ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1128/2022

Ședința publică din data de 19 mai 2022

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița la 13 iulie 2020, reclamanții A., B., C., D. și E. au formulat contestație împotriva deciziei Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților nr. 5952/29.05.2020, prin care a fost validată Hotărârea nr. 5079/05.12.2018, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, solicitând anularea Deciziei A.N.R.P. nr. 5952/29.05.2020 și obligarea entității la emiterea unei decizii prin care să fie invalidată integral Hotărârea nr. 5079/5.12.2018 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și să fie acordate compensații în baza Legii nr. 9/1998 pentru bunurile abandonate în comuna Cetalgea, județul Durostor urmare a încheierii tratatului de la Craiova din 1940, aparținând autorului reclamanților F.. Au mai solicitat și anularea Hotărârii nr. 5079/5 decembrie 2018, emisă de Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

Prin sentința civilă nr. 1053F din 25 noiembrie 2020, Tribunalul Ialomița a admis contestația formulată de reclamanții E., B., A., C. și D. împotriva Deciziei Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților nr. 5952/29.05.2020, pe care a anulat-o, a obligat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea unei noi decizii prin care să fie invalidată integral Hotărârea nr. 5079/5 decembrie 2018 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și la soluționarea pe fond a dosarului de despăgubiri. A luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii primei instanțe a formulat apel pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Prin decizia civilă nr. 1398A din 22 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat.

Decizia de apel a fost atacată pe calea recursului de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În invocarea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ. prin aceea că nu a dat eficiență normei înscrise în art. 180 C. proc. civ.

Depunerea înscrisurilor în fata instanței, cu ocazia soluționării contestației formulate împotriva deciziei nr. 5952/29.05.2019, câtă vreme a fost depășit termenul de decădere prevăzut de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, nu poate conduce la recunoașterea dreptului la acordarea despăgubirilor direct în instanță, cu eludarea procedurii prevăzute și a termenelor reglementate de Legea nr. 290/2003. Astfel, nerespectarea termenului de depunere a documentelor doveditoare atrage decăderea reclamanților din dreptul de a mai completa dosarul administrativ cu acte, iar odată intervenită decăderea, sancțiunea are caracter definitiv, ea nemaiputând fi acoperită prin depunerea actelor în instanță.

În speță, atât instanța de fond, cât și instanța de apel, aveau obligația de a da eficiență sancțiunii procedurale cu privire la decăderea reclamanților din dreptul de a mai depune acte, determinată de nerespectarea termenului imperativ prevăzut de lege.

Consideră că instanța trebuia să înlăture, respectiv să nu țină seama de certificatul de calitate de moștenitor nr. 121/15.06.2018 eliberat de B.I.N. G. de pe urma defunctului autor F., care a fost depus cu încălcarea termenului imperativ prevăzut de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 164/2014.

Potrivit acestui text de lege, se instituie un termen de decădere de 120 de zile, în care persoanele care au formulat cereri de acordare de despăgubiri pot completa, cu înscrisuri, dosarele aflate în curs de soluționare la comisiile abilitate potrivit legii ori la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Termenul de decădere curge de la data la care persoanei i se comunică în scris care sunt documentele necesare soluționării cererii.

Pentru a se da posibilitatea persoanelor îndreptățite să-și completeze dosarele, conform art. 12 alin. (2) din lege, termenul de 120 de zile poate fi prelungit la solicitarea scrisă a persoanei care a formulat cerere de acordare de despăgubiri, o singură dată pentru o perioadă de 60 de zile, în situația în care aceasta face dovada efectuării unor demersuri pentru completarea dosarului.

Prin instituirea termenului de decădere s-a urmărit să se înlăture eventuala pasivitate a persoanelor îndreptățite în ceea ce privește dovedirea pretențiilor și, implicit, eliminarea blocajului la care s-ar ajunge prin tergiversarea completării dosarului cu actele necesare soluționării sale.

În speță, prin adresa din 14.04.2017, Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a solicitat completarea dosarului administrativ cu înscrisuri care să dovedească calitatea de moștenitor față de fostul proprietar al bunurilor F., respectiv certificatul de moștenitor, certificat de calitate de moștenitor sau hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se atestă această calitate, însă, reclamanții nu și-au completat dosarul.

Or, nedepunerea acestor înscrisuri în termenul de 120 de zile de la comunicarea adresei nr. x din 14.04.2017, dată fiind natura juridică a termenului reglementat de art. 12 din Legea nr. 164/2014, respectiv de decădere, atrage după sine pierderea dreptului reclamanților de a-și dovedi calitatea de persoană îndreptățită de a primi despăgubiri.

În conformitate cu prevederile legale, respingerea cererilor pentru acordarea de despăgubiri de către Comisia Municipiului București se datorează, în prezenta speță, culpei reclamanților, care au depus cu întârziere documentele solicitate, iar orice demers efectuat în prezent nu are susținere legală.

A apreciat recurenta că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe cărora li se subsumează și instituirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Termenele instituite de legiuitor au ca finalitate exercitarea în condiții optime a dreptului respectiv, prevenindu-se, astfel, eventualele abuzuri și limitându-se efectele negative asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile.

Depunerea înscrisurilor în fața instanței cu ocazia soluționării contestației formulate împotriva deciziei de validare nr. 5952/29.05.2019, câtă vreme a fost depășit termenul de decădere prevăzut de art. 12 din Legea nr. 164/2014, nu poate conduce la recunoașterea dreptului la acordarea despăgubirilor direct în instanță, cu eludarea procedurii prevăzute și a termenelor prescrise în Legea nr. 164/2014.

În concluzie, este firesc ca actele necesare demonstrării dreptului la despăgubiri să se supună regulilor în vigoare la data acordării lor prin hotărâre a autorității abilitate.

Pe de altă parte, instanța de apel în mod nelegal a apreciat că nesemnarea și neînsușirea de către membrii delegației bulgare a Comisiei Mixte Româno - Bulgară a situației de avere rurală imobiliară a locuitorului F. nu poate fi un motiv de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor, întrucât Statul Român și-a asumat situația de avere a defunctului refugiat, prin îndeplinirea formalităților impuse, respectiv semnarea și aplicarea stampilei, asumându-și realitatea inventarului efectuat și existența bunurilor lăsate pe teritoriul Bulgariei.

Contrar susținerilor acesteia, că nesemnarea și neștampilarea situației de avere rurală imobiliară a locuitorului F. de către membrii delegației bulgare a Comisiei Mixte Româno - Bulgară nu poate fi un motiv de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor, recurenta a învederat faptul că dintre formele substanțiale necesare pentru ca actul juridic să fie valid, se desprinde ca importanță semnarea actului respectiv, formalitate ce permite verificarea legalității și/sau oportunității actului în sine.

Semnătura constituie forța probantă a înscrisului sub semnătură privată, puterea probantă și valoarea acordată de lege înscrisului sub semnătură privată și care se impune judecătorului în operațiunea logico-juridică de selectare a probelor și de evaluare a importanței lor pentru dezlegarea pricinii.

Situația de avere rurală imobiliară a locuitorului F., nesemnată de către membrii Comisiei Mixte Româno - Bulgară nu este valabilă ca "instrumentăm", documentul neîndeplinind condițiile prevăzute de lege pentru dovedirea dreptului de proprietate.

Pentru toate motivele descrise, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea pricinii spre rejudecare la instanța de apel.

Intimata - pârâtă Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 a depus întâmpinare, prin care a arătat că își însușește considerentele cererii de recurs și solicită admiterea căii de atac în considerarea argumentelor expuse de recurentă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin prima critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta impută instanței de apel, prin raportare la art. 22 și art. 180 C. proc. civ., greșita interpretare a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 care instituie un termen de decădere de 120 de zile, în care persoanele care au formulat cereri de acordare de despăgubiri pot completa, cu înscrisuri, dosarele aflate în curs de soluționare la comisiile abilitate potrivit legii ori la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, susținând că reclamanții au depus certificatul de moștenitor cu depășirea termenului defipt de lege.

Instanța de apel a apreciat că acest termen de decădere, stipulat în favoarea persoanelor îndreptățite, privește exclusiv procedura administrativă și nu și cea jurisdicțională în care verificarea legalității și temeiniciei deciziei se face prin raportare la toate mijloacele de probă relevante. În subsidiar, a reținut că termenul curge de la data comunicării către persoana îndreptățită de către autoritatea competentă a necesității completării dosarului, inexistența unei atare solicitări neputând atrage sancțiunea decăderii.

Recurenta nu a combătut distincția pe care instanța de apel a făcut-o între cele două etape de soluționare a cererilor, cea administrativă și cea jurisdicțională, susținând doar natura imperativă a termenului de decădere.

Or, sunt pertinente argumentele instanțelor de fond conform cărora termenul de decădere prevăzut în Legea nr. 164/2014, ce reglementează măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor, este un termen instituit în favoarea persoanelor îndreptățite, câtă vreme duce la o soluționare mai rapidă a acestor solicitări însă nu este menit să paralizeze dreptul lor la soluționarea pe fond a pretențiilor.

Aceasta întrucât, pe de o parte, dacă s-ar interpreta că termenul echivalează cu un fine de neprimire, nu s-ar mai justifica dispoziția inserată la art. 7 alin. (2) din lege care, în etapa validării deciziei, dispune ca în situația în care se constată lipsa sau neconcordanța unor înscrisuri doveditoare, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților poate solicita înscrisurile necesare atât instituțiilor publice, cât și persoanelor care solicită acordarea de despăgubiri.

Prin urmare, în situația în care autoritatea de control administrativ constată lipsa unor documente, le poate solicita persoanelor îndreptățite. Or, în cauză, ANRP a nesocotit această dispoziție legală, neluând în considerare certificatul de moștenitor emis la data de 15.06.2018, care se afla depus la dosarul comisiei de la data de 20.11.2018, anterior emiterii hotărârii nr. 5079/5.12.2018, fiind, evident, și la dispoziția ANRP la momentul emiterii deciziei de validare nr. 5952/29.05.2019.

Pe de altă parte, nu poate fi negat nici atributul instanței de judecată de a soluționa, cu plenitudine de jurisdicție, în cadrul contestației formulate la decizia ANRP toate aspectele de formă și de fond deduse judecății în ceea ce privește aplicarea Legii nr. 9/1998 cu modificările și completările ulterioare, în condițiile în care nu rezultă din conținutul legii că aceasta ar institui o normă derogatorie de la dreptul comun, atât sub aspect procedural, cât și substanțial.

Prin urmare, în mod corect, sub acest aspect, instanțele de fond au valorificat înscrisul depus, considerând că reclamanții au dovedit calitatea de moștenitori de pe urma autorului lor în vederea obținerii de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 9/1998.

Cea de-a doua critică formulată tot în baza dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează împrejurarea că reclamanții nu au dovedit care sunt bunurile preluate de la autorul lor, întrucât înscrisul intitulat Situația de avere imobilă rurală nu ar fi fost semnat și de partea bulgară, ci numai de autoritățile statului român.

Critica este nefondată în condițiile în care, judicios, instanța de apel a arătat că semnătura părții bulgare nu constituie o condiție cerută ad validitatem, pentru valabilitatea constatării preluării, din patrimoniul autorului reclamanților, a bunurilor aflate pe teritoriul Bulgariei, cât timp Situația de avere este certificată prin semnătură de partea română, fiind însoțită de copia actului de vânzare cumpărare a proprietății confirmată prin mențiune de notariatul comunei, acte în baza cărora reclamanții au pretins despăgubirile.

Astfel, în mod corect au fost interpretate și aplicate în cauză prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 potrivit cărora cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate.

Or, nu se poate aprecia că înscrisurile depuse în dovedirea solicitării de acordare a măsurilor reparatorii nu îndeplinesc această cerință, dreptul de proprietate al autorului reclamanților neputând fi negat, problema evaluării componentelor imobilului fiind o chestiune distinctă de cea a dovedirii proprietății.

Prin urmare, constatând legalitatea deciziei atacate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 1398A din 22 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 mai 2022.