ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 843/2021

Ședința publică din data de 1 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, la data de 23 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., Ghilad a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și S.C. D.E.-IMI S.R.L., Timișoara, solicitând instanței: în principal, obligarea pârâtei B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 226.600 RON (echivalentul sumei de 50.000 Euro calculat la cursul valutar din data de 23.06.2016), reprezentând indemnizația de asigurare datorată, în temeiul art. 2208 alin. (1) C. civ., raportat la art. 1530 C. civ. în subsidiar, în măsura în care se va aprecia că nu sunt întrunite condițiile pentru obligarea pârâtei B. la plata despăgubirii, obligarea pârâtei S.C. D.E.-IMI S.R.L., la plata către reclamantă a sumei de 226.600 RON (echivalentul sumei de 50.000 Euro calculat la cursul valutar din data de 23.06.2016), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, în temeiul art. 1350 C. civ. cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Pârâta S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând în principal, respingerea acesteia. Pârâta a înțeles să invoce excepția prescripției extinctive.

Prin sentința civilă nr. 526/2019 din 05.06.2019, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta S.C. B. S.A., prin întâmpinare; a admis în parte acțiunea formulată reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A. și S.C. D.E.-IMI S.R.L., astfel cum a fost modificată prin cererea adițională; a obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata sumei de 226.600 de RON către reclamantă, cu titlu de indemnizație de asigurare; a obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata sumei de 14.779 de RON către reclamantă, proporțional cu pretențiile admise, și a respins în rest acțiunea formulată de reclamantă; a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă S.C. D.E.-IMI S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., și a obligat reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. la plata către pârâta-reclamantă S.C. D.E.-IMI S.R.L. a sumei de 10807,85 de RON cu titlu de debit principal, precum și la plata sumei de 10807,85 de RON cu titlu de penalități de întârziere datorate până la data de 19.07.2016; a obligat reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 1185,79 de RON către pârâta-reclamantă S.C. D.E.-IMI S.R.L. cu titlu de cheltuieli de judecată, proporțional cu pretențiile admise.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 109/A din 26 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a respins apelurile declarate de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 526/05.06.2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, pârâta B. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate în privința apelului promovat de către S.C. B. S.A. și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în scopul de a se stabili cu exactitate care este riscul asigurat pretins a se fi produs; cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Întrucât s-a executat deja hotărârea pronunțată în apel, recurenta-pârâtă a cerut ca, în situația în care se va admite recursul, să se dispună și întoarcerea executării, în temeiul art. 723 și urm. din C. proc. civ.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă a criticat soluția instanței de apel ca neîntemeiată, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

Prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Instanța a omis să se pronunțe asupra unui motiv de apel, lipsind astfel apelanta de eficiența căii de atac, câtă vreme a analizat selectiv argumentele de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate, fapt de natură să conducă la nulitatea hotărârii, conform art. 175 raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În acest sens, s-a arătat că apelul formulat în cauză de S.C. B. S.A. cuprindea trei motive, iar motivul al treilea avea trei subdiviziuni:

"3. Obligarea B. la plata despăgubirii s-a făcut cu încălcarea clauzelor contractuale, iar instanța nu a motivat înlăturarea apărărilor făcute pe parcursul procesului și în cadrul dezbaterilor pe fond".

a. Nu a fost dovedit niciunul dintre riscurile asigurate prevăzute de art. 3 din Clauza adițională "Acoperire suplimentară pentru bunuri păstrate în incinte frigorifice".

b. În speță, este incidentă o clauză de excludere de la despăgubire prevăzută de art. 4.2 pct. i) din Clauza adițională "Acoperire suplimentară pentru bunuri păstrate în incinte frigorifice".

4.2. Riscuri excluse (i) căderea accidentală a alimentării cu energie electrică care nu depășește 30 de minute consecutive

c. De asemenea, nu se acordă despăgubiri pentru daunele produse ca urmare a uzurii agregatelor frigorifice (4.2. Riscuri excluse pct. iii) . Instanța de apel nu a analizat motivul de apel 3a, în condițiile în care riscul asigurat este elementul declanșator al răspunderii asigurătorului.

Prin urmare, recurenta a apreciat că instanța de judecată trebuia să cerceteze această chestiune, înainte de a analiza clauzele de excludere invocate.

Hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Când analizează clauza de excludere invocată de B. (căderea accidentală a alimentării cu energie electrică care nu depășește 30 de minute consecutive), instanța a arătat că nu s-a dovedit existența unei legături de cauzalitate între căderile sporadice de tensiune și modificarea temperaturii în depozitul frigorific, de așa natură încât să ducă la creșterea temperaturii peste limita admisă pentru ca butașii să pornească în vegetație.

Mai apoi, când se referă la probele administrate în cauză, instanța a reținut că:

"creșterea temperaturii peste cele -4 grade C stipulate în contract s-a datorat cel puțin unuia dintre cazurile enumerate la art. 3 din clauza adițională, constând în: ... căderea accidentală a alimentării cu energie electrică din rețeaua publică ...".

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a art. 2.501 și art. 2.527 din C. civ. în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Instanța de apel a menținut, în mod greșit, soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, reținând că potrivit contractului de asigurare (art. 10.10 din condițiile generale de asigurare) despăgubirea se achită în termen de 15 zile de la data încheierii instrumentării dosarului de daună și că prescripția nu a început să curgă anterior formulării acțiunii, întrucât, în speță, nu a fost încheiată instrumentarea dosarului de daună.

În opinia recurentei-pârâte, acest raționament este absurd și induce ideea că părțile contractului de asigurare ar putea eluda legea în privința caracterului prescriptibil al drepturilor de creanță rezultate dintr-un asemenea contract, atât asiguratul, cât și asigurătorul și terțul beneficiar având posibilitatea să împiedice începerea curgerii termenului de prescripție prin împiedicarea finalizării dosarului de daună.

Or, prevederile art. 2.501 din C. civ. stabilesc, în mod expres, că drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Art. 2.527 din C. civ. care conține prevederi speciale în materia asigurărilor nu menționează că dreptul la acțiune în asigurări ar fi exclus de la incidența prescripției și, prin urmare, acest articol nu derogă de la art. 2.501 C. civ., ceea ce înseamnă că dreptul la acțiune în materie de asigurări este supus prescripției.

Orice interpretare s-ar da legii și contractelor de asigurare trebuie să țină seama de faptul că drepturile născute în temeiul unui contract de asigurare sunt prescriptibile.

De asemenea, recurenta a menționat că nu este în spiritul legii ca interpretarea unui contract de asigurare să fie făcută în sensul de a determina indirect concluzia că dreptul la acțiune este imprescriptibil sau că modul în care curge prescripția poate fi influențat în mod arbitrar de una dintre părțile contractante.

Potrivit raționamentului instanței de apel, în acest dosar, începutul prescripției ar fi putut fi determinat de asigurător, prin emiterea unei adrese de închidere a dosarului de daună.

Or, existența dreptului de creanță al reclamantei nu depindea de emiterea vreunei adrese de către asigurător, astfel încât respectiva adresă nu putea avea o înrâurire asupra cursului prescripției.

Dreptul de creanță al reclamantei exista - cel puțin ipotetic - în virtutea contractelor încheiate - contractul de depozit și contractul de asigurare, iar reclamanta avea posibilitatea să formuleze acțiunea în justiție independent de soluția dată de asigurător asupra dosarului de daună, așa cum s-a și întâmplat.

De altfel, încă din data de 19 martie 2014 (adresa nr. x), reclamanta s-a adresat asiguratului, solicitând "repararea prejudiciului produs prin achitarea contravalorii mărfii", ceea ce denotă că avea cunoștință de existența și de întinderea prejudiciului.

Dacă s-ar adopta raționamentul instanței ar insemna că obligația B. de a plati despăgubirea nu a devenit scadentă pentru că, potrivit art. 2.527 C. civ. coroborat cu art. 10.10 din condițiile de asigurare, despăgubirea se achită în 15 zile de la finalizarea dosarului de daună. Cum, dosarul de daună nu a fost finalizat, nu au început să curgă cele 15 zile.

Față de momentul producerii evenimentului (când erau cunoscute toate elementele necesare pentru formularea unei acțiuni), termenul de prescripție a fost depășit cu 3 luni, timp în care nu s-a întâmplat nimic care să justifice ideea de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției.

În concluzie, interpretarea dată de instanță clauzei prevăzute de art. 10.10 din condițiile de asigurare coroborate cu art. 2.527 C. civ. contravine literei și spiritului normelor privind prescripția extinctivă și a dus la pronunțarea unei soluții greșite asupra excepției invocate de B..

Recurenta a mai susținut că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 1.270 și art. 2.214 C. civ., art. 2.19 din Condițiile generale de asigurare și art. 3-4 din Clauza adițională "Acoperire suplimentară pentru bunuri păstrate în incinte frigorifice" (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În primul rând, s-a arătat că toate aceste aspecte au fost invocate la fond printr-o adresă depusă la termenul din 28 martie 2017, fiind dezvoltate, pe larg, în cuprinsul notelor scrise.

Fiind vorba despre o acțiune în răspundere contractuală, actul care reglementează răspunderea părților este contractul de asigurare, iar instanța era ținută să soluționeze cauza în conformitate cu dispozițiile acestui contract.

Prin urmare, nu are niciun temei argumentul instanței, potrivit căruia societatea de asigurare nu a invocat excluderile de la art. 4 din clauza adițională prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe.

Chiar dacă s-ar presupune că pârâta S.C. B. S.A. nu și-a formulat nicio apărare în acest dosar, instanța nu era îndreptățită, din acest motiv, să ignore conținutul contractului de asigurare și să dea satisfacție reclamantei în pofida clauzelor contractuale.

În opinia recurentei, greșita înțelegere a noțiunii de risc asigurat a condus la încălcarea clauzelor contractuale și, din cauza neînțelegerii noțiunii de risc asigurat, astfel cum este reglementată prin contractul dedus judecății, instanța nu s-a concentrat asupra acestei chestiuni, considerând că riscul asigurat este paguba produsă în patrimoniul reclamantei, paguba care există, fără îndoială.

Recurenta din prezenta cauză nu înțelege să critice existența pagubei, ci faptul că nu s-a făcut dovada producerii uneia dintre cele 4 situații care reprezintă riscurile asigurate. Riscul asigurat poate fi privit la modul general - oricare dintre evenimentele desemnate în contract, dar și în mod specific - acel eveniment care a produs prejudiciul într-un anumit moment.

Pe cale de consecință, pentru a pronunța o hotărâre temeinică, instanța trebuia să stabilească existența acestui eveniment unic.

Or, în cauză, nu a fost determinat un eveniment unic dintre cele patru situații, ci s-a stabilit că oricare dintre acestea putea fi cauza creșterii temperaturii.

Raportul de expertiză în specialitatea instalații, întrucât nu avea argumente solide pentru a indica o situație anume dintre cele 4, le-a menționat pe toate ca posibile și încă într-o manieră neconvingătoare la nivel argumentativ.

Importanța stabilirii evenimentului exact care s-a produs este evidentă cu atât mai mult cu cât unele dintre riscurile asigurate de la art. 3 din Clauza adițională au corespondent în excluderile menționate la art. 4.2. din aceeași clauză, excluderea fiind o situație care ar putea constitui risc acoperit dacă nu ar fi exclusă.

Recurenta a apreciat că maniera în care sunt analizate în hotărâre chestiunea riscului asigurat coroborată cu aceea a excluderilor vădește o lipsă totală de preocupare pentru aflarea adevărului și pentru respectarea literei și spiritului contractului.

În ceea ce privește excluderea referitoare la uzura agregatelor frigorifice (4.2. Riscuri excluse pct. iii), contrar susținerilor instanței care arată că nu s-a făcut dovada acestei situații, la dosar exista raportul de inspecție întocmit de S.C. C. S.R.L., societate specializată în echipamente frigorifice.

Situația concretă a instalației constatată în anul 2014 de firma C. S.R.L. conduce la concluzia că evenimentul din 18 martie 2014 nu a fost un accident, o împrejurare neprevăzută, dintre cele enumerate în condițiile de asigurare, ci o consecință firească a deficiențelor constructive ale depozitului frigorific, care se încadrează perfect în excluderea amintită.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 15 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Intimata-pârâtă S.C. DE IMI S.R.L. a depus punct de vedere, în scris, la raport.

Prin încheierea de la 11 februarie 2021, constatând că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.., recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen la 1 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept invocat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile formulate de recurenta- reclamantă sunt subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critici ce se găsesc a fi nefondate.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din examinarea modului în care instanța de apel a analizat apelul pârâtei, Înalta Curte constată, contrar susținerilor acesteia, că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la expunerea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, astfel că nu se poate reține o nemotivare sau o motivare necorespunzătoare a acesteia.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, se constată că instanța de apel a făcut o evaluare proprie a situației de fapt deduse judecății, argumentând judicios soluția sa, în cuprinsul deciziei recurate regăsindu-se toate aspectele invocate în cererile de apel, care au fost examinate, aspect ce se desprinde din expunerea raționamentului pe care se fundamentează soluția adoptată.

Astfel, considerentele hotărârii atacate se circumscriu obligației legale de motivare, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., chiar dacă instanța de apel a răspuns, prin argumente comune, anumitor critici.

Înalta Curte subliniază că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanței revenindu-i obligația de motivare a hotărârii judecătorești, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conținutul lor, influențează soluția.

Față de aceste considerente, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea hotărârii recurate permițând verificarea conformității acesteia cu susținerile părților.

Motivul de recurs prevăzut în art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. vizează ipoteze variate: nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, recurentul oprindu-se la teza nemotivării respectiv a motivării contradictorii. În principal, recurenta critică modalitatea în care instanța a interpretat probatoriile administrate în cauză.

Contrar afirmației recurentei, hotărârea este motivată, argumentarea acesteia fiind logică, clară, coerentă și în acord cu prevederile legale aplicabile speței.

În analiza deciziei recurate, se constată că instanța de fond a argumentat soluția pronunțată și cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., care reglementează conținutul hotărârii judecătorești și cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, motivarea hotărârii reprezentând o garanție procesuală esențială, întrucât instanța de fond a expus argumentele de fapt și de drept care au determinat deznodământul judiciar în cauza dedusă judecății, hotărârea conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac.

În cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii ori străine de pricină, cum nefondat susține recurenta- pârâtă, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției.

Prin urmare, este nefondată această critică de nelegalitate.

În ce privește motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., de asemenea, invocat de recurenta-pârâtă, se observă că aceasta susține că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra unui motiv de apel, lipsind, astfel, apelanta de eficiența căii de atac, câtă vreme a analizat selectiv argumentele de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate, fapt care, susține aceasta, este de natură să conducă la nulitatea hotărârii, conform art. 175, raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În susținere, se arată că prin hotărârea pronunțată nu este analizat motivul de apel 3a, în condițiile în care riscul asigurat este elementul declanșator al răspunderii asigurătorului și instanța trebuia să se aplece în primul rând acestei chestiuni.

Or, toate aceste aspecte depășesc, în realitate, motivul de nelegalitate invocat și principiul procedural considerat a fi încălcat, criticile formulate de recurentă constituind, în realitate, o cenzurare a temeiniciei hotărârii curții de apel sub aspectul interpretării probelor și lămuririi situației de fapt, critici car sunt incompatibile cu stadiul procedural al verificării existenței motivelor de nulitate a hotărârii, raportat la dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Mai mult, așa cum s-a arătat mai sus, nu este fondat nici motivul de recurs invocat prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.., prin circumstanțierea căruia recurenta- pârâtă invocă acest motiv de recurs, încât, o dată în plus, se găsește a fi nefondat.

Nu sunt fondate nici criticile recurentei- pârâte referitoare la încălcarea și aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile, corespunzător motivului de nelegalitate invocat prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că susținerile recurentei- pârâte care vizează modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin raportare la dispozițiile art. 2501 și art. 2527 C. civ., sunt susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din a cărui perspectivă va fi realizată examinarea legalității deciziei atacate, după cum urmează:

Despăgubirile solicitate de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. Ghilad sunt urmarea producerii riscului asigurat prin polița de asigurare seria x nr. x/23.08.2013, având ca obiect bunurile refrigerate și congelate, depozitate în spațiul care a făcut obiectul contractului de depozit nr. x/28.01.2014.

Așa fiind, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanță, evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială.

Drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive, sens în care este incident art. 2500 C. civ. potrivit căruia dreptul material la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege și art. 2501 alin. (1) C. civ. conform căruia dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, este supus prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

Termenul de prescripție aplicabil acțiunilor în materia asigurărilor, care însoțesc drepturi subiective civile de creanță, cum este și acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, este termenul special de prescripție, de 2 ani, prevăzut de art. 2519 alin. (1) C. civ., potrivit cu care:

"Termenul de prescripție de 2 ani (1) Dreptul la acțiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani.".

Conform art. 2527 C. civ., cu denumirea marginală "Dreptul la acțiunea în materia asigurărilor", dispoziție legală avută în vedere în mod corect de către instanța de apel în soluționarea cauzei, "Art. 2.527 - În cazul asigurării contractuale, prescripția începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părți pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizației sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.".

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 10.10 din Condițiile generale de asigurare, părțile au stabilit că despăgubirea va fi plătită în termen de 15 zile de la data încheierii instrumentării dosarului de daună.

Ținând cont că pentru efectuarea despăgubirii era necesară încheierea instrumentării dosarului de daună, așa cum contractual părțile au stabilit, în mod întemeiat instanța de apel a apreciat că societatea asigurătoare trebuia să facă plata în 15 zile lucrătoare de acest moment.

Cum acțiunea formulată de reclamantă a fost înregistrată la data de 23 iunie 2016, rezultă cu evidență că cererea acesteia de despăgubire nu este prescrisă, fiind formulată în interiorul termenului de 2 ani prevăzut de art. 2527, raportat la art. 2519 alin. (1) C. civ., termen care, de altfel, nici nu începuse să curgă, căci, așa cum însăși recurenta- pârâtă recunoaște și prin recurs, dosarul de daună nu a fost finalizat, deci, nu au început să curgă cele 15 zile.

Astfel, motivele de recurs învederate de către recurenta-pârâtă în ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate, interpretarea dată de instanța de apel clauzei de la art. 10.10 din Condițiile generale de asigurare și celor prevăzute de art. 2501 și art. 2527 C. civ. fiind corectă și legală.

Susținerea recurentei-pârâte că raționamentul instanței de apel este absurd și induce ideea că părțile contractului de asigurare ar putea eluda legea în privința caracterului prescriptibil al drepturilor de creanță rezultate dintr-un asemenea contract, atât asiguratul, cât si asigurătorul și terțul beneficiar având posibilitatea să împiedice începerea curgerii termenului de prescripție prin împiedicarea finalizării dosarului de daună, este total greșită.

Interpretarea instanței de apel și modul în care a făcut aplicarea prevederilor legale mai sus-arătate împrejurărilor concrete ale speței este vădit corectă, și în niciun caz nu s-ar putea deduce ideea pretinsă de recurentă; caracterul prescriptibil al acțiunii nu este înlăturat, după cum tot în mod legal și cu respectarea convenției părților instanța a reținut momentul începerii termenului de prescripție ca fiind determinat de momentul finalizării dosarului de daună.

Momentul de la care începe să curgă un termen de prescripție, ori caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al dreptului la acțiunea în materia asigurărilor, sunt chestiuni diferite, cu regim juridic diferit, care nu se confundă, cum eronat încearcă să pretindă recurenta că ar fi procedat instanța de apel, critica acesteia fiind nefondată.

În fine, în ce privește ultima critică din recurs, prin care se reproșează instanței de apel că au fost greșit aplicate art. 1.270 si art. 2.214 noul C. civ., art. 2.19 din Condițiile generale de asigurare st art. 3 - 4 din Clauza adiționala "Acoperire suplimentară pentru bunuri păstrate in incinte frigorifice", Înalta Curte constată, de asemenea, că este nefondată.

În primul rând, dincolo de faptul că instanța de apel reține, mai întâi, într-adevăr, faptul că incidența acestor situații nu a fost invocată pe calea întâmpinării formulate în fața primei instanțe, este de reținut, totuși, că aceasta le-a analizat, și a răspuns tuturor argumentelor prezentate, neputându-se susține că această reținere a instanței nu are niciun temei, cum nefondat pretinde recurenta.

Mai departe, instanța de apel răspunde amplu problemelor de drept pe fondul cererii de apel formulate de pârâta B., cu trimitere expresă și detaliată la prevederile contractului de asigurare încheiat între părți, căruia i-a dat semnificația de lege a părților, iară nu a fost ignorat, cum greșit susține recurenta, conform considerentelor explicate pe larg în cuprinsul paginilor 21 și 22 din hotărâre.

Împrejurarea că instanța de apel, din interpretarea clauzelor contractului de asigurare a ajuns la o soluție care nu este pe placul recurentei, nu înseamnă că "a dat satisfacție reclamantei, în pofida clauzelor contractuale", asemenea interpretare proprie a recurentei-pârâte nefiind nici juridic formulată, cu atât mai mult din perspectiva unei critici de nelegalitate, prin care se susține greșita aplicare a unor prevederi din C. civ., ori a condițiilor de asigurare și clauzei adiționale la acestea.

În ceea ce privește noțiunea de risc asigurat, nu se poate reproșa instanței de apel înțelegerea greșită a acestei noțiuni, cum, iarăși, susține recurenta-pârâtă, și nici nu se poate reține că instanța de apel ar fi confundat noțiunea riscului asigurat, cu noțiunea pagubei. Instanța de apel explică foarte pe larg evenimentele ce constituie "riscuri asigurate", cu trimitere, evident, la cele stipulate prin contractul de asigurare, și corect reține că producerea riscului asigurat s-a datorat cel puțin unuia dintre cazurile enumerate la art. 3 din Clauza Adițională.

A analiza ceea ce critică, în realitate, recurenta-pârâtă prin acest ultim motiv de recurs, și anume, nu existența pagubei, ci faptul că nu s-a făcut dovada producerii uneia dintre cele 4 situații care reprezintă riscurile asigurate acoperite de B., înseamnă a reanaliza probatoriul și situația de fapt, lucru nepermis, în această cale extraordinară de atac.

Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o critică de netemeinicie a deciziei atacate, întrucât presupune reevaluarea probelor administrate și a situației de fapt deduse judecății, ce nu poate fi supusă cenzurii în recurs, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora, se poate cere casarea unor hotărâri numai pentru motive de nelegalitate. Iar, în acest context, Înalta Curte reamintește că verificarea legalității deciziei recurate, prin prisma modului de interpretare a probelor administrate în cauză este exclusă în considerarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanța de apel a aplicat corect prevederile incidente, motiv pentru care urmează a fi înlăturate.

Înalta Curte constată că, în mod judicios, instanța de apel a apreciat că se impune respingerea apelului pârâtei, fiind dezvoltat raționamentul în baza căruia s-a ajuns la această concluzie, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la soluția pronunțată, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, care nu sunt contradictorii, hotărârea astfel pronunțată nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere soluția de respingere a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ. și reținând că în cauză s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată, fiind astfel îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea formulată de către intimata-reclamantă, de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.000 RON.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 109/A din 26 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta- pârâtă să plătească intimatei- reclamante S.C. A. S.R.L. suma de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2021.