ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1333/2022

Ședința publică din data de 15 iunie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă la data de 21.10.2009, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.614.010 euro +TVA (valoarea terenului expropriat în suprafață de 3134 mp situat în comuna Ștefăneștii de Jos, județul Ilfov) precum și la plata prejudiciului cauzat ca urmare a exproprierii, compus din: 7.899.585 euro+TVA (valoare teren învecinat rămas în proprietatea reclamantei însă imposibil de utiizat datorită restricțiilor legale), 1.270.000 euro+TVA (valoare construcție amplasată pe terenul menționat, adusă în stare de neutilizare în conformitate cu destinația proiectată); 278.544 euro+TVA (prejudiciu suferit urmare a pierderii contractului de închiriere nr. x/18.07.2007 încheiat între reclamantă și S.C. C. SRL); prejudiciul constând în suma pe care reclamanta ar fi obligată să o plătească cu titlu de impozit pe profit, sumă ce va fi stabilită prin expertiză; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 18.01.2010, reclamanta și-a majorat pretențiile în sensul că pentru prejudiciul suferit prin pierderea beneficiului contractului de închiriere nr. x/2007 a solicitat suma de 1.175.952 euro+TVA.

La data de 14.01.2011, reclamanta și-a restrâns pretențiile în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la suma de 10.498.728,92 euro.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Sentința Tribunalului București

Prin sentința nr. 84/21.01.2011, Tribunalul București, secția a V a civilă a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., dispunându-se obligarea pârâtului la plata, către reclamantă, a sumei totale de 10.498.728,92 euro, în echivalent RON la data plății efective, reprezentând despăgubiri ca urmare a exproprierii și TVA aferent.

Prin decizia nr. 76/05.03.2013, Curtea de Apel București, secția a V a a admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte; a stabilit valoarea despăgubirilor din expropriere cuvenite reclamantei la suma totală de 2.779.300 euro, în echivalent în RON, din care 576.700 euro despăgubiri pentru suprafața expropriată de 3.134 mp și 2.202.600 euro prejudiciul încercat prin deprecierea valorii restului de proprietate de 15.339 mp teren; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.240.252 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri rămase neachitate din suma stabilită mai sus; a respins cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcției, ca neîntemeiată; a anulat în parte sentința apelată, în sensul că a respins pe fond capătul de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere, ca urmare a renunțării reclamantei la drept; a dispus majorarea onorariului comisiei de experți formata din D., E. si F. de la 2.100 RON la 6.000 RON, cuvenit în mod egal experților; a obligat pe apelantul Statul Român, prin Compania Națională Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, să plătească experților diferența de onorariu de 3.900 RON, prezenta hotărâre fiind executorie în acest sens; a respins cererea apelantului Statul Român privind cheltuielile de judecată și a obligat pe apelantul Statul Român, prin Compania Națională Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, la 7000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin decizia nr. 5145/08.11.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului pârâtului; a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 76/A/05.03.2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă; a admis recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România împotriva aceleiași decizii; a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel cu privire la prejudiciul constând în deprecierea valorii terenului neexpropriat de 15.339 mp; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Prin decizia nr. 633/A/17.12.2015, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a admis sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, modificat prin art. IV pct. 3 O.U.G. nr. 228/2008 privind sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", ca moment al stabilirii prejudiciului în raport cu dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție; a admis apelurile declarate de către apelantul-pârât Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și apelantul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 84/21.01.2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2009, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a stabilit valoarea prejudiciului pentru terenul rămas neexpropriat la suma de 66.785,6 euro și a obligat pe expropriator la plata acestei sume în favoarea intimatei-contestatoare; a constatat intrate în puterea lucrului judecat următoarele dispoziții ale deciziei civile nr. 76A/05.03.2003, privind: cuantumul despăgubirilor de 576.700 euro despăgubiri pentru suprafața expropriată de 3.134 mp; respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcției și respingerea pe fond a capătului de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere; a respins solicitarea experților evaluatori de majorare a onorariului de expert și a obligat pe intimata-contestatoare la plata sumei de 2.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert către Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

Prin decizia nr. 903/14.04.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 633A din 17 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Decizia Curții de Apel București

Prin decizia nr. 479/A/24.03.2022, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, și de apelantul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 84/21.01.2011 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2009, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. S.R.L.; a constatat că sentința civilă nr. 84/21.01.2011 a fost parțial păstrată în etapele procesuale anterioare, intrând în puterea lucrului judecat soluția privitoare la cuantumul despăgubirilor de 576.700 euro cuvenite intimatei pentru terenul expropriat în suprafață de 3134 mp; soluția de respingere a cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcției și soluția de respingere pe fond a capătului de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere. A schimbat, în parte, sentința menționată, în sensul că: în baza art. 296 teza a 2-a C. proc. civ. a stabilit valoarea prejudiciului pentru terenul rămas neexpropriat la suma de 66.785,6 euro și a obligat pe apelantul pârât Statul Român prin CNADR la plata acestei sume către intimata reclamantă S.C. A.; a respins cererea intimatei reclamante de acordare a altor despăgubiri pentru terenul rămas neexpropriat. În baza art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ. a obligat pe apelantul pârât la plata sumei de 3600 RON către intimata reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea onorariilor de experți achitate în fața primei instanțe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. și pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri București.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a învederat următoarele critici:

Prin hotărârea pronunțată instanța de apel a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). Astfel:

- Instanța a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ.

Instanțele anterioare au stabilit că: pentru suprafețele de teren ocupate de construcții nu se pot acorda despăgubiri, întrucât funcționalitatea și exploatarea construcției și a terenului aferent nu sunt afectate în urma exproprierii; pentru suprafața de 1340 mp, neocupată de construcții, trebuie acordate despăgubiri, în condițiile în care recurenta nu mai poate folosi această suprafață conform destinației pe care o avea la data exproprierii.

Dezlegarea dată de instanța de casare, în sensul că recurenta are dreptul la despăgubiri pentru suprafața de teren neocupată de construcții, se răsfrânge și asupra terenului în suprafață de 6789 mp (zona de siguranță), neexistând nicio justificare rezonabilă pentru care acestei suprafețe să îi fie stabilită o situație diferită.

De altfel, acesta este și motivul pentru care Înalta Curte a dispus casarea și trimiterea spre rejudecare, cu instrucțiuni clare în sensul determinării prejudiciului cauzat terenului în suprafață de 6789 mp, în urma exproprierii. Împrejurarea că Înalta Curte a avut în vedere regimul juridic diferit al terenurilor ocupate, respectiv neocupate de construcții, din perspectiva posibilității acordării de despăgubiri, este indiscutabilă, în condițiile în care, prin aceeași hotărâre, s-a stabilit faptul că nu se pot acorda despăgubiri pentru suprafețele de teren afectate de construcții, întrucât acestea sunt în continuare exploatate conform destinației lor, însă s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecarea pretențiilor pentru suprafața de teren de 6789 mp și, totodată, au fost menținute despăgubirile pentru suprafața de 1340 mp, neocupată de construcții.

Cu toate acestea, prin hotărârea recurată, instanța de apel a reținut, contrar aspectelor dezlegate prin hotărârile de casare din ciclurile procesuale anterioare, faptul că recurenta nu este îndreptățită să primească despăgubiri pentru suprafața de teren rămasă în proprietatea sa, întrucât nu s-ar fi dovedit că "suprafața de 6789 mp era folosită (utilizată) într-un mod care a fost afectat sau schimbat prin faptul exproprierii", și "această parte de teren și-a păstrat categoria de folosință și destinația avute înainte de expropriere."

Soluția instanței de apel încalcă dezlegările și instrucțiunile date prin hotărârile de casare, prin care s-a stabilit, în mod expres și neechivoc împrejurarea că terenul în suprafață de 6789 mp este afectat în urma exproprierii, fiind cauzat astfel recurentei un prejudiciu ce se impune a fi reparat.

Contrar concluziilor instanței de apel, împrejurarea că nu s-ar fi schimbat categoria de folosință a terenului rămas neexpropriat este cu totul nerelevantă, în contextul în care, ceea ce avea de făcut, conform instrucțiunilor Înaltei Curți, era să verifice măsura în care este afectată posibilitatea de exploatare a terenului și să stabilească prejudiciului "în raport de deprecierea valorii terenului neexpropriat, rămas în proprietatea reclamantei."

În condițiile în care, instanța de apel nu a înțeles să procedeze conform dezlegărilor și instrucțiunilor exprese trasate de Înalta Curte, prin deciziile de casare nr. 5145/08.11.2013 și nr. 903/14.04.2016, hotărârea pronunțată este una nelegală, impunându-se a fi desființată de instanța de recurs.

- Instanța a încălcat dreptul la apărare al recurentei prin respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză evaluatorie.

Astfel, prin încheierea de ședință din 17.01.2019, instanța de apel a încuviințat, în conformitate cu dispozițiile deciziei de casare, proba cu expertiza evaluatorie având ca obiectiv "să se stabilească dacă prin modificarea totală sau parțială a indicatorilor de urbanism, astfel cum aceștia au fost menționați în expertizele specialitatea urbanism și amenajarea teritoriului, s-a cauzat un prejudiciu societății subscrise și să se cuantifice acest prejudiciu, precizându-se în concret care este criteriul după care s-a făcut respectiva cuantificare, expertiza urmând să aibă în vedere ambele suprafețe de teren, de 6789 mp și 1340 mp, iar valoarea despăgubirilor urmând a fi stabilită prin raportare la momentul exproprierii - anul 2009."

Ulterior, prin încheierea de ședință din 23.05.2019 (completată prin încheierea de ședință din 19.09.2019), instanța de apel a dispus refacerea raportului de expertiză evaluatorie, cu indicarea modalității concrete în care evaluarea trebuie să se realizeze, respectiv: se va determina deprecierea valorii suprafețelor de 6789 mp și 1340 mp teren prin schimbarea întrebuințării din cea anterioară exproprierii și cea de teren agricol (obiectivul Ministerului Public); se va determina deprecierea valorii suprafețelor de 6789 mp și 1340 mp teren prin schimbarea întrebuințării din cea anterioară exproprierii și cea de teren cu destinația de spațiu de depozitare (obiectivul Statului Roman); se va determina deprecierea valorii suprafețelor de 6789 mp și 1340 mp teren prin schimbarea întrebuințării din cea anterioară exproprierii și cea de teren neconstruibil și/sau neproductiv (obiectivul recurentei).

Prin aceeași încheiere s-a pus în vedere experților să aibă în vedere toate contractele de vânzare-cumpărare existente la dosar, considerate relevante pentru momentul la care se calculează valoarea terenului, inclusiv grila notarilor publici sau alte hotărâri de acordare a despăgubirilor.

Pentru termenul de judecată din 23.09.2021, Comisia de experți formată a depus la dosarul cauzei raportul de expertiză, întocmit cu opinie separată cu opinia separată, iar, împotriva concluziilor acestui raport, recurenta a formulat obiecțiuni, respinse prin încheierea din 18.11.2021, instanța precizând că va ține cont de acestea la momentul deliberării și pronunțării hotărârii, în limitele stabilite de către decizia de casare nr. 903/14.04.2016.

Obiecțiunile formulate au privit modalitatea în care experții au înțeles să se raporteze la comparabile și să aplice o serie de coeficienți de corecție, cu consecința diminuării, în mod artificial și nefundamentat, a valorii determinate prin lucrare.

Respingând obiecțiunile recurentei și trecând peste necesitatea clarificării cuantumului despăgubirii aferente imobilului în litigiu, instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al acesteia, drept procedural prevăzut de dispozițiile art. 13 C. proc. civ.

- Hotărârea instanței de apel conține motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanța de apel reține că, "pentru exproprierea în anii 2008 și 2009 a suprafeței de 4661 metri pătrați teren, din suprafața totală de 19.999,62 mp, reclamanta a fost despăgubită efectiv până în prezent cu suma de 775.210 euro (576.700 euro plus 198.510 euro), în condițiile în care întreaga suprafață de teren fusese achiziționată în anul 2003 cu suma de 250.000 dolari iar cea mai mare parte a terenului și construcțiile edificate pe acesta au rămas în proprietatea societății care și-a putut desfășura activitatea la fel ca înainte de exproprierea parțială."

Această constatare a instanței de apel excede cu totul limitelor judecății în prezenta cauză, fiind cu totul nerelevante împrejurările în care recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu sau faptul că suma cuvenită acesteia cu titlu de despăgubiri este mai mare decât prețul plătit pentru teren la data dobândirii dreptului de proprietate.

Deși instanța de apel nu fundamentează în mod expres soluția de respingere a pretențiilor recurentei pe această împrejurare de fapt, în sensul că prețul de achiziție este mai mic decât cuantumul despăgubirilor acordate până în prezent, este evident că această constatare a fost de natură să influențeze modul în care litigiul a fost abordat de către magistrat, care, în încercarea de a încadra despăgubirile într-un cuantum pe care îl considera, în mod subiectiv, just și echitabil, a înțeles să ignore atât situația de fapt cât și dezlegările obligatorii din ciclurile procesuale anterioare, pe care le-a reinterpretat urmărind această finalitate - limitarea despăgubirilor acordate recurentei.

- Hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea normelor de drept material (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, art. 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.

Referitor la terenul în suprafața de 6789 mp, potențialul de utilizare al acestuia este în mod profund afectat, în condițiile în care, prin HCL nr. 22/2011, de aprobare a PUG comuna Ștefănești, s-a dispus schimbarea reglementărilor urbanistice, prin instituirea interdicției definitive de construire, interdicție ce afectează și acest teren.

Prin ultima decizie de casare s-a reținut că amplasarea acestei suprafețe de 6789 mp în limita celor 50 m calculați de la axul culoarului autostrăzii edificate pe terenul expropriat, respectiv în zona care ar fi trebuit să constituie zona de siguranță, conform art. 16 din O.G. nr. 43/1997, instituie o serie de constrângeri și limitări ale exercitării prerogativelor și atributelor dreptului de proprietate al recurentei.

Această împrejurare este confirmată și de întreg materialul probator administrat în cauză (expertiza în specialitatea urbanism efectuată în apel, înscrisurile emise de autorități, etc.) din care rezultă că exploatarea terenului în suprafață de 6789 mp, rămas neexpropriat, este afectată de interdicția definitivă de construire, deci categoria de folosință curți - construcții este doar scriptică, terenul neputând fi exploatat pentru edificarea de construcții. În egală măsura, suprafața de 6789 mp nu poate fi utilizată nici ca teren agricol, în primul rând pentru că această utilizare este incompatibilă cu categoria de folosință curți-construcții și, în al doilea rând, pentru că plantațiile de orice fel în proximitatea autostrăzii sunt interzise, conform dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 43/1997, aspect reținut și prin expertiza în specialitatea urbanism.

Aceeași este situația și în ceea ce privește suprafața de teren de 1340 mp, afectată în egală măsură de aceleași restricții ca și suprafața de 6789 mp, aspect confirmat în mod expres prin expertiza în specialitatea urbanism.

Refuzul instanței de a recunoaște dreptul recurentei la despăgubiri pentru suprafețele de teren afectate de expropriere reprezintă o încălcare a dispozițiilor legale interne (art. 26 din Legea nr. 22/1994, art. 562 și art. 1385 C. civ., art. 44 din Constituție), cât și a celor europene (art. 1 din Protocolul 1 la CEDO).

În acest context, se impune casarea hotărârii recurate și, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în vederea administrării de probe noi.

În subsidiar, solicită casarea hotărârii și, în raport cu dispozițiile art. 312 coroborate cu prevederile art. 314 C. proc. civ., rejudecarea pe fond a apelurilor Statului Român și Ministerului Public.

Cu ocazia rejudecării, solicită a se avea în vedere că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994, impunându-se astfel obligarea Statului Român la plata de despăgubiri în favoarea recurentei pentru acoperirea prejudiciului suplimentar cauzat prin expropriere, prin deprecierea valorii terenurilor în suprafață de 6789 mp și 1340 mp neexpropriați și rămași în proprietatea acesteia.

Referitor la terenul în suprafață de 6.789 mp, într-un prim subsidiar, solicită să se constate că prejudiciul total cauzat prin deprecierea până la zero a valorii terenului se ridică la suma de 2.444.040 euro, în considerarea unei valori unitare de 360 euro/mp, conform evaluării realizate de către expertul G. în opinia separată. Într-un al doilea subsidiar, solicită să se constate că prejudiciul total cauzat prin deprecierea până la zero a valorii terenului se ridică la suma de 1.955.232 euro, în considerarea unei valori unitare de 72 euro/mp pentru categoria de folosință neconstruibil și neproductiv, rezultând o depreciere unitară de 288 euro/mp, conform evaluării realizate de expertul G., în opinia separată.

Referitor la terenul în suprafață de 1340 mp, într-un prim subsidiar, solicită să se constate că prejudiciul total cauzat prin deprecierea până la zero a valorii terenului este de 518.580 euro, în considerarea unei valori unitare de 387 euro/mp, conform evaluării aceluiași expert și, subsecvent, solicită să se constate că prejudiciul total cauzat prin deprecierea terenului este de 414.864 euro, în considerarea unei valori unitare de 77,4 euro/mp teren neconstruibil și neproductiv.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri București a invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în realitate art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și a arătat că în cauză nu au fost avute în vedere dispozițiile O.G. nr. 43/1997 modificată prin Legea nr. 195/2015, în sensul că zona de siguranța a drumului, prevăzută în actul normativ nu poate face obiectul expertizei, deoarece în coridorul de expropriere sunt incluse toate suprafețele necesare realizării lucrărilor, suprafețele ocupate de ampriza drumului (care totalizează toate elementele constructive ale unui drum, parte carosabilă, benzi încadrare, acostamente, șanțuri, rigole, etc), iar suprafețele ocupate de zonele de siguranță, precum și suprafețele necesare relocării rețelelor de utilități, sunt incluse în suprafața expropriată.

De asemenea, zonele de siguranță sunt incluse în coridorul de expropriere, reglementate conform O.G. nr. 43/1997, art. 16, ca fiind "[...] suprafețe de teren situate de o parte și de cealaltă a amprizei drumului, destinate exclusiv pentru semnalizarea rutieră, pentru plantație rutieră sau alte scopuri legate de întreținerea și exploatarea dramului, pentru siguranța circulației ori pentru protecția proprietăților situate în vecinătatea drumului. Din zonele de siguranță fac parte și suprafețele de teren destinate asigurării vizibilității în curbe și intersecții, precum și suprafețele ocupate de lucrările de consolidări ale terenului drumului și altele asemenea."

Referitor la stabilirea prejudiciului pentru suprafața afectată de zona de protecție a drumului, arată că potrivit art. 17 din O.G. nr. 43/1997, "Zonele de protecție rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligația ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranță a traficului".

Față de cele arătate, apreciază că stabilirea valorii prejudiciului pentru terenul neexpropriat, la suma de 66.785,6 euro, raportată la modificarea categoriei de teren, ca rezultat a exproprierii, reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, având în vedere că suprafața ocupată de zona de protecție a drumului nu și-a schimbat categoria de folosință după executarea lucrării de utilitate publică.

Referitor la soluția instanței de fond privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3600 RON, aceasta este neîntemeiată, având în vedere că acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, prin urmare ar trebui avute în vedere prevederile art. 276 C. proc. civ., conform cărora "Când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor".

Prin întâmpinare, recurentul-pârât Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri București a solicitat respingerea recursului reclamantei și judecata în lipsă. A arătat recurentul că la identificarea prejudiciului suferit de reclamantă pentru restul de teren rămas în proprietatea acesteia nu au fost avute în vedere dispozițiile O.G. nr. 43/1997 modificată prin Legea nr. 195/2015, privind zona de siguranță și zona de protecție, situație ce a condus la acordarea unei despăgubiri (66.785,6 euro) care reprezintă o îmbogățire fără justă cauză. În ce privește cheltuielile de judecată acordate reclamantei (3600 RON), având în vedere că acțiunea a fost admisă doar în parte, trebuia să se facă aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. privind posibilitatea de compensare.

Prin întâmpinare, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepția lipsei de interes a recursului pârâtului, având în vedere că parte din solicitările reclamantei au fost respinse, situație față de care sub aspectele menționate (terenul afectat de zona de siguranță) nu există interes în promovarea căii de atac. În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului pârâtului, arătând că problema despăgubirii în cuantum de 66.785,6 euro a fost dezlegată cu putere de lucru judecat în etapele procesuale anterioare, iar toate susținerile pârâtului referitoare la acordarea de despăgubiri pentru terenul situat în zona de protecție reprezintă argumente ce susțin o îmbogățire fără justă cauză, fiind neîntemeiate. Referitor la cheltuielile de judecată acordate reclamantei, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. și a dispus doar acordarea sumei de 3600 RON, contravaloare onorarii experți achitată în fața primei instanțe.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

1) Recursul reclamantei A. S.R.L..

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere considerentele ce vor fi arătate în continuare.

- Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanta pretinde că în cauză ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 315 C. proc. civ. în privința dezlegărilor obligatorii date prin cele două decizii de casare anterioare (nr. 5145/8.11.2013 și nr. 903/14.04.2016 ale ÎCCJ, secția I civilă).

S-a susținut, pe acest aspect, că ar fi fost tranșat, cu putere de lucru judecat, dreptul la despăgubiri al reclamantei pentru suprafața de teren de 6789 mp, afectată în mod indiscutabil de expropriere, chiar dacă aceasta, ca zonă de siguranță, nu se află în domeniul public al statului.

În realitate, astfel de statuări, care să fi recunoscut în concret dreptul la despăgubiri al reclamantei, pentru ca instanța de trimitere să procedeze doar la cuantificarea, dimensionarea acestora, nu se regăsesc în cele două decizii pronunțate de instanțele de recurs anterioare.

Ceea ce s-a tranșat, potrivit primei decizii de casare, în privința terenului (indicat, inițial, în suprafață de 7884 mp, stabilită ulterior, pe baza contraexpertizei efectuate, ca fiind de 6789 mp) situat în zona de siguranță, a fost faptul că, în absența unui titlu de proprietate al statului, acesta nu poate fi considerat - în raport cu reglementările exprese ale art. 2, 5, 6 și 14 din O.G. nr. 43/1997 - ca aparținând de drept domeniului public, cu regimul juridic aferent.

Ca atare, s-a concluzionat că sunt inaplicabile dispozițiile art. 16 din O.G. nr. 43/1997 (referitoare la interdicțiile legale incidente zonelor de siguranță), neputându-se considera că "suprafața de teren în discuție este complet inutilizabilă, astfel încât acordarea de despăgubiri în considerarea unei deprecieri cvasi-totale a terenului este lipsită de temei legal, fiind necesară, în evaluarea despăgubirilor, raportarea la categoria de folosință de la data exproprierii".

În același timp, cu privire la constatarea primei decizii din apel în sensul că ar exista o depreciere a terenului considerat afectat zonelor de siguranță și de protecție ale autostrăzii, dată de interdicțiile și restricțiile privind efectuarea de construcții și plantații agricole ori forestiere prevăzute de art. 16, 17 și 47 alin. (1)

1

din O.G. nr. 43/1997, decizia de casare (nr. 5145/8.11.2013), a constatat că "aceste limitări legale ale exercițiului dreptului de proprietate pot contura elementele unui prejudiciu creat prin exproprierea terenului rămas în proprietate privată", dar că "nu se poate ignora faptul că în contextul art. 26 din Legea nr. 33/1994, dezdăunarea poate privi doar prejudiciul cert ca existență și ca întindere".

De aceea, s-a apreciat că în mod greșit instanța de apel a constatat că "reclamanta ar fi suferit un prejudiciu cert prin simplul fapt al existenței limitărilor legale, fără a analiza în concret dacă a intervenit o schimbare a categoriei de folosință a terenului rămas în proprietatea sa, în urma exproprierii", fiind, totodată, date îndrumări instanței de rejudecare în legătură cu verificarea acestor elemente de fapt (inclusiv pe relevanța, în determinarea existenței unui prejudiciu cert, a aspectului referitor la refuzul autorităților de a elibera certificat de urbanism și autorizație de construire, conform proiectului pretins existent la data exproprierii).

Or, aceste considerente ale primei decizii de casare pronunțate în cauză nu au tranșat în niciun fel îndreptățirea recurentei-reclamante la obținerea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 6789 mp. ci, dimpotrivă, au constatat că prejudiciul nu poate fi dedus din existența limitărilor/restricțiilor legale prevăzute de O.G. nr. 43/1997, în absența includerii terenului în domeniul public al statului și că determinarea respectiv, evaluarea în concret a unui prejudiciu trebuie făcută la momentul rejudecării în funcție de elementele de fapt ce vor rezulta în legătură cu eventuala schimbare a categoriei de folosință raportată la momentul exproprierii.

În mod asemănător, prin cea de-a doua decizie de casare (nr. 903/14.04.2016) nu se statuează în sensul că societatea reclamantă ar avea un drept recunoscut la despăgubiri pentru terenul de 6789 mp.

Cenzurând hotărârea pronunțată de cea de-a doua instanță de apel la momentul rejudecării, prin decizia de casare anterior menționată s-a reținut că este greșit raționamentul acesteia în sensul necesității promovării de către reclamantă a unui alt demers judiciar prin care să solicite constatarea exproprierii de fapt a terenului situat în zona de siguranță a drumului public.

În ce privește însă, fondul acestei pretenții, instanța de recurs, reiterând dezlegările deciziei de casare anterioare în legătură cu lipsa de incidență a interdicțiilor din O.G. nr. 43/1997 - pentru a se calcula o eventuală despăgubire -, a reținut, în același timp, că trebuie efectuate verificări de fapt "în scopul determinării gradului de exploatare a terenului și astfel, a prejudiciului reclamat în raport cu deprecierea valorii terenului neexpropriat, rămas în proprietatea reclamantei".

În același sens, s-a reținut că "în contextul înlăturării interdicțiilor legale impuse zonei de siguranță, aceste verificări de fapt erau obligatorii pentru soluționarea de către instanța de rejudecare a condițiilor de reparare a prejudiciului creat terenului neexpropriat de 6789 mp". S-a concluzionat că "întrucât aceste elemente de fapt n-au fost clarificate în conformitate cu decizia de casare, aceasta denotă că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, exercitarea controlului de legalitate nefiind posibilă".

Rezultă, potrivit considerentelor expuse anterior, care au justificat soluțiile de casare cu trimitere din cele două decizii ale instanței supreme, că nu a fost tranșată îndreptățirea reclamantei la despăgubiri pentru terenul de 6789 mp, indicațiile nefiind în sensul determinării prejudiciului (cum pretinde recurenta).

Dimpotrivă, instanțele de recurs au constatat imposibilitatea exercitării unui control de legalitate în absența determinării elementelor de fapt ale pricinii, dând, totodată, îndrumări în legătură cu criterii de utilizat (schimbarea categoriei de folosință a trenului, gradul de exploatare a acestuia), a căror aplicare urma să se realizeze raportat la probele administrate și la situația de fapt stabilită pe baza lor, la momentul rejudecării.

- În mod asemănător, în legătură cu terenul de 1340 mp - suprafața neconstruită, situată în zona de protecție - statuările jurisdicționale intrate în autoritatea de lucru judecat n-au fost în sensul că este demonstrat prejudiciul cert și ca atare, dreptul de creanță constând în despăgubiri având cauza în expropriere, al reclamantei.

Astfel, prima decizie de casare a reținut că nu a fost identificată zona de protecție, în raport cu dispozițiile art. 17 din O.G. nr. 43/1997 și că aceasta depinde "de situația de fapt ce se va stabili în legătură cu zona de siguranță, cu ocazia rejudecării".

Prin cea de-a doua decizie de casare, cu referire la despăgubirile pentru terenul de 1340 mp - identificat ca situat în zonele de protecție și de protecție suplimentară - s-a reținut că este întemeiată critica recurentei, conform căreia, în raport cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, coroborate cu art. 44 alin. (3) din Constituție, art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, momentul de la care se datorează despăgubirile este acela al datei la care a avut loc exproprierea, iar nu al datei la care s-a întocmit raportul de expertiză.

În același timp însă, după ce a dat dezlegare de principiu acestui criteriu temporal, instanța de recurs a reținut că "momentul calculului despăgubirilor este subsidiar stabilirii existenței prejudiciului cauzat prin expropriere", iar "cuantificarea prejudiciului cert reclamat pentru deprecierea valorică a terenului de 1340 mp implică verificarea acelor elemente de fapt ce țin de momentul producerii acestuia, procedeu ce nu este compatibil cu reglementarea căii extraordinare de atac a recursului".

Rezultă că nici în privința prejudiciului pretins pentru suprafața de 1340 mp teren situat în zona de protecție nu existau statuări ale instanțelor de recurs anterioare, intrate în autoritate de lucru judecat, cum susține reclamanta, în sensul că s-ar fi tranșat existența și caracterul cert al despăgubirilor pretinse de aceasta, urmând ca instanța de apel, la rejudecare, să stabilească doar întinderea creanței.

Dimpotrivă, și cu privire la acest element al prejudiciului pretins, instanțele de recurs au constatat imposibilitatea exercitării unui control de legalitate, câtă vreme elementele de fapt, de natură să contureze caracterul întemeiat/neîntemeiat al pretenției nu erau suficient lămurite.

În acest context, instanța de apel, la rejudecare, nu numai că nu a nesocotit dispozițiile art. 315 C. proc. civ. ci, dimpotrivă, a judecat în limitele fixate și dând eficiență dezlegărilor deciziilor de casare, procedând ca atare la efectuarea verificărilor de fapt pe baza cărora să poată determina temeinicia pretențiilor reclamantei.

Este motivul pentru care, în scopul identificării corecte a limitelor rejudecării, a redat, preliminar, dezlegările cu valoare obligatorie din cele două decizii de casare, după care, evaluând probele, a stabilit că nu există un prejudiciu cert produs (urmare a exproprierii terenului de 3134 mp) în privința celorlalte două suprafețe de teren neexpropriate, identificate în zona de siguranță și respectiv, zona de protecție a autostrăzii.

Pentru a se ajunge la această concluzie, s-a făcut aplicarea criteriilor degajate din îndrumările celor două decizii de casare - referitoare la potențialul concret de utilizare a terenului și în ce măsură acesta a fost afectat sau nu de proximitatea autostrăzii, precum și la categoria de folosință a terenului.

Pe de o parte, s-a constatat că potențialul de utilizare a terenului nu doar că nu a fost afectat ci, dimpotrivă, a crescut, în contextul în care "societatea, al cărei obiect de activitate include închirierea spațiilor cu destinație industrială, activitate care implică transportul de mărfuri, are doar de câștigat din faptul proximității autostrăzii, prin accesul rapid și ușor la autostradă".

Pe de altă parte, cu referire la categoria de folosință a terenului, s-a reținut că aceasta a rămas neschimbată și că, oricum, categoria de folosință nu se confundă cu limitarea sau restricția legală, aceasta influențând potențialul general de utilizare (care, în speță, s-a constatat, conform elementelor de fapt menționate, că nu a scăzut ci, dimpotrivă, a crescut).

Este neîntemeiată susținerea din recurs a reclamantei, conform căreia ar fi eronată statuarea din apel, în sensul că nu este afectată folosirea suprafeței de 6789 mp prin faptul exproprierii, câtă vreme prin HCL nr. 22/2011, de aprobare a PUG comuna Ștefăneștii de Jos, s-a instituit o interdicție definitivă de construire pe teren.

Astfel, ceea ce se pretinde în legătură cu această hotărâre de consiliu local (emisă la 2 ani după intervenirea exproprierii) și modificarea adusă în planul urbanistic al localității, cu interdicțiile aferente de construire, nu își are cauza, în mod evident, în expropriere și, ca atare, nu poate justifica pretenția îndreptată împotriva expropriatorului.

În consecință, verificând, din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia atacată, se constată că aceasta a fost dată cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și cu aplicarea dezlegărilor din deciziile de casare anterioare, urmare cărora, evaluând probele și situația de fapt, s-a stabilit în ce măsură există un prejudiciu cert, susceptibil de reparație, raportat la cauza juridică a pretențiilor, dedusă din exproprierea terenului alăturat celui rămas neexpropriat.

- Este neîntemeiată, de asemenea, critica recurentei conform căreia instanța de apel i-ar fi încălcat dreptul la apărare prin respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză evaluatorie.

Pe acest aspect, recurenta a susținut că, prin respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză depus în data de 23.09.2021 - obiecțiuni care au vizat modalitatea în care experții au înțeles să se raporteze la comparabile și să aplice o serie de coeficienți de corecție - s-a trecut peste necesitatea clarificării cuantumului despăgubirii aferente imobilului în litigiu, ceea ce a încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ.

Or, se constată că potrivit încheierii de ședință din 18.11.2021, instanța de apel a arătat argumentele pentru care nu primește obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de reclamantă, în contextul în care raportul cuprindea două puncte de vedere - unul întocmit de experții desemnați de instanță și expropriator, iar celălalt, de expertul desemnat de expropriat -, obiecțiunile tinzând la a demonstra valabilitatea unuia dintre cele două puncte de vedere.

Instanța de apel a arătat corect că evaluarea probelor - și deci, validarea unuia dintre cele două puncte de vedere exprimate de experți - urma a se face cu ocazia soluționării fondului cauzei, fiind în puterea de apreciere a acesteia, prin coroborare cu toate mijloacele de probă administrate în cauză.

Împrejurarea că în soluționarea pe fond a cauzei nu au fost valorificate, în sensul propus de reclamantă, observațiile la raportul de expertiză, nu este rezultatul încălcării, în vreo modalitate, a dreptului la apărare, ci rezultatul raționamentului judiciar care presupune mai întâi stabilirea caracterului cert al prejudiciului și apoi determinarea cuantumului acestuia.

Ceea ce pretinde recurenta nu este de fapt un aspect al încălcării dreptului la apărare, ci tinde la o cenzură a prerogativei instanței devolutive de control de a aprecia asupra necesității și utilității administrării probatoriului, ceea ce este nesusceptibil de încadrare în motivul de recurs invocat.

- Critica recurentei referitoare la motive străine de natura pricinii (încadrată în mod greșit de aceasta tot în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., dar susceptibilă de încadrare, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) este, de asemenea, lipsită de temei.

Astfel, recurenta pretinde ca fiind total străin judecății cauzei considerentul conform căruia "pentru exproprierea în anii 2008 și 2009 a suprafeței de 4661 mp teren, din suprafața totală de 19.999,62 mp, reclamanta a fost despăgubită efectiv, până în prezent, cu suma de 775.210 euro (576.700 euro plus 198.510 euro), în condițiile în care întreaga suprafață de teren fusese achiziționată în anul 2003 cu suma de 250.000 dolari, iar cea mai mare parte a terenului și construcțiile edificate pe acesta au rămas în proprietatea societății care și-a putut desfășura activitatea la fel ca înainte de exproprierea parțială".

S-a susținut că acest considerente ar fi nesocotit limitele judecății, date de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, și că ar fi influențat modul în care litigiul ar fi fost abordat de către magistrat.

Critica, formulată în acești termeni, este nefondată dintr-un dublu considerent.

Pe de o parte, pentru că, având a se pronunța asupra unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin expropriere, instanța trebuie să aibă în vedere, în sensul art. 44 alin. (3) din Constituție, existența unei drepte și prealabile despăgubiri, care nu poate fi pusă în legătură decât cu valoarea ce iese din patrimoniul expropriatului (în raport cu care despăgubirea trebuie să fie una dreaptă).

De aceea, referirea la cât a valorat imobilul (250.000 dolari, pentru terenul de 19.999 mp, achiziționat în anul 2003) și la sumele cu o valoare totală de 775.210 euro, stabilite deja cu titlu de despăgubire, pentru exproprierile realizate în 2008, 2009 în privința suprafeței de 4661 mp, în contextul în care cea mai mare parte a terenului și construcțiilor edificate asupra acestuia au rămas în proprietatea societății, care și-a putut desfășura activitatea la fel ca înainte, nu este una străină obiectului și naturii pricinii, întrucât poate furniza un reper valid în legătură cu dreapta despăgubire și așteptările pe care le poate avea partea sub acest aspect.

Pe de altă parte, instanța nu a nesocotit dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, atunci când a analizat concret, raportat la datele speței, în ce constă prejudiciul pretins și respectiv, caracterul cert al acestuia, fără să se limiteze la a face o diferență între valoarea imobilului la momentul dobândirii și cea a despăgubirilor stabilite deja pentru exproprierea parțială care a avut loc.

De altfel, recurenta însăși recunoaște că "instanța nu își fundamentează în mod expres soluția de respingere a pretențiilor pe împrejurarea de fapt menționată, în sensul că prețul de achiziție este mai mic decât cuantumul despăgubirilor acordate până în prezent", considerând în același timp, dar fără temei și fără corespondent în considerentele justificative ale deciziei, că această constatare ar fi fost de natură să influențeze "modul în care litigiul a fost abordat de către magistrat".

- Prin critica potrivit căreia instanța de apel a încălcat normele de drept material în soluționarea cauzei (și astfel incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) recurenta susține că ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, art. 44 din Constituție și art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, prin aceea că nu au fost acordate despăgubiri pentru terenul în suprafață de 6789 mp și, respectiv, cel în suprafață de 1340 mp.

Critica este nefondată, nesocotind dezlegări anterioare ale deciziilor de casare, legate de faptul că simpla situare a terenului în zona de siguranță, în absența trecerii acestuia în domeniul public și dobândirii titlului de proprietate al statului nu atrage, în sine, aplicarea interdicțiilor prevăzute de art. 16 din O.G. nr. 43/1997, așa încât evaluarea prejudiciului trebuie să se realizeze, în concret, ținându-se seama de gradul de exploatare a terenului, de categoria de folosință raportat la cea existentă la momentul exproprierii, de eventuala depreciere valorică a terenului.

La fel, în privința terenului situat în zona de protecție a drumului public, determinarea prejudiciului urma să se facă, astfel cum s-a arătat deja, în funcție de demonstrarea unei deprecieri a terenului, schimbarea potențialului concret de utilizare a acestuia.

Or, pe aceste aspecte, instanța de apel a constatat, stabilind situația de fapt pe baza probelor administrate, că nu a avut loc o scădere a potențialului de utilizare a terenului, ci, dimpotrivă, o creștere a acestuia, dată de proximitatea cu autostrada, situație care, raportat și la specificul activității societății reclamante (al cărei obiect de activitate include închirierea spațiilor cu destinație industrială, ceea ce implică transportul de mărfuri) a facilitat accesul rapid la autostradă.

Ceea ce este supus controlului instanței de recurs, sub aspectul legalității soluției, din perspectiva dispozițiilor legale care constituie sediul materiei (art. 26 din Legea nr. 33/1994, art. 44 alin. (3) Constituție, art. 1 Protocolul nr. 1) este existența unui drept de creanță al reclamantei, corespunzător unui prejudiciu cert, și care să nu fi avut asigurată reparația, producând ieșirea nejustificată, din patrimoniul reclamantei, a unei valori patrimoniale, fără să-i fi fost dată în schimb dreapta și prealabila despăgubire.

Un astfel de prejudiciu cert, care să se concretizeze într-un drept de creanță, susceptibil de valorificare (de reparație) nu a fost însă demonstrat în speță întrucât, așa cum a reținut instanța de apel, valorificând deopotrivă, dezlegările anterioare ale deciziilor de casare și probele administrate în cauză, terenului i s-a schimbat nici categoria de folosință (raportat la cea existentă la momentul exproprierii) și nici potențialul de exploatare (identificat, dimpotrivă, ca fiind sporit prin proximitatea acestuia cu obiectivul realizat al exproprierii).

Mai mult, faptul că nu se aduce o încălcare dispozițiilor legale menționate de către recurentă și protecției proprietății acesteia, rezultă din soluția deciziei din apel, care, în aplicarea principiului non reformatio in peius, menține în sarcina pârâtului obligația de plată a unei despăgubiri în cuantum de 66.785,6 euro pentru terenul în suprafață de 1340 mp (alături de cea de 576.700 euro pentru terenul de 3134 mp expropriat efectiv), considerată ca datorată conform deciziei pronunțate în apel, în al doilea ciclu procesual și păstrată, ca atare, conform art. 296 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., pentru a nu se crea o situație mai grea părții în calea de atac, urmare a rejudecării cauzei).

Argumentele aduse de recurenta-reclamantă în susținerea încălcării normelor de drept material în soluționarea pricinii, care tind să demonstreze o depreciere a valorii terenului neexpropriat rămas în proprietatea reclamantei sunt, în realitate, unele care pun în discuție probe și elemente de fapt (pentru a se combate situația de fapt reținută de instanța de apel), precum și statuări anterioare ale instanțelor de recurs (pentru a arăta că terenul de 6789 mp ar fi trebuit expropriat odată cu cel de 3134 mp și că deprecierea acestuia trebuie să fie egală cu cea de la data exproprierii, față de interdicțiile și restricțiile prevăzute de art. 16 din O.G. nr. 43/1997).

Asemenea argumente nu susțin aspecte de nelegalitate câtă vreme, pe de o parte, stabilirea elementelor de fapt ale pricinii este în căderea instanțelor fondului, iar pe de altă parte, dezlegările irevocabile ale instanțelor de recurs se bucură de autoritate de lucru judecat și în interiorul aceluiași proces, fără posibilitatea contestării lor.

La fel, în ce privește terenul de 1340 mp (din zona de protecție și protecție suplimentară) dezlegările din deciziile de casare anterioare n-au fost, așa cum s-a arătat deja anterior, în sensul identificării unui drept de creanță corespunzător unui prejudiciu cert cauzat reclamantei și susceptibil, ca atare, de reparație.

În timp ce prima decizie de casare stabilește necesitatea identificării zonei de protecție (raportat la individualizarea, în prealabil, a zonei de siguranță), cea de-a doua decizie de casare stabilește, la nivel de principiu - ținând seama și de dezlegările Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale, momentul de la care se datorează despăgubiri (ca fiind contemporan celui al exproprierii, iar nu al întocmirii raportului de expertiză), urmând ca determinarea în concret a prejudiciului să se facă, la rejudecare, în funcție de elementele de fapt rezultate referitoare la gradul de exploatare respectiv, eventuala depreciere a terenului.

În acest context în care, la rejudecare, n-a putut fi stabilită existența unui asemenea prejudiciu nici în privința suprafeței de 1340 mp, dându-se eficiență principiului neagravării situației părții în calea de atac, s-a păstrat totuși dreptul la despăgubiri recunoscut reclamantei potrivit deciziei pronunțate în apel, în al doilea ciclu procesual (ca argument în plus al respectării dreptului la un bun invocat de către recurentă, un astfel de drept de creanță intrând sub protecția art. 1 Protocolul nr. 1).

Față de considerentele arătate toate criticile formulate de reclamantă au fost constatate nefondate, recursul acesteia urmând să fie respins în consecință.

2) Recursul Statului Român prin CNAIR S.A. are, de asemenea, caracter nefondat.

- Critica de nelegalitate formulată - cu referire eronată la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., incident în cauză f