ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1158/2022

Ședința publică din data de 25 mai 2022

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la 18 ianuarie 2018, A. și B., ambele prin reprezentanți legali C. și D., au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Mediului, E., Regia Națională a Pădurilor prin Direcția Silvică Brașov - Ocolul Silvic Făgăraș și Municipiul Făgăraș prin Primar, obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei de 500.000 RON în favoarea primei reclamante și a sumei de 200.000 RON în favoarea celei de-a doua reclamante, reprezentând despăgubiri cu titlu de daune morale, în temeiul art. 1375 și art. 1377 C. civ., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 286/S din 28 decembrie 2018, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamante, pe care le-a obligat să plătească pârâtului Municipiul Făgăraș suma de 17.850 RON cheltuieli de judecată. Cheltuielile de judecată avansate de stat cu titlu de ajutor public judiciar acordat reclamantelor au rămas în sarcina acestuia.

3.1. Prin decizia nr. 617/Ap din 13 mai 2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamante împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea în contradictoriu cu Ministerul Mediului și Municipiul Făgăraș prin Primar. I-a obligat pe pârâți să plătească, în solidar, reclamantei A. suma de 75.000 RON și reclamantei B. suma de 20.000 RON daune morale. I-a obligat pe pârâți să plătească reclamantelor suma de 7.100 RON cheltuieli de judecată la fond și în apel și să plătească către stat suma de 4.502,5 RON taxa de timbru, celelalte cheltuieli privind taxa de timbru rămânând în sarcina statului. A respins restul pretențiilor și a menținut celelalte dispoziții.

3.2. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 2667 din 10 decembrie 2020, a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Făgăraș prin Primar împotriva deciziei curții de apel, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului (în prezent Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor) împotriva aceleiași decizii.

Prin decizia nr. 322/Ap din 23 martie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția I civilă a admis apelul declarat de A. și B., ambele reprezentate de C. și D. împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor pe care l-a obligat să plătească primei reclamante suma de 75.000 RON cu titlu de daune morale și celei de-a doua reclamante suma de 20.000 RON cu același titlu. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantelor suma de 7.100 RON cheltuieli de judecată la fond și în apel și să plătească către stat suma de 4.502,5 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, celelalte cheltuieli privind taxa de timbru rămânând în sarcina statului. A redus de la 17.850 RON la 7.000 RON suma la care reclamantele au fost obligate către pârâtul Municipiul Făgăraș cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins restul pretențiilor și a menținut celelalte dispoziții.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor solicitând casarea deciziei atacate, iar urmare a rejudecării procesului, admiterea excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului, iar în situația în care se va trece peste aceasta, respingerea acțiunii împotriva sa, ca nefondată.

A învederat că nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, întrucât, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, gestionarul fondului de vânătoare este Asociația Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Brașov, aceasta fiind și paznicul juridic al animalelor.

A solicitat a se constata că Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic nu prevede modalitatea de atragere a răspunderii civile delictuale, urmând a se aplica dispozițiile dreptului comun în materie, respectiv cele ale art. 1375 C. civ. care instituie obligația persoanei care are paza juridică a animalului de a răspunde pentru prejudiciile cauzate de acesta indiferent de culpă.

A arătat că distincția dintre administratorul fondului cinegetic și gestionarul acestuia este foarte clar delimitată de art. 1 din Legea nr. 407/2006, prin același act normativ fiind definită și activitatea de gestionare.

În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, printre atribuțiile gestionarului fondului cinegetic se regăsește și aceea de a asigura paza faunei cinegetice din fondurile cinegetice contractate, rațiune pentru care recurentul a învederat că nu avea obligația de a păzi fauna de interes cinegetic.

A solicitat astfel, potrivit art. 40 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., având în vedere că nu s-a putut demonstra calitatea procesuală pasivă a recurentului, respingerea cererii îndreptată împotriva sa.

A susținut că excepția lipsei calității procesuale pasive este o excepție de fond, absolută și peremptorie, care constituie un obstacol în continuarea litigiului împotriva sa.

Totodată, fiind o excepție de fond înseamnă că au fost nesocotite norme juridice de ordine publică, ceea ce presupune că atare excepții pot fi invocate oricând în cursul procesului, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

Dacă se va trece peste excepția invocată, recurentul a solicitat respingerea acțiunii față de minister, în virtutea prevederilor legale în vigoare, întrucât a considerat că nu poate răspunde pentru atacul ursului în Municipiul Făgăraș.

Prevalându-se de motivul de casare cuprins la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susținut contrarietatea considerentelor deciziei din apel.

Astfel, pe de o parte, curtea de apel a reținut angajarea răspunderii delictuale în condițiile dispozițiilor de drept comun ale art. 1375 și art. 1377 C. civ. și nu ale celor cu caracter special în materia gestionării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic din Legea nr. 407/2006, iar pe de altă parte, a invocat că ministerul trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat, nu în virtutea dreptului comun, ci în calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecția mediului, având și atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs conferite de legiuitor prin Legea nr. 407/2006.

Recurentul a criticat decizia din apel și pentru a fi dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în opinia sa, ministerul neavând obligația de a răspunde pentru atacul animalului sălbatic pe raza unei unități administrativ teritoriale pe care nu o administrează și gestionează.

A solicitat a se constata că o atare interpretare și aplicare a Legii nr. 407/2006 este de natură a genera o degrevare totală de sarcini pentru gestionarii fondurilor de vânătoare.

A susținut, totodată, că argumentul reținut de instanță potrivit căruia urșii nu pot fi vânați este criticabil, întrucât există proceduri speciale prin care se pot face derogări de la interdicția de recoltare. Mai mult, exista și posibilitatea de relocare a acestora, atât relocarea cât și recoltarea făcându-se în baza solicitării autorităților locale, ministerul neavând cum să cunoască și gestioneze probleme punctuale existente la nivel local.

A arătat că prin soluția pronunțată de instanța de apel nu s-a cercetat dacă gestionarul și-a îndeplinit obligațiile legale și contractuale, făcându-se o aplicare deficitară a dispozițiilor Legii nr. 407/2006. A mai arătat că textul de lege invocat de instanță nu are aplicabilitate în speță, întrucât, în conformitate cu art. 13 alin. (1) și (4) din Legea nr. 407/2006, autoritatea publică centrală pentru protecția mediului are obligația de a acorda despăgubiri numai pentru pagubele produse de animalele sălbatice asupra culturilor agricole, silvice și animalelor domestice, în celelalte cazuri aplicându-se dispozițiile dreptului comun în materie.

Recurentul a învederat că în litigiul pendinte nu sunt aplicabile prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1679/2008, care reglementează procedura de acordare a despăgubirilor doar în cazul pagubelor produse asupra culturilor silvice, agricole și animalelor domestice.

Dacă prin interpretarea dată dispozițiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 407/2006, instanța opinează că autoritatea publică centrală pentru protecția mediului are obligația de a repara orice pagubă produsă de animalele sălbatice, recurentul a solicitat respingerea pretențiilor împotriva sa ca nefondate și excesiv oneroase.

A precizat că legislația specială din domeniul vânătorii se completează cu dispozițiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1375 și art. 1377 C. civ.

Or, în litigiul dedus judecății paza juridică a animalului revine Asociației Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Brașov, aceasta având calitate procesuală pasivă și o răspundere obiectivă în ceea ce privește prejudiciile cauzate de animalele sălbatice ființei umane, atât în baza dispozițiilor legale în vigoare, cât și în temeiul contractului de gestiune.

În opinia recurentului, această concluzie se impune și pentru motivul că Legea nr. 407/2006 nu cuprinde dispoziții speciale, derogatorii aplicabile răspunderii civile pentru prejudiciile aduse integritării fizice de animalele din fondul cinegetic.

În continuare, recurentul a prezentat considerații asupra culpei Municipiului Făgăraș, arătând că în motivarea existenței faptei ilicite în sarcina ministerului instanța a precizat, fără a motiva în fapt și drept, de ce nu sunt incidente dispozițiile art. 63 alin. (1) lit. d) și alin. (5) lit. b) din Legea nr. 215/2001.

Potrivit recurentului, în prezenta situație litigioasă sunt îndeplinite condițiile pentru ca apariția și atacul animalului sălbatic să fie încadrate în noțiunea de situație de urgență.

Recurentul a criticat decizia atacată prin care a fost obligat să achite către stat sumele de 3005 RON la fond și de 1502,5 RON în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise.

A precizat că instanța și-a bazat raționamentul pe dispozițiile art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008, fără a se ține cont că în raport de art. 30 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 este scutit de la plata taxei de timbru.

În opinia recurentului, este evident astfel că fiind scutit de la plata taxei judiciare de timbru nu poate fi obligat nici la achitarea taxei de timbru pe care reclamantele aveau obligația să o plătească și de care au fost scutite.

Intimatul - pârât Municipiul Făgăraș a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, având în vedere limitele casării și faptul că instanța de apel a stabilit cert că apariția ursului în localitate nu se încadrează în ipoteza situației de urgență, astfel cum aceasta este definită de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004.

Și prin întâmpinarea intimatei - pârâte E. s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

S-a arătat că excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului a fost tranșată cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior, ca de altfel și lipsa calității sale procesuale pasive.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a considerat că recurentul a dus argumente pur formale în susținerea acestei critici.

Cât privește nelegalitatea deciziei reclamate de recurent din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a considerat că argumentele nu sunt întemeiate.

Recurentul în calitate de autoritate publică centrală pentru protecția mediului are obligația de a stabili măsuri concrete de protejare și conservare a exemplarelor din speciile strict protejate cât și de prevenire a conflictelor dintre om și fauna sălbatică, alături de celelalte instituții responsabile.

Dispozițiile art. 2 din Legea nr. 407/2006 prevăd că fauna de interes cinegetic este bun public de interes național și internațional, iar potrivit art. 33 și art. 38 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, pentru specia urs este interzisă orice formă de recoltare, capturare, ucidere, distrugere sau vătămare a exemplarelor aflate în mediul lor natural, excepție făcând doar situațiile aprobate de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, prin ordin de ministru.

Nefiind gestionar de fonduri cinegetice limitrofe municipiului Făgăraș, din care provine ursul atacant, AJFPS Brașov nu are nicio obligație privind prevenirea pagubelor produse de acesta.

Prin întâmpinarea intimatelor - reclamante A. și B., ambele reprezentate legal de C. și D. s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, arătându-se de ce nu poate fi primită excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului și susținându-se că motivele de recurs nu sunt întemeiate.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinări.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele:

Prin raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, s-a constatat că pot fi subsumate motivului de casare cuprins la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. criticile prin care s-a susținut contrarietatea considerentelor deciziei din apel privitor la temeiurile de drept în raport de care curtea a reținut angajarea răspunderii delictuale.

Astfel, recurentul a opinat că pe de o parte, curtea de apel a reținut angajarea răspunderii delictuale în condițiile dispozițiilor de drept comun ale art. 1375 și art. 1377 C. civ. și nu ale celor cu caracter special în materia gestionării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic din Legea nr. 407/2006, iar pe de altă parte, a invocat că ministerul trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat, nu în virtutea dreptului comun, ci în calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecția mediului, având și atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs conferite de legiuitor prin Legea nr. 407/2006.

Criticile astfel formulate nu pot fi însă primite.

Decizia atacată cu recurs a fost pronunțată de instanța de apel ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâtul Municipiul Făgăraș prin Primar și a trimiterii cauzei spre rejudecare prin decizia Înaltei Curți nr. 2667 din 10 decembrie 2020.

Or, prin decizia de casare, instanța de recurs a constatat că în speță, cauza juridică înțeleasă ca fundament al pretenției deduse judecății o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în condițiile dispozițiilor de drept comun ale art. 1375 și art. 1377 C. civ. și nu ale celor cu caracter special în materia gestionării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse la art. 13 din Legea nr. 407/2006, care vizează exclusiv prejudiciile cauzate de animalele sălbatice culturilor agricole, silvice și animalelor domestice.

S-a reținut astfel că din perspectiva cauzei juridice a litigiului, instanțele au fost învestite cu o acțiune în răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăție, fundamentată pe obligația de garanție a așa-zisului comportament al animalului, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului și prejudiciu, precum și a condiției speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului.

Se observă că instanța de apel, în rejudecare, a pornind tocmai de la aceste statuări obligatorii ale deciziei de casare și a constatat că răspunderea reglementată de art. 1375 C. civ. este o răspundere obiectivă, care atrage necesitatea reparării prejudiciului fără a fi necesară dovada vinovăției persoanei răspunzătoare.

Prin prisma prevederilor art. 1375 C. civ., instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite cerințele instituite prin lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale față de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

S-a observat, ca atare, că ambele reclamante au suferit un prejudiciu, că fapta ilicită a pârâtului este una omisivă și că în analiza raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu trebuie să se facă abstracție de latura subiectivă, respectiv de reprezentarea mentală de către autorul faptei ilicite a conduitei sale și a consecințelor acesteia, fiind o răspundere obiectivă.

Prin urmare, criticile privind așa-zisa contrarietate a considerentelor deciziei apelului nu-și găsesc susținere, prin decizia atacată fiind rejudecat apelul reclamantelor în limitele casării potrivit art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 407/2006 pot fi circumscrise motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., însă sunt nefondate.

Tot prin decizia de casare, Înalta Curte a constatat că pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligațional litigios, întrucât vânatul care se află în proprietatea statului este într-o libertate susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică, luând măsurile ce se impun pentru a preveni sau limita distrugerile pe care animalele le pot pricinui.

Totodată, instanța de recurs, în raport de art. 1375 și art. 1377 C. civ., a reținut că în speță, recurentul - pârât are ca atribuție, conform art. 19 alin. (2)

1

din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, evaluarea populațiilor din speciile prevăzute în Anexa nr. 2, în cadrul căreia se regăsește și specia urs.

S-a constatat că în calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecția mediului, recurentul - pârât are și atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs, conferite de legiuitor prin Legea nr. 407/2006, atribuții menite să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic.

În raport de aceste rețineri, instanța de casare a constatat că soluția instanței de apel, prin care i s-a atribuit pârâtului minister calitatea de paznic juridic în înțelesul art. 1377 C. civ., este corectă, respectiva calitate nefiind echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului.

În ceea ce privește criticile privind lipsa calității procesuale pasive, acestea pot fi subsumate pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., însă vor fi analizate în măsura în care a fost respectat regimul juridic al invocării excepției procesuale și nu se opun dezlegării obligatorii prin decizia de casare.

Or, după cum s-a precizat mai sus, prin decizia de casare s-a reținut că este corectă constatarea instanței de apel privind calitatea de paznic juridic a recurentului minister, potrivit art. 1377 C. civ.

Statuarea definitivă de către Înalta Curte, prin decizia de casare, asupra calității de paznic juridic al recurentului - pârât a avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006, art. 13

1

din Legea nr. 13/2020, art. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 68/2019 și ale art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 20/2017.

Art. 501 alin. (1) C. proc. civ. reglementează obligativitatea, în caz de casare, pentru instanța de trimitere, a hotărârilor instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, iar alin. (3) al aceluiași articol stipulează în sensul că judecata după casare se face în limitele casării, litigiul rejudecându-se conform dispozițiilor deciziei de casare.

În atare context, instanța de trimitere nu mai este îndreptățită să reexamineze o problemă de drept definitiv soluționată prin decizia de casare a instanței de recurs, care dobândește astfel autoritate de lucru judecat deplină.

Mai mult, se constată că Înalta Curte a statuat asupra legitimării procesuale a Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligațional de răspundere delictuală, în considerarea calității dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ., similar considerentelor deciziei apelului atacată cu recurs.

În atare cadru procesual, se constată că pârâtul nu mai putea formula aceleași motive de recurs ignorând faptul că acestea și-au găsit o dezlegare jurisdicțională definitivă.

Ca atare, nu mai pot fi primite susținerile recurentului - pârât referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive și nici cele prin care a arătat că paza juridică a animalului revine Asociației Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Brașov sau cele prin care recurentul a prezentat considerații asupra culpei Municipiului Făgăraș.

Tot în pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. pot fi circumscrise și motivele privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru la fond și apel aferentă pretențiilor admise, respectiv cele prin care se critică aplicarea eronată a dispozițiilor art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 și art. 30 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013.

Aceste susțineri nu sunt însă fundamentate juridic.

Astfel, conform art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 "Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut în pretențiile sale. Partea căzută în pretenții va fi obligată la plata către stat a acestor sume".

În speță, cele două condiții prevăzute de textul de lege sunt îndeplinite, respectiv se constată că intimatelor - reclamante li s-a admis, prin încheierea din 20 martie 2018 a Tribunalului Brașov, cererea de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum total de 13.633,71 RON aferentă cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu inclusiv cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

Totodată, se observă că prin decizia atacată cu recurs, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor este parte căzută în pretenții, în înțelesul textului de lege, în condițiile în care, prin admiterea apelului declarat de reclamante, a fost admisă, în parte, acțiunea acestora și a fost obligat ministerul la plata daunelor morale către reclamante în cuantumul specificat.

Prin urmare nu pot fi primite susținerile recurentului - pârât potrivit cărora nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru întrucât este scutit de la plata acesteia, potrivit art. 30 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, în condițiile în care scutirea prevăzută de textul de lege operează pentru acțiunile și căile de atac formulate de subiecții specificați, nefiind incident cazului în speță.

Pentru toate aceste considerente, constatând legalitatea deciziei apelului în limitele impuse de decizia de casare, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

Văzând solicitarea intimatului Municipiul Făgăraș prin Primar de acordare a cheltuielilor de judecată, dovedite cu înscrisul de la dosar recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cererea urmează a fi admisă, recurentul fiind obligat la plata sumei de 2000 RON către intimat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea complexității cauzei, caracterizată prin aceea că, așa cum s-a reținut prin prezentele considerente, problemele deduse judecății au vizat, în mod preponderent, aspecte ce au fost dezlegate prin precedenta decizie de casare și care sunt intrate în autoritate de lucru judecat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva deciziei nr. 322/Ap din 23 martie 2021 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă pe recurent la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimatul - pârât Municipiul Făgăraș prin Primar, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 mai 2022.