare la data formulării acțiunii, că imobilele preluate în mod abuziv, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile legii. Or, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate ... prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, ...".

Ca atare, față de specificul litigiului, care vizează restituirea unor imobile preluate în perioada regimului comunist anterior, soluționarea unei acțiuni în revendicare nu se poate face, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate, impunându-se a se ține seama de dispozițiile legii speciale, pe lângă cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 și jurisprudența CEDO, în interpretarea și aplicarea art. 1 din Primul Protocol și art. 6 CEDO.

Prin urmare, în cadrul acestei acțiuni, conform celor statuate și de instanța de apel, trebuie să se procedeze la toate verificările impuse de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de decizia emisă în procedura de unificare a practicii judiciare, urmând a se ține seama, în mod evident, și de dispozițiile de drept substanțial din Legea nr. 10/2001, în măsura în care sunt compatibile cu datele speței.

În condițiile Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care se pune este, astfel, dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Este necesar a se verifica, astfel, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Prin cererea formulată în prezenta cauză, reclamanții și intervenienții au solicitat constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilelor revendicate.

În condițiile în care aceștia nu au uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparație ori nu au obținut anterior litigiului de față o hotărâre judecătorească executorie, care să justifice, din perspectiva Curții Europene a Drepturilor Omului, deținerea unui bun, solicitarea privind constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi valorificată în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, pentru că s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale, respectiv a normelor convenționale.

Soluționarea unei cereri de constatare a nevalabilității titlului statului în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea astfel posibilitatea, pentru părțile litigante care nu au procedat în sensul de mai sus, de a obține, în afara cadrului legal stabilit de normele de drept interne, de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, satisfacerea pretențiilor lor legate de imobil și situații ce cad sub incidența legii speciale, ceea ce este de natură să încalce principiul prevalenței legii speciale față de legea generală, principiul prevalenței normelor convenționale față de cele interne, naționale.

Este adevărat că în considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțele naționale, s-a reținut că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare situație, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Or, în speța de față, reclamanții și intervenienții nu se află în niciuna din aceste situații de excepție, neavând un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilele în litigiu.

În măsura în care, pe fond, acțiunea în revendicare a fost analizată și din perspectiva protecției unui bun actual, recurenții nu se pot prevala de încălcarea accesului la justiție din perspectiva neanalizării temeiului juridic invocat, art. 480 C. civ.

Legea specială prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

De asemenea, existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă, dar pe care recurenții-reclamanți nu au folosit-o (notificările în acest sens fiind formulate cu depășirea termenului legal), iar recurenții-intervenienți au opus deja o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus parcurgerea procedurii instituite de norma specială.

Art. 6 din documentul european, ca și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

În cauză, recurenții nu se raportează la dezlegarea dată de instanța europeană în cauza-pilot K. și alții împotriva României, în legătură cu existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane care este fără dubiu dacă "printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului" (par. 140).

În ce privește simpla constatare a ilegalității naționalizării, în aceeași cauză-pilot s-a constatat că ea se transformă într-o valoare patrimonială, condiționat de întrunirea, de către partea interesată, a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par. 142).

Or, recurenții - reclamanți și intervenienți, nu au făcut dovada epuizării căilor specifice de atac reglementate de aceste acte normative și obținerii, astfel, a unui titlu de care să se poată prevala.

Înalta Curte constată că, în aplicarea corectă a legii incidente la situația dedusă judecății, instanțele anterioare nu au putut face abstracție de faptul că acțiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparație, edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situației imobilelor în litigiu, de care recurenții nu au uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.

În acest context, observă că instanța de apel a apreciat în mod corect, pe întreg parcursul cauzei, că acțiunea în revendicare, astfel cum a fost formulată, nu poate fi soluționată doar potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie analizată cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001, care, altfel, ar fi eludată.

De altfel, așa cum a reținut curtea, sancțiunea decăderii aplicată pentru omisiunea de a epuiza procedura Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenței dreptului material în defavoarea reglementărilor cu caracter special, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispozițiilor procedurale în favoarea recurenților de față. Or, principiul preeminenței dreptului nu se verifică în opoziție cu procedurile judiciare instituite de legea specială.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt, în acord cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant și cel al asigurării stabilității raporturilor juridice civile.

În sensul acestor considerente este și decizia în interesul legii nr. 33/9.06.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu a unui drept de opțiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.

În consecință, Înalta Curte, față de argumentele de fapt și de drept ale instanțelor anterioare, constată că analiza cererii de revendicare a privit fondul acesteia, iar nu inadmisibilitatea acestei cereri, astfel încât recurenții să fie în mod direct prejudiciați.

Pentru toate acestea, soluția instanțelor de fond, de respingere a acțiunii și a cererii de intervenție principală este legală, criticile formulate prin prezenta cale de atac neputând fi primite, așa încât, potrivit art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanții H. și I. și de intervenienții F. și J. vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții H. și I. și de intervenienții F. și J. împotriva deciziei civile nr. 1910 A din 3 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2021.