ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 866/2022

Ședința publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la 3 noiembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul de Finanțe a solicitat instanței obligarea acestuia să plătească suma de 150.810 RON, reprezentând sumele depuse de reclamant pe libretele B. indexate cu rata inflației, precizând că îndeplinește condițiile impuse de O.U.G. nr. 156/2007 și O.U.G. nr. 9/2014.

Prin încheierea de ședință din 9 noiembrie 2015, s-a admis excepția necompetenței completului de judecată, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, având ca obiect pretenții în cuantum de 150.810 RON, în favoarea unui alt complet civil.

Prin încheierea de ședință din 10 iulie 2015, s-a dispus anularea cererii formulată de către reclamant pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin rezoluția din 16 aprilie 2015.

Împotriva acestei încheierii, reclamantul a formulat cerere de reexaminare, care a fost admisă prin încheierea din 18 ianuarie 2016, prin care s-a stabilit că reclamantul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 din O.U.G. nr. 80/2013.

Judecătoria Craiova, secția Civilă, prin sentința civilă nr. 1765 din 10 februarie 2017 a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 373/2019 din 26 iunie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015 Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1765 din 10 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 651/2019 din 26 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 373/2019 din 26 iunie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, apreciind că în speță s-au încălcat dispozițiile art. 475 alin. (3) din C. proc. civ. și că prin decizia atacată s-a încălcat decizia nr. 261/2005 a Curții Constituționale cu privire la constituționalitatea art. 975 din C. civ. care reprezintă o garanție a debitorului să-și achite obligația asumată prin convenție cu bună-credință.

În acest sens, se susține că CEDO a constatat că deponenții sunt titularii conturilor lor și pot obține în orice moment restituirea sumelor depuse pe instrumentele de economisire.

Potrivit dispozițiilor art. 1604 C. civ. de la 1864 aplicabil în speță având în vedere constituirea depozitelor, depozitarul trebuie să înapoieze tot acel lucru ce a primit, iar potrivit art. 1602 din același Cod, un depozit de bani atunci când depozitarul făcuse întrebuințarea de dânsul să se restituie în acele monede în care s-a făcut atât în cazul de sporire cât și în cazul de scădere a valorii lor.

Astfel, în perioada 1989 și până la data aplicării Legii nr. 348/2004 în iulie 2005, Statul Român și-a indexat valorile din subordine în subordinea sa aflându-se și B.-ul, așa încât sumele de bani depuse de recurent pe instrumentele de economisire s-au aflat în proprietatea statului care avea obligația să le indexeze.

Așadar, B. care în această perioada a încasat dobânzi de la Banca Națională a României trece sumele de pe instrumentele de economisire într-un cont colector inactiv cu scopul de a le lichida.

Practic, B. desființează un contract valabil încheiat fără a anunța cealaltă parte contractantă deponentă încălcând art. 969 din C. civ. de la 1864.

În speță, se susține că sunt aplicabile dispozițiile art. 1604 si 1602 C. civ. de la 1864, astfel că sumele de bani depuse pe instrumentele de economisire aflate în proprietatea Statului trebuiau să fie indexate în condițiile în care B. a încasat dobânzi de la Banca Națională a României, având în vedere și devalorizarea monedei naționale.

Această clauză abuzivă impusă de operatorul economic B. care anulează dreptul de restituire a sumelor depuse de persoanele fizice la B. a fost folosita de către B. pentru ca aceste sume să fie folosite în propriul interes în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor de bună-credință.

Astfel, această clauză abuzivă creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile dintre părți în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor de bună-credință.

În această speță având loc o reducere a valorii nominale a înscrisurilor monetare și nicidecum o devalorizare a monedei naționale. Devalorizarea monedei naționale presupune diminuarea valorii circulatorii a monedei naționale în raport cu una sau mai multe valute de referință sau cu prețul aurului.

Pe de altă parte, conform art. 1578 din C. civ. de la 1864, întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor înainte de a sosi epoca plății, debitorul este obligat să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat să restituie această sumă decât în speciile aflate în curs în momentul plății.

Prin nerespectarea Legii nr. 66/1996 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului se încalcă grav Constituția României art. 16 alin. (1) care prevede că toți cetățenii României sunt egali în fața legii fără discriminări sau privilegii.

În acest context, se susține că se încalcă constituționalitatea art. 975 C. civ. de la 1864, care reprezintă o garanție ca debitorul să-și achite obligația asumată prin convenție cu bună-credință, precum și art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Având în vedere motivația expusă, recurentul se consideră îndreptățit să solicite admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii de restituire a sumei depuse cu dobânzile aferente practicate de pârâta B..

Prin întâmpinarea depusă la 4 octombrie 2021, intimata B. a invocat pe cale de excepție inadmisibilitatea recursului, în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea recursului sub aspectul neindicării în cuprinsul acestuia a motivelor de nelegalitate pe care se întemeiată acesta, iar pe fondul cauzei solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca legală și temeinică.

Prin întâmpinarea depusă la 7 octombrie 2021, intimatul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a invocat pe cale de excepție inadmisibilitatea recursului, întrucât în prezenta cauză se exercită un nou recurs împotriva deciziei prin care calea de atac a recursului a fost soluționată definitiv.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților, la 24.02.2022.

Intimata-pârâtă B. S.A. a înțeles să formuleze un punct de vedere la raport.

Înalta Curte, constatând că prin raport a fost propusă soluția de respingere ca inadmisibil a recursului, a luat în analiză această excepție cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce succed:

Recursul are ca obiect decizia nr. 651/2019 din 26 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Prezentul recurs are ca obiect o decizie, cu caracter definitiv, prin care Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 373/2019 din 26 iunie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, prin care a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1765 din 10 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2015, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova.

În acest context, Înalta Curte constată că decizia ce formează obiectul prezentului recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea atacată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

În speță, reclamantul a formulat recurs împotriva unei decizii pronunțată tot în recurs, iar hotărârea atacată are, în raport cu dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. caracter definitiv de la pronunțare.

Rezultă că deciziile definitive nu pot fi supuse nici apelului și nici recursului și, ca atare, are caracter inadmisibil calea de atac exercitată împotriva unor asemenea hotărâri.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei."

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Este știut că recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Deosebit de considerentele expuse anterior, Înalta Curte reține incidența în cauză și a dispozițiilor art. 460 alin. (1) C. proc. civ.. Sub acest aspect, instanța supremă menționează că împotriva deciziei nr. 651/2019 din 26 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă aceeași parte a mai promovat un recurs ce a format obiectul dosarului nr. x/2015 înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin decizia nr. 2204 din 05 noiembrie 2020, instanța supremă a respins recursul ca inadmisibil.

Or, potrivit textului legal menționat, o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri o singură dată pentru toate motivele existente la data declarării acestei căi de atac.

În speță, se observă că recurentul a exercitat deja o cale de atac la aceeași instanță cu cea prezentă, demersul său judiciar fiind inadmisibil și în aplicarea art. 460 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse și având în vedere dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca inadmisibil recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 651/2019 din 26 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.A. și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - ANAF - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CRAIOVA.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2022.