ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1050/2022

HOTĂRÂRE

12.05.2022

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1050/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Deliberând, asupra cauzei constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei Timișoara la 19 iunie 2020 înregistrată sub nr. x/2020, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. a solicitat instanței:

- să constate nulitatea absolută a procurii în baza căreia a fost încheiat contractul de vânzare autentificat sub nr. x/26 mai 1998 la BNP "C." de către pârât în numele reclamantei, având ca obiect imobilul din Ortișoara nr. 498 înscris în cartea funciară x Ortișoara cu nr. top x, constând în casa, curte și gradină în suprafață de 1925 mp din care 250 mp reprezintă proprietatea Statului Roman, imobil bun comun al reclamantei și al pârâtului în cota de 1/2 fiecare;

- să oblige pe pârât să-i achite contravaloarea cotei de 1/2 din acest imobil, calculată pe baza unei expertize evaluatorii, la valoarea actuală de piață a acestuia, precum și cheltuielile de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1250, 1347, 1349 și următoarele C. civ.

Prin cererea formulată la 22 ianuarie 2021, reclamanta a precizat că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 669 C. civ., fiind introdusă o acțiune în partajul bunurilor comune. A solicitat ca pârâtul să fie obligat să îi achite fie contravaloarea a jumătate din suma pe care a obținut-o acesta din vânzarea imobilului, reactualizată în funcție de rata inflației, fie contravaloarea cotei de 1/2 din valoarea de impozitare actuală a imobilului.

Prin încheierea din 27 aprilie 2021 Judecătoria Timișoara a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a procurii în baza căreia a fost încheiat contractul de vânzare de către pârât în numele reclamantei, formându-se dosarul nr. x/2021.

II. Hotărârea Judecătoriei Timișoara:

Prin sentința civilă nr. 8556 din 8 iulie 2021, Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect partaj bunuri comune, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 al Municipiului București.

Instanța a constatat că litigiul prezintă elemente de extraneitate prin raportare la cetățenia și domiciliul părților, reținând incidența art. 1065 C. proc. civ., potrivit căruia "Dispozițiile prezentei cărți se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel."

A reținut că obiectul cauzei este reprezentat doar de capătul de cerere privind partajul bunurilor comune, constând în contravaloarea cotei de 1/2 din bunul imobil înstrăinat, respectiv partaj bunuri comune constând în suma intrată în patrimoniul soților cu titlu de subrogație reală ca urmare a înstrăinării imobilului de către pârât.

De asemenea, din verificarea actelor de stare civilă, sentinței de divorț pronunțate de Judecătoria de Primă Instanță Lebach Germania și din informațiile rezultate din DEPABD, s-a constatat că părțile au domiciliul în Germania

Observând dispozițiile art. 1.067 și art. 1.072 C. proc. civ., Judecătoria Timișoara a notat că instanțele române sunt competente internațional să judece prezenta cauză, însă teritorial competența de soluționare a cauzei nu poate fi stabilită față de dispozițiile generale privind competența, respectiv de art. 107 C. proc. civ., deoarece ambele părți au domiciliul în străinătate. Prin urmare, a concluzionat că instanța competentă a soluționa cauza este Judecătoria Sectorului 1 București conform art. 1.072 alin. (2) C. proc. civ.

III. Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 București:

Prin sentința civilă nr. 2354 din 15 martie 2022, Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara și, constatând ivit conflictul de competență, a dispus înaintarea dosarului instanței supreme în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivare a reținut că aplicarea prevederilor art. 1067 alin. (2) C. proc. civ. s-a făcut în mod corect de către prima instanță sesizată, deoarece acestea reglementează prorogarea voluntară a competenței instanțelor române, totodată stabilind că instanța română în fața căreia pârâtul este chemat rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în fața instanței și formulează apărări în fond, fără a invoca excepția de necompetență, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe, cu excepția cazurilor în care legea dispune altfel.

A mai constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează competența reziduală a Judecătoriei Sectorului 1 București în domeniul competenței internaționale a instanțelor române, deoarece, astfel cum prevede art. 1067 alin. (2) C. proc. civ., în cazul de față pârâtul s-a prezentat în fața Judecătoriei Timișoara și a formulat apărări în fond, fără a invoca excepția de necompetență (a instanțelor române, prin raportare la dispozițiile art. 1066 C. proc. civ.), cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe.

În consecință, a statuat că dispozițiile art. 1067 alin. (2) C. proc. civ., pe lângă faptul că stabilesc competența instanțelor române, indică și instanța competentă (dintre instanțele române), respectiv cea în fața căreia s-a formulat cererea, aceasta fiind Judecătoria Timișoara.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la 19 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței: să constate nulitatea absolută a procurii în baza căreia a fost încheiat contractul de vânzare autentificat sub nr. x/26 mai 1998 la BNP "C." de către pârât în numele reclamantei, având ca obiect imobilul din Ortișoara, nr. 498 înscris în cartea funciară x Ortișoara cu nr. top x, constând în casa, curte și gradină în suprafață de 1925 mp din care 250 mp reprezintă proprietatea Statului Roman, imobil bun comun al reclamantei și al pârâtului în cota de 1/2 părți fiecare; să oblige pe pârât să-i achite contravaloarea cotei de 1/2 din acest imobil, calculată pe baza unei expertize evaluatorii la valoarea actuală de piață a acestuia, precum și cheltuielile de judecată.

Prin cererea precizatoare formulată la 22 ianuarie 2021, reclamanta a indicat că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 669 C. civ., fiind introdusă o acțiune în partajul bunurilor comune.

Prin urmare, în prezenta cauză este dedus judecății capătul de cerere având ca obiect partajul sumei de bani care a intrat în patrimoniul soților, cu titlu de subrogație reală, ca urmare a înstrăinării imobilului situat în localitatea Ortișoara, nr. 498.

Înalta Curte constată că Judecătoria Timișoara și Judecătoria Sectorului 1 București și-au declinat reciproc competența de soluționare a litigiului în raport cu aplicarea dispozițiilor art. 1.067 și art. 1.072 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 1.072 C. proc. civ. prevăd următoarele: (1) Când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale.

(2) Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului București, respectiv la Tribunalul București.

Cât privește prevederile art. 1.067 C. proc. civ., acestea reglementează prorogarea voluntară de competență în favoarea instanței române, statuând următoarele: (1) Când, în materii având ca obiect drepturi de care ele dispun liber conform legii române, părțile au convenit valabil competența instanțelor române de a judeca litigii actuale sau eventuale privind asemenea drepturi, instanțele române sunt singurele competente.

(2) Cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel, instanța română în fața căreia pârâtul este chemat rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în fața instanței și formulează apărări în fond, fără a invoca excepția de necompetență, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe.

(3) În situațiile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța română sesizată poate respinge cererea, când din ansamblul circumstanțelor rezultă că litigiul nu prezintă nicio legătură semnificativă cu România.

Sub aspectul determinării competenței teritoriale în funcție de obiectul cererii, Înalta Curte constată că sunt aplicabile dispozițiile 1.072 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu se poate determina instanța competentă teritorial, având în vedere că părțile domiciliază în străinătate.

Aceste prevederi statuează că atunci când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale.

Așadar, este prevăzut următorul mecanism: regulile de procedură din Cartea a VII-a. "Procesul civil internațional" determină doar competența internațională a instanțelor române în raport cu cele străine, iar competența internă este stabilită prin regulile din procedura obișnuită, atât sub aspect material, cât și teritorial.

Prin alin. (2) al aceluiași articol se stipulează că dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului București, respectiv la Tribunalul București.

Raportat la obiectul dedus judecății, care vizează partajul sumei de bani care a intrat în patrimoniul soților, cu titlu de subrogație reală, ca urmare a vânzării imobilului, observând că instanțele române sunt competente internațional să soluționeze cauza, Înalta Curte constată că nu se poate determina competența de soluționare a cauzei prin aplicarea dispozițiilor art. 107 C. proc. civ.

Regula generală în materie de competență teritorială este reglementată prin art. 107 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă prin lege nu se prevede altfel."

Astfel, față de împrejurarea că părțile au domiciliul în Germania, după cum reiese din actele de identitate ale părților, Înalta Curte reține că sunt incidente prevederile art. 1.072 alin. (2) C. proc. civ., competența internă neputând fi stabilită conform regulilor din procedura obișnuită.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.