ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 930/2022

Ședința publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 2702 din 22 decembrie 2020, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii, denumit, în continuare, F.N.G.C.Î.M.M. în contradictoriu cu pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A., denumit, în continuare, F.R.C., și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 211 528,39 RON, cu titlu de contragaranție, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată de la 26 mai 2020 până la data plății efective a debitului principal.

În motivare, s-a reținut că o dată ce F.N.G.C.Î.M.M. a plătit garanția către finanțatorul I.M.M.- ului, se naște în sarcina F.R.C. obligația de plată a contragaranției și revine pârâtei, conform art. 249 C. proc. civ., sarcina de a proba că există o cauză de exonerare a sa de obligația de a achita această sumă de bani cu titlu de contragaranție.

F.R.C. a refuzat plata contragaranției, invocând, pe de o parte, existența unor riscuri de fraudă și, pe de altă parte, încălcarea de către banca finanțatoare a obligației de monitorizare a creditului, asumată prin Convenția - cadru plafon de garantare nr. 91/2008 și a obligației de prudență și diligență prevăzută de Convenția de contragarantare nr. 1/2012.

Susținerile F.R.C. referitoare la incidența principiului priorității interesului public nu sunt pertinente și nu pot fi primite, avînd în vedere că acest principiu nu este aplicabil litigiilor ce opun doi profesioniști, ci doar în legătură cu activitatea autorităților și instituțiilor publice și a personalului acestora, conform art. 10 din Codul administrativ.

De asemenea, sunt nerelevante și nepertinente susținerile F.R.C. referitoare la obligativitatea stopării ajutorului acordat unui beneficiar neeligibil, câtă vreme obiectul litigiului îl constituie contragaranția acordată de acesta în favoarea F.N.G.C.Î.M.M., iar nu suma împrumutată de terțul A. S.A. terțului B. S.R.L., a cărei restituire a fost garantată de F.N.G.C.Î.M.M. și contragarantată de F.R.C.

Susținerile referitoare la ascunderea de către reprezentanții beneficiarului finanțării, B. S.R.L. ori la transmiterea către terți, ulterior acordării contragaranției a bunurilor care constituiau garanții, bazate pe considerentele sentinței civile nr. 207 din 26.02.2017 a Tribunalului Specializat Cluj nu au aptitudinea de a justifica refuzul F.R.C. de a face plata contragaranției solicitate de Fond, avînd în vedere că niciuna dintre clauzele convenției de contragarantare nr. 1/2012 nu o exonerează de plata contragaranției într-o astfel de ipoteză și deci nu sunt pertinente.

Ascunderea sau transmiterea către terțe persoane a bunurilor care formează obiectul garanției de către B. S.R.L. este o chestiune de fapt, care prezintă relevanță în raportul de creditare ale cărui părți sunt A. S.A., în calitate de împrumutător și B. S.R.L., în calitate de împrumutat și care nu poate fi opusă F.N.G.C.Î.M.M. de către F.R.C., câtă vreme nu s-a garantat comportamentul diligent al creditorului bancar și nu este ținută să suporte consecințele acțiunii sau inacțiunii Băncii în legătură cu realizarea creanțelor sale.

Argumentele F.R.C. referitoare la faptul că prin convenția de contragarantare nu a preluat riscul operațional al F.N.G.C.Î.M.M., iar F.N.G.C.Î.M.M. nu a dezvoltat proceduri și sisteme de identificare, evaluare și monitorizare a riscului operațional și de administrare a acestuia nu pot fi primite, nefiind pertinente, deoarece nu au vreo legătură cu existența și stingerea obligației analizate în speță, respectiv cea de plată a contragaranției, ce revine pârâtei F.R.C.

De asemenea, nu sunt pertinente susținerile F.R.C. referitoare la încălcarea de către F.N.G.C.Î.M.M. a obligației de prudență și diligență ce îi revenea în temeiul convenției nr. 1/2012 încheiate de părțile litigante, avînd în vedere că pârâta nu a probat că la data acordării garanției de către F.N.G.C.Î.M.M. în beneficiul terțului B. S.R.L. ar fi existat un risc de fraudă și nici nu a arătat în ce ar fi constat acest risc de fraudă pe care l-a invocat. Mai mult chiar, susținerile pârâtei referitoare la încălcarea de către reclamantă a obligației de prudență și diligență se referă la un alt moment - cel al aprobării finanțării, ce precede data deschiderii procedurii de insolvență împotriva B. S.R.L. și apariția stării de insolvabilitate a acesteia.

În plus, chiar de pârâta ar fi reușit să probeze încălcarea acestei obligații de către reclamantă, F.R.C. nu ar fi putut fi exonerată de plata contragaranției, deoarece cele două obligații ale părților litigante nu sunt interdependente, plata contragaranției fiind condiționată exclusiv de plata garanției de către F.N.G.C.Î.M.M. în beneficiul băncii care a finanțat activitatea I.M.M.-ului.

Curtea de apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 804A din 10 mai 2021, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., reținându-se că plata garanției nu era condiționată de constituirea altor garanții de către beneficiar sau de îndeplinirea de către acesta a obligațiilor în legătură cu constituirea garanțiilor, pârâta F.R.C. este un profesionist în sensul art. 3 alin. (2) și alin. (3) C. civ., raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, iar nu o autoritate publică asimilată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 și nici autoritate publică asimilată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, întrucât sunt deduse judecății pretenții izvorând dintr-un contract civil, respectiv din Confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/04.07.2012, care se completează cu Convenția de contragarantare nr. 1/2012, contract încheiat între doi profesioniști, care nu este un act administrativ, întrucât nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, F.R.C. nu a indicat niciun comportament nediligent al F.N.G.C.Î.M.M. care ar putea reprezenta încălcarea obligației de a monitoriza și plăti contragaranția, nefiind dovedită încălcarea mandatului acordat prin Convenția de contragarantare nr. 1/2012, pârâta nu a preluat riscul operațional al garantului și, neexistând niciun motiv temeinic care să justifice refuzul pârâtei de plată a contragaranției către reclamantă, prevederile privind ajutorul de minimis nu au nicio aplicabilitate în prezenta pricină.

Împotriva acestei hotărîri, pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea spre rejudecare în fond a cauzei, cu consecința respingerii cererii formulate de F.N.G.C.I.M.M., în temeiu art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de proceddură civilă.

În susținerea motivelor de recurs, s-a arătat, în esență, că instanța de apel a interpretat eronat prevederile Art. 6.1. din Convenția nr. 1/2010, potrivit cărora "F.R.C. suportă riscul I.M.M.-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional al Garantulul invocate de către subscrisa ca temei al respingerii cererii de plată", aceasta fiind înțelegerea părților, care rezultă din interpretarea sistematică a cadrului convențional; așadar, refuzul plății nu este lipsit de orice fundament convențional, cum susține reclamantul, ci se întemeiază pe prevederile Convenției de contragarantare nr. 1/2012, încheiată cu F.N.G.C.I.M.M., clauze ignorate de către reclamant, parte a convenției.

Totodată, instanța de apel a interpretat si a aplicat eronat prevederile art. 6.4 din Convenția nr. 1/2012, respectiv art. 4.1 lit. d), din Norma nr. 1/2012, în coroborare cu art. 2017, art. 1266 C. civ., atunci când a stabilit că "garanția contragarantată este plătită cu respectarea contractului de garantare și cu prevederile cuprinse la art. 7 din Convenția cadru - plafon de garantare nr. 91 din 13.10.2008 aspect probat si prin cele reținute prin hotărârea judecătorească definitivă prin care a fost respinsă contestația la executare în dosarul nr. x/2018".

Interpretând în mod greșit convenția în litigiu, instanța de apel a aplicat eronat art. 5.1 din convenție, în coroborare cu art. 2018 C. civ. (intimata răspunde pentru cea mai mică culpă, în executarea mandatului său cu titlu oneros, astfel că trebuia și putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului) și a interpretat eronat caracterul expres, irevocabil si necondiționat al contragaranției, menționat de art. 2.1 lit. g) din Norma nr. 1/2012.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Situația premisă dedusă judecății presupune încheierea între părți a unei convenții de contragarantare, care poartă nr. 1/2012, în baza căreia recurenta-pârâtă a preluat o parte din riscul suportat de intimata - reclamantă la acordarea de garanții pentru I.M.M.-uri, prin acordarea de contragaranții respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, după ce a plătit A. S.A. suma de 264.410,49 RON, reprezentând garanție, reclamanta a solicitat pârâtei executarea contragaranției aferente contractului de garantare în care calitatea de beneficiar aparținea terțului B. S.R.L., anume suma pretinsă prin acțiunea intorudctivă.

Cea din urmă a refuzat plata sumei pretinse, motivând că ulerior acordării contragaranției, reprezentanții beneficiarului și-au însușit sau au transmis altor persoane bunurile care constituiau garanții, cu consecința imposibilității executării acestora.

Criticând decizia curții de apel, recurenta-pârâtă a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greșita aplicare a art. 3 alin. (1) și a art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, a art. 22 din C. proc. civ., a art. 1266, 1170 și 2.018 din C. civ., raportate la art. 4.4, 5.1, 1.1. pct. 3, 6.1 și 12.8 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, dar și la art. 7 lit. f) și art. 4.1. alin. (1) din Norma nr. 1/2012.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, "Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părți din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor și altor instrumente de finanțare la acordarea de garanții, prin garantarea unei părți din garanțiile acordate de acestea băncilor sau altor finanțatori pentru creditele ori alte instrumente de finanțare obținute de întreprinderile mici și mijlocii de la acestea." Iar conform art. 4 din același act normativ, "Condițiile în care se acordă contragaranțiile se stabilesc cu respectarea legislației în domeniul ajutorului de stat, de Ministerul Economiei, în termen de 30 de zile de la data publicării legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În aplicarea acestui din urmă text citat, Ministrul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a aprobat, prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, Condițiile de acordare a contragaranțiilor.

La pct. 5 lit. c) din respectivele Condiții se prevede că întreprinderile care se află în procedură de executare silită, reorganizare judiciară, faliment, închidere operațională, dizolvare, lichidare sau administrare specială nu pot avea calitatea de beneficiare ale contragaranțiilor.

Prin art. 4.1 din Convenția de contragarantare dintre părți, recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. a mandatat reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și de contragarantare, pentru a acorda contragaranții I.M.M.-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora, conținutul mandatului fiind, așadar, strict delimitat.

În Norma nr. 1/2012 se precizează expres care sunt documentele ce trebuie verificate de reclamantă pentru a se constata modul în care I.M.M.-ul îndeplinește criteriile de eligibilitate și condițiile de contragarantare, art. 4.1 prevîzând care sunt condițiile cumulativ pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarii finali ai contragaranțiilor, iar art. 8.3 documentele pe baza cărora se efectuau aceste verificări.

Pretinzând că suportă doar riscul de credit al I.M.M.- ului beneficiar, recurenta-pârâtă încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părții adverse o obligație care se plasează în afara înțelegerii asumate, în condițiile în care reclamanta a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu rezulta că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranției. Prin urmare, este nefondată critica pârâtei, întrucât niciuna din clauzele convenției de contragarantare nr. 1/2012 nu o exonerează de plata contragaranției, acordarea acesteia efectându-se cu respectarea integrală a prevederilor convenționale și criteriilor de eligibilitate stabilite de pârâtă.

În cauză, riscul de credit s-a produs, întrucât beneficiarul nu a rambursat creditul acordat de A. S.A., banca trecând la restanță creditul nerambursat și solicitând reclamantei plata garanției; din interpretarea art. 6.1 din Convenția nr. 1/2012 rezultă că, în aceste condiții, pârâtul preia riscul de credit aferent I.N.M -ului beneficiar, fără niciun fel de limitare, evenimentele petrecute încadrându-se în categoria riscului de credit.

În altă ordine de idei, titularul recursului de față a arătat că reclamanta ar fi trebuit să-și îndeplinească obligațiile pe care și le-a asumat cu diligența cerută unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din contract, dar Înalta Curte subliniază că textul clauzei în discuție impune ambelor părți executarea obligațiilor cu bună-credință și cu diligența unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele, părțile învestind instanța cu o acțiune în răspundere contractuală, așa încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate; acordarea contragaranției pentru beneficiar s-a efectuat cu respectarea integrală a prevederilor convenționale, iar refuzul plății contragaranției nu are temei legal sau convențional, instanța de judecată respingând definitiv contestația la executare silită formulată de reclamantă în contradictoriu cu A. S.A.

În acord cu instanțele de fond, este contrară convenției părților afirmația recurentei-pârâte potrivit căreia acordarea contragaranției nu presupune plata automată a acesteia; pretinsa încălcare a clauzelor contractuale cuprinse în art. 6.4. nu conturează o critică de nelegalitate, atât timp cât nu au fost indicate texte legale nesocotite ori greșit aplicate. Aceleași argumente sunt valabile și pentru pretinsa încălcare a art. 6.1. din convenție, cu mențiunea că, atât timp cât mecanismul contractual impunea și Fondului Român de Contragarantare S.A. obligația de a verifica îndeplinirea cerințelor de eligibilitate anterior confirmării (în art. 4.3), riscul operațional nu revine doar garantului.

Referirile la "acceptarea oricărui beneficiar al unei garanții care, după momentul acordării finanțării, poate să utilizeze finanțarea pentru activități de terorism sau trafic de droguri ori de arme" nu pot fundamenta refuzul de plată a contragaranției, căci convenția, nefiind afectată de vreo cauză de nulitate, i se opune cu puterea legii, iar reclamanta nu a garantat comportamentul diligent al A. S.A. și nu este ținută să suporte consecințele acțiunilor sau inacțiunilor acesteia în recuperarea creanțelor.

În altă ordine de idei, reinterpretarea convenției părților, a mandatului acordat intimatei-reclamante în temeiul acesteia și a modalității de îndeplinire a acestui mandat, în sensul solicitat de către recurenta-pârâtă, ar conduce la o reapreciere a probelor administrate și interpretate de către instanțele de fond în temeiul cărora a fost stabilită situația de fapt în cauză, motiv inadmisibil în recurs.

În raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente raportului juridic dedus judecății, fără a da o interpretare greșită, anume prea extinsă sau prea restrânsă, calificarea juridică fiind în acord cu exigențele normelor de drept ce au guvernat relațiile contractuale.

Având în vedere considerentele ce preced, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 804 din 10 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 aprilie 2022.