Decizia nr. 1156/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1261/2017 a Tribunalului București

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București la data de 4 aprilie 2016, A. S.R.L. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1535 C. civ., art. 2, art. 3 alin. (1) și (4) din Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 și art. 1 alin. (3), art. 2 și art. 3 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Direcția Transporturi Drumuri și Sistematizarea Circulației, obligarea pârâtului la plata de daune moratorii (dobânda legală) pentru neplata la scadență a sumei datorate reclamantei cu titlu de despăgubire pentru expropriere, sumă pe care a evaluat-o, prin raportare la data cererii, la 2.214.955,16 RON, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 6843 din 13 septembrie 2016, Judecătoria sectorului 6 București, secția civilă a admis excepția de necompetență materială. A declinat competența de soluționare a cererii către Tribunalul București, în raport de prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 95 C. proc. civ.

Primul ciclu procesual 2.1. Prin sentința nr. 1261 din 25 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Direcția Transporturi Drumuri și Sistematizarea Circulației, pe care l-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 21.693,29 RON reprezentând dobândă legală penalizatoare pe perioada 1 aprilie 2013 - 11 aprilie 2013 și a sumei de 276.286,13 RON reprezentând dobândă legală pentru perioada 1 aprilie 2013 - 18 aprilie 2017, în condițiile în care, anterior, prin încheierea de ședință din 28.11.2016, a reținut ca fiind prescris dreptul reclamantei la acțiune pentru perioada 12.10.2009 - 1.04.2013. 2.2. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 586 A din 17 mai 2018, a admis apelurile declarate de reclamantă și de pârât împotriva sentinței tribunalului, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

Sentința pronunțată de tribunal, în rejudecare Prin sentința nr. 2984 din 18 decembrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, a admis, în parte, cererea reclamantei, l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 1.591.689,27 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare pe perioada 12 octombrie 2009 - 11 aprilie 2013 și a sumei de 55.728,97 RON reprezentând dobânda legală pentru perioada 12 octombrie 2009 - 15 noiembrie 2019 calculată la debitul datorat de 701.750,95 RON și, în continuare, până la data achitării debitului principal datorat.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 4 A din 11 ianuarie 2021, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâtul Municipiul București prin Direcția de Transporturi Drumuri și Sistematizarea Circulației solicitând admiterea acestuia, desființarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel. În motivarea recursului formulat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe din rejudecare, încălcând rolul activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ.. Potrivit acestuia, nu s-a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care instanța a fost învestită, neadministrându-se probele necesare stabilirii situației de fapt reale și a aflării adevărului. Recurentul a opinat că decizia atacată este nelegală pentru că instanța nu a stăruit îndeajuns în vederea descoperirii adevărului și a prevenirii oricăror greșeli în cunoașterea faptelor, aspect ce rezultă din aceea că curtea de apel a preluat ca fiind adevărate aspectele reținute prin hotărârea tribunalului, care sunt neîntemeiate, aspect invocat și prin motivele de apel. Deși aparent tribunalul a avut în vedere dezlegările date prin decizia civilă nr. 586A/2018, în realitate, toată motivarea a fost axată pe aspectul prescripției dreptului material la acțiune, fără a se motiva, în fapt și în drept, temeinicia pretențiilor reclamantei. Totodată, curtea de apel, preluând argumentele tribunalului, s-a referit la dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ., precum și la rapoartele de expertiză contabilă întocmite în cele două cicluri procesuale, în condițiile în care prin decizia civilă nr. 586A/2018, instanța de apel a constatat că se impune concluzia necesității de rejudecare a fondului acțiunii în integralitatea sa. În continuare, recurentul a arătat că în cursul judecății apelului a invocat că, atât suma de 1.724.360,60 euro, considerată despăgubire, cât și perioada pentru care s-au calculat dobânzi sunt eronate, prezentând argumentele care conduc la această concluzie. Consideră că sumele în baza cărora puteau fi calculate dobânzi sunt fie 1.601.488,19 eu - cu includerea TVA de 19%, fie suma de 1.390.613,39 eu, sumă stabilită prin sentința civilă nr. 1900/19.12.2008, rămasa irevocabilă la 2.10.2012. De asemenea, susține că doar de la 2.10.2012 - data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 1900/19.12.2008 - reclamanta era îndreptățită la dobânzi penalizatoare sau, cel mai devreme, de la 13.09.2011, care constituie data definitivării aceleiași hotărâri, urmare a respingerii apelului. Municipiul București nu poate datora dobânda legală penalizatoare pentru perioada 12 octombrie 2009 - 2 octombrie 2012, aspect consfințit prin cele două hotărâri pronunțate în contencios administrativ, respectiv în dosarul nr. x/2012, menționate și în decizia nr. 586A/17 mai 2018. Potrivit recurentului, în contradicție cu titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1900/2008, dar și cu Hotărârea Comisiei de aplicare a Legii nr. 198/2004 a fost stabilită în mod greșit dobânda legală penalizatoare în baza unui TVA mai mare decât cel aferent anului 2009. A mai precizat că, așa cum a arătat încă de la soluționarea fondului, expertul contabil a fost de rea-credință atunci când a stabilit suma de 1.724.355,60 euro, în condițiile în care suma corectă ce trebuia stabilită era de 1.654.832,92 euro, astfel cum reiese, atât din ordonanțarea de plată, cât și din Hotărârea Comisie de aplicare a Legii nr. 198/2004, astfel încât diferența de 62.522,67 euro apare ca fiind nedatorată, aspect invocat în fața instanței de apel în rejudecare. A făcut cunoscut că în apel în rejudecare, Municipiul București a propus probe, respectiv adresa către ANAF și o expertiză contabilă, ale cărei obiective le-a reiterat, probe respinse de curte. Or, potrivit recurentului, administrarea probelor în cadrul procesului civil este strâns legată de respectarea principiului fundamental al aflării adevărului, iar acest obiectiv procesual este instituit prin C. proc. civ. care conține reguli referitoare la rolul activ al judecătorului și la administrarea și sarcina probei. A susținut, în consecință, că prin luarea în considerare a adresei emise de ANAF, prin care se comunică cuantumul TVA-ului în anul 2009 și prin raportare la titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1900/2008 reiese că a fost executată o sumă mai mare cu titlu de despăgubire decât cea avută în vedere de către experți, rezultând astfel că și sumele calculate cu titlu de dobândă legală penalizatoare și dobândă legală sunt eronate. A arătat că obligația instanței de apel de a încuviința și administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri reiese și din prevederile art. 479 alin. (2) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care trebuie coroborate cu cele care dau expresie caracterului devolutiv al apelului. În sprijinul afirmațiilor sale, recurentul s-a prevalat și de decizia nr. 9/2020 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii. A concluzionat în sensul că cele două aspecte esențiale, respectiv refuzul administrării probelor propuse în calea de atac a apelului, devolutivă, precum și administrarea probei cu expertiză contabilă în rejudecare, cu obiective trasate de către o altă instanță conduc la concluzia că decizia atacată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dreptului său la un proces echitabil și a dreptului la apărare, echivalând cu lipsirea pârâtului de o judecată efectivă a căii de atac.

Apărările formulate în cauză Intimata - reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în cele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că deși recurentul invocă încălcarea art. 22 C. proc. civ. în realitate criticile vizează faptul că instanța de apel nu a schimbat cadrul procesual al cauzei și nu s-a substituit instanței de executare, reglând aspecte care țineau de calea specială a contestației la executare. Astfel, potrivit intimatei, motivele de recurs vizează exclusiv nemulțumirile recurentului față de cuantumul sumei la care au fost calculate daunele moratorii, astfel cum a fost stabilită în procedura executării silite și față de perioada pentru care au fost calculate acestea. Mai mult, intimata a învederat că art. 488 alin. (2) C. proc. civ. interzice expres primirea motivelor de recurs care puteau fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului. Or, recurentul nu a invocat în primul ciclu procesual și nici în calea de atac a apelului aceste motive, prin decizia nr. 586/2018 statuându-se definitiv că pârâtul nu a contestat nici existența, nici întinderea debitului și nici suma rămasă neachitată. Cum motivele de recurs nu conțin critici de nelegalitate, fiind motive care țin de procedura contestației la executare, neurmată de către pârât, intimata a susținut că, în privința acestora, instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar. În continuare, intimata - reclamantă a dezvoltat argumentele pentru care a considerat că trebuie respins recursul. A susținut că instanța de apel a reținut corect situația de fapt și a aplicat corect legea, stabilind că hotărârea tribunalului a fost legală și temeinică, aceasta având în mod real în vedere dezlegările din decizia civilă nr. 586/2018, definitivă. Și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând a se respinge cererea de anulare a recursului, acesta încadrându-se temeiului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. A menționat, că așa cum a arătat prin cererea de recurs, instanța de apel a încălcat rolul activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, neadministrând probele necesare stabilirii situației de fapt reale și a aflării adevărului.

Procedura de filtru Raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a constatat neincidența nulității acestuia invocată prin întâmpinare, reținându-se posibilitatea subsumării criticilor formulate la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru și comunicat părților, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a acordat termen de judecată, cu citare părți la 25 mai 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecății critici care sunt nefondate, potrivit celor ce urmează. Pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat pentru nelegalitate decizia instanței de apel, afirmând că soluția conținută este rezultatul încălcării rolului activ al instanței prevăzut de art. 22 C. proc. civ., care nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, prin neadministrarea probelor necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului. Această critică va fi examinată, deopotrivă și pe tărâmul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece pune în discuție, pe lângă corectitudinea dezlegării pe fond a raporturilor litigioase, și regularitatea înfăptuirii judecății în raport cu etapa procesuală specifică în care s-a judecat cauza prin decizia atacată. Pe calea acestei critici, pârâtul și-a exprimat nemulțumirea față de neîncuviințarea administrării în apel a probei constând în emiterea unei adrese către ANAF, care să ateste că la nivelul anului 2009 nivel TVA era de 19%, iar nu de 24%, ceea ce ar fi permis observarea că valoarea creanței principale datorate față de reclamantă nu era aceea de 1.724.360, 60 eu vizată de dosarul de executare silită nr. x/2013, ci una mai mică (potrivit recurentului, fie 1.601.488,19 eu cu includerea TVA-ului de 19%, fie suma de 1.390.613,39 eu, cum s-a stabilit prin sentința civilă nr. 1900/19.12.2008) și față de neîncuviințarea unui supliment la expertiza contabilă administrată la fond (în scopul determinării despăgubirilor cerute de reclamantă de la alte date avansate de pârât decât cele avute în vedere în expetiza inițială). De asemenea, și-a exprimat nemulțumirea față de refuzul instanței de a observa și stabili că, funcție de titlul executoriu la care se face raportarea, nivelul creanței princiarele ar fi putut fi diferit, respectiv 1.390.613,39 eu dacă titlul executoriu ar fi fost reprezentat de sentința civilă nr. 1900/12.10.2012 sau 1.654.892,92 eu dacă s-ar fi avut în vedere Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 13/7.04.2009. Tot astfel, s-a refuzat a se observa și stabili că reclamanta putea fi îndreptățită la dobânzi penalizatoare doar pe perioada 2.10.2012 (data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 1900/12.10.2012) - 11.04.2013 sau, cel mult, începând cu 13.09.2011 - momentul respingerii apelului împotriva sentinței civile nr. 1900/12.10.2011 prin decizia nr. 680A/13.09.2011 a Curții de Apel București. Potrivit pârâtului, nerespectând caracterul devolutiv al apelului și refuzând administrarea probelor necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului, în cauză s-a reținut greșit că Municipiul București ar fi achitat cu întârziere și doar parțial suma stabilită cu titlu de despăgubire pentru exproprierea suprafeței de teren de 171 mp, situat în București, B-dul x nr. 1F și, de aici, s-a determinat în mod eronat că reclamanta ar fi îndreptățită la daune moratorii în temeiul art. 1535 alin. (1) C. civ. Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt cu totul nefondate, observându-se că, în realitate, fundamentul criticării legalității soluției instanțelor de fond, adoptate asupra cererii reclamantei privind acordarea de daunelor moratorii pentru achitarea cu întârziere a despăgubirii cuvenită din expropriere, se regăsește în contestările tardive pe care pârâtul le face atât în privința titlului executoriu care stabilește creanța, cât și a întinderii creanței datorate ori a scadenței acesteia, toate aceste elemente - de natură să influențeze existența dreptului reclamantei la daune moratorii și întinderea acestui drept - fiind văzute diferit de pârât în raport de cele avute în vedere de instanțele anterioare în soluționarea prezentei cauze. Însă, faptul că în istoricul raporturilor juridice litigioase existente între părți, în legătură cu creanța constând în despăgubirea cuvenită reclamantei din exproprierea terenului său, există și raporturi juridice execuționale (creanța menționată fiind realizată parțial de reclamantă pe calea executării silite ce a făcut obiectul dosarului de executare nr. 217/2013), îndreptățește observația că orice contestări asupra întinderii creanței - fie întemeiate pe identificarea titlului executoriu din care aceasta provine, fie întemeiate pe calcule matematice determinate de nivelul taxei pe valoare adăugată calculate la suma de bază, respectiv 19% sau 24% - ori asupra determinării scadenței acesteia, trebuia realizate de pârâtul-debitor pe calea contestației la executare și intrau în competența de soluționare a instanței de executare. Motivul arătat de pârât, pentru care nu a uzat de calea contestației la executare, anume că ar fi fost indus în eroare de reclamanta care a instituit poprire asupra unui cont de afectațiune specială (cel deschis la B.) iar nu asupra unui cont al Municipiului București, putea justifica, eventual, o solicitare de repunere în termenul de formulare a contestației la executare, însă nu-i deschide calea părții de a discuta, în cel de-al doilea ciclu procesual de soluționare a acțiunii în pretenții de față, subsecventă fazei executării silite a creanței principale, aspecte esențiale și definitivate ale raportului juridic execuțional cum ar fi: titlu executoriu al creanței, întinderea acesteia ori scadența sa. De altfel, confruntat cu pretenții îndreptate împotriva sa, aflate în strânsă legătură cu creanța principală, pârâtul nu a supus verificării/dezbaterii între părți astfel de elemente ale raportului juridic execuțional nici prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată și nici prin apelul la hotărârea de primă instanță pronunțată în primul ciclu procesual de soluționare a cauzei, în pofida realității că aceasta conținea și dezlegări parțiale pe fondul cauzei (în limita pretențiilor încadrate înăuntrul termenului de prescripție). În aceste împrejurări, judecata înfăptuită prin decizia nr. 586A/17.05.2019 a Curții de Apel București, definitivă, a pornit de la constatarea că părțile nu contestă stabilirea datelor cronologice ale situației de fapt, nici existența și întinderea debitului ce se pretinde a fi purtător de dobânzi, respectiv a sumei de 147.219,45 eu, reținută de prima instanță ca rămasă neachitată (prin raportare la creanța urmărită în dosarul execuțional nr. x/2013, de 7.034.376,74 RON reprezentând contravaloarea sumei de 1.601.488,19 eu, din care s-au acoperit 101.264,24 cheltuieli de executare și creanța propriu-zisă în limita sumei de 6.933.112,50 RON sau 1.577.141,15 eu, cu un rest nerecuperat de147.219,45 eu) de către pârât din despăgubirea acceptată de reclamantă. Prin urmare, a pretinde - ulterior judecății definitive deciziei nr. 586A/17.05.2018 a Curții de Apel București pronunțate în cauza de față, ciclul procesual anterior - că întinderea creanței principale ar fi fost alta decât cea realizată parțial prin executarea silită din dosarul execuțional nr. x/2013, din care s-a acoperit prin plata făcută de terțul poprit B. suma de 6.933.494,80 RON, rămânând un rest nerecuperat nici în prezent de 677.050,18 RON (sau 147.219,45eu), înseamnă a nesocoti puterea obligatorie a acestei hotărâri judecătorești ale cărei dezlegări au avut în vedere o anume situație de fapt și de drept existentă între părți. Indiferent de motivul pentru care pârâtul ar pretinde o altă valoare a creanței principale - prin raportarea la titlul executoriu sentința civilă nr. 1900/12.10.2012 sau, potrivit acestuia, la Hotărârea nr. 13/7.04.2009 ori întrucât s-ar fi calculat TVA în procent de 24%, iar nu de 19% -, așa cum pertinent a reținut instanța de apel prin decizia atacată, la acest moment nu mai pot fi formulate critici care să tindă la verificarea modalității de stabilire a debitului principal (nici măcar sub aspectul procentului de TVA aplicat), dezlegările instanței de control judiciar cuprinse în decizia nr. 586A/17.05.2018 relative la faptul că debitul principal la care se calculează dobânzile nu a fost contestat, impunându-se cu autoritate de lucru judecat. De altfel, și atunci când trimite la două posibile titluri executorii pentru a pretinde întinderi diferite ale creanței principale, ca și atunci când invocă alte două posibile date ale scadenței acesteia (menționate drept date începând cu care reclamanta ar fi îndreptățită la dobânzi penalizatoare), respectiv 2.10.2012 (data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 1900/2008) sau 13.09.2011 (data rămânerii definitive a aceleiași sentințe), pârâtul nu face decât să încalce forța obligatorie a dezlegărilor cu putere de lucru judecat ale deciziei nr. 586A/17.05.2018 a Curții de Apel București care, cât privește titlul creanței principale, a reținut că este reprezentat de Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 13/7.04.2009 a Municipiului București (prin care s-a înlocuit suma propusă inițial cu suma acordată cu titlu de despăgubire prin sentința civilă nr. 1900/19.12.2008, respectiv 1.390.613,38 eu+TVA), iar cât privește scadența creanței principale (ce corespunde momentului nașterii dreptului reclamantei la daune moratorii) a reținut că este data de 12.10.2009, adică data îndeplinirii de către creditoare a condițiilor pentru eliberarea despăgubirii din expropriere (cele impuse prin art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 în sarcina sa), de a depune declarația autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii, consemnată de pârât într-un cont de afectațiune specială la B. S.A.. Așadar, și cât privește indicarea de către pârât a unor alte date ale exigibilității creanței principale (corespunzătoare datelor începând cu care se susține că reclamanta putea fi îndreptățită la daune moratorii), este corect argumentul din decizia atacată care a reținut că astfel de susțineri nesocotesc dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. cu referire la caracterul obligatoriu al dezlegărilor cuprinse în decizia civilă nr. 586A/17.05.2018. Este eronat argumentul indicat de pârât, care l-ar îndreptățit să susțină alte date ale exigibilității creanței principale, cu consecința implicită a unor alte date de la care începând reclamanta ar fi îndreptățită la acordarea despăgubirilor pentru întârzierea la plată, respectiv cel sprijinit pe considerentele instanțelor de contencios administrativ care au soluționat dosar nr. x/2012, având ca obiect cererea reclamantei de obligare a pârâtului Municipiului București să emită o notificare de plată către B., de eliberare a sumei consemnate pe numele și la dispoziția reclamantei, conform Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 13/7.04.2009. Considerentele acestor hotărâri (sentința civilă nr. 6327/16.12.2013 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2792/14.05.2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal) care, subordonat obiectului litigiului pe care l-au soluționat, au reținut că suma reprezentând despăgubirea reclamantei a fost consemnată până la definitivarea cuantumului ei, care s-ar fi întâmplat la data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 1900/19.12.2008 a Tribunalului București- nu îndreptățește pârâtul să nesocotească chiar considerentele deciziei nr. 586A/17.05.2018 care, într-un tablou mai larg al manifestărilor părților ce depășește cadrul judecății înfăptuite în dosar x/2008 (având ca obiect determinarea cuantumului despăgubirii cuvenite din expropriere), a reținut că această definitivare s-a realizat la 12.10.2009, prin depunerea de către reclamantă a declarației autentice de acceptare a cuantumului despăgubirii oferit de expropriator prin Hotărârea nr. 13/17.04.2009 și consemnată la dispoziția sa. De altfel, aceleiași manifestări de voință extraprocesuale a părților i s-a acordat prioritate chiar și prin soluțiile pronunțate în dosarul nr. x/2008 având ca obiect determinarea cuantumului despăgubirii din expropriere, apelul la sentința civilă nr. 1900/2008 formulat de expropriator fiind respins ca lipsit de interes prin decizia nr. 680A/13.09.2011 a Curții de Apel București, soluție menținută ulterior prin decizia nr. 5893/2.10.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut, de asemenea, lipsa de interes a Municipiului București în formularea căii de atac a recursului în considerarea aceleiași împrejurări decurgând din emiterea Hotărârii nr. 13/7.04.2009 al cărei caracter definitiv a fost dobândit prin acceptarea despăgubirii de către cel expropriat. Prin urmare, sprijinit pe considerente ale hotărârilor ce au soluționat litigiul din contencios administrativ înregistrat sub nr. x/2012, pârâtul nu poate ieși de sub autoritatea dezlegărilor obligatorii ale deciziei nr. 586A/17.05.2018 pronunțate în acest dosar care, chiar cu referire la determinarea momentului începerii curgerii prescripției dreptului reclamantei la daune moratorii (ce coincide cu cel al exigibilității creanței sale), a reținut că acesta este 12.10.2009, ce corespunde datei îndeplinirii de către reclamantă a tuturor condițiilor Legii nr. 198/2004 (art. 5 alin. (8) pentru eliberarea despăgubirii. Concluzionând, nu se poate vorbi de o nerespectare de către instanța de apel a caracterului devolutiv al apelului prin neadministrarea unor probe (adresa către ANAF și suplimentul la expertiza contabilă) destinate obținerii unor relații care nu mai erau utile rezolvării litigiului întrucât vizau elemente definitivate ale acestuia (cum ar fi întinderea creanței principale ce a făcut obiectul executării silite în dos. nr. 217/2013) ori calculul despăgubirilor cuvenite reclamantei în raport de date nestabilite ca având relevanță în raporturile juridice dintre acestea existente în legătură cu plata despăgubirii din expropriere. De bună seamă că, cenzurând din punct de vedere al utilității lor, probele noi propuse de pârât în etapa apelului din rejudecarea cauzei, respingerea/neîncuviințarea acestora de către curtea de apel nu a generat o situație procesuală contrară dezlegărilor cu efect obligatoriu cuprinse în decizia de recurs în interesul legii nr. 9/2020, invocată de pârât în motivarea recursului, decizie prin care statuarea asupra noțiunii de "probe noi" în etapa apelului a tranșat asupra chestiunii admisibilității acestora, fiind deci, nerelevantă din punct de vedere al măsurilor dispuse de instanța de apel a cărei hotărâre este criticată. De altfel, ca să justifice propunerea direct în apel, a administrării unui supliment la expertiza contabilă realizată în fața instanței de fond, la care nici obiecțiuni nu formulase, pârâtul se justifică arătând că obiectivele expertizei administrate de instanța de fond, din rejudecare, erau deja stabilite prin decizia nr. 586 A/17.05.2018, mersul judecății fiind deja stabilit, context în care orice intervenție a sa ar fi fost pur formală. Nu explică, însă, pârâtul de ce la acest moment ori la acela al judecării apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, dezlegările aceleiași decizii definitive ar fi încetat a mai produce efecte obligatorii, așa încât să poată formula solicitări de probe care depășesc îndrumările și dezlegările sale, cărora legea le atașează efectul obligatoriu prin dispozițiile art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ. Tot astfel, nu se poate vorbi de o nesocotire a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care impun judecătorului obligația de a stăruiri pentru aflarea adevărului și prevenirea oricăror greșeli în cunoașterea faptelor, prin refuzul instanței de a statua asupra unor elemente ale raportului juridic dintre părți definitivate între acestea, pe de o parte prin necontestarea lor de către pârât în termenele și în procedura anume prevăzute de lege în acest sens (contestația la executare), iar pe de altă parte, prin statuarea într-un anume sens asupra acestora prin hotărâri judecătorești definitive și obligatorii pentru părți (dec. nr. 586A/17.05.2018 a Curții de Apel București), fiind avute în vedere chestiunile legate de identificarea titlului de creanță, a întinderii acesteia și a datei scadenței ei, ce coincide cu data la care s-a născut dreptul reclamantei de a solicita și obține daune moratorii (pentru întârzierea la plată). Dacă avea de afirmat și dovedit existența unei diferențe nedatorată (69.522,67 eu) din creanța principală, pârâtul avea suficiente posibilități procedurale și momente în care să o facă, fiind în mod evident tardiv adresată această problemă în cel de-al doilea ciclu procesual al acțiunii de față, direct instanței de apel și subsecvent pronunțării deciziei nr. 586A/17.05.2018, care, după cum corect reține decizia atacată, a trasat în mod definitiv și obligatoriu coordonatele în care avea să aibă loc rejudecarea cauzei, respectiv doar prin dimensionarea despăgubirilor la perioada nouă indicată cu începere de la 12.10.2009 (însă în raport de debitul principal urmărit silit în dos. de executare nr. 217/2013 ce nu a fost contestat în primul ciclu procesual), ca efect al înlăturării prescripției (ce fusese reținută inițial) și cu reținerea (și a) incidenței dispozițiilor din O.G. nr. 13/2011. Rejudecarea cauzei dispusă prin această decizie nu avea a se face cu ștergerea tuturor momentelor și actelor procesuale realizate până la acel moment în cauză, cum evident distorsionat și subiectiv afirmată pârâtul prin recursul său, (atunci când susține că rejudecarea cauzei avea a se face în integralitatea sa), ci în coordonatele fixate prin chiar considerentele deciziei de control judiciar, respectiv pornind de la situația (verificată la acel moment în cauză) unui debit principal a cărui existență și întindere nu fuseseră contestate, a existenței unui rest rămas neachitat din acesta de 147.219,45 eu, a confirmării dreptului reclamantei la acordarea daunelor moratorii începând cu 12.10.2009, pentru care s-a stabilit că nu operase prescripția (aplicată în primă instanță în intervalul 12.10.2006 - 1.04.2013). Așadar, nu este vorba de statuări greșite și cu titlu de noutate acelea în care se arată că Municipiul București ar fi achitat cu întârziere și doar parțial suma stabilită cu titlu de despăgubire pentru exproprierea suprafeței de 171 mp, ci de aspecte ale cauzei asupra cărora s-a statuat deja definitiv prin decizia nr. 586A/17.05.2018, care a modificat din elementele raportului juridic litigios dezlegat inițial doar perioada pentru care pârâtul datorează despăgubiri pentru întârziere la plată, cu includerea și a aceleia cuprinse între 12.10.2009 - 1.04.2013 (pentru care sentința civilă nr. 1261/25.09.2017 reținuse greșit incidența prescripției), pentru calculul sumelor aferente căreia s-a impus trimiterea la rejudecarea cauzei și completarea expertizei contabile cu un calcul actualizat care să includă și acest interval temporal prin raportare la partea de debit recuperată prin executarea silită, dar cu întârziere. De aceea, nefondat și fără temei se mai critică la acest moment reținerea incidenței art. 1535 alin. (1) C. civ. ori nemotivarea aplicării sale în cauză, de către instanța de apel. În considerarea tuturor acestor argumente, apreciind ca fiind nefondate deopotrivă criticile pârâtului subsumabile motivelor legale de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat. PENTRU ACESTE MOTIVE,