ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 80/2022

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 30 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu și Tribunalul Maramureș, solicitând instanței să se constate că daunele interese moratorii sub forma dobânzii legale penalizatoare stabilite prin sentința nr. 173/2016 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia nr. 1467/2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosar nr. x/2015- pentru A., și prin sentința nr. 1305/25.09.2014, pronunțată de Tribunalul Mureș- pentru B., nu sunt supuse regimului fiscal prevăzut de art. 55 alin. (2) lit. j)

1

și art. 296

3

Codul fiscal din 2003, respectiv, art. 76 alin. (2) lit. p) și art. 137 alin. (1) lit. a) din Noul Codul fiscal; de asemenea, au solicitat să fie obligați pârâții la restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit și contribuții sociale obligatorii aferente tranșelor achitate în baza sentințelor civile anterior pronunțate, iar pe viitor să procedeze la plata tranșelor fără reținerea impozitului și a contribuțiilor sociale obligatorii.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1). Prin sentința civilă nr. 463/PI din 18 martie 2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Timiș, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu și Tribunalul Maramureș, în favoarea Tribunalului Prahova.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Timiș a reținut că reclamanții au calitatea de judecători, reclamanta în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și reclamantul, după cum a precizat, în municipiul București.

Reclamantul, prin înscrisul depus la dosar pentru termenul din data de 18.03.2021 arată că are domiciliul în mun. București, că lucrează în mun. București și a invocat dispozițiile privind coparticiparea procesuală activă.

S-a mai reținut că dispozițiile art. 127 C. proc. civ. reglementează o competență teritorială de ordine publică, în sensul art. 130 alin. (2) din același cod, pe care judecătorul are obligația de a o invoca chiar și din oficiu, potrivit art. 131 raportat la art. 247 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât verificarea competenței sale este o obligație esențială a judecătorului.

Art. 127 alin. (1) C. proc. civ. este o normă specială de competență care se aplică atunci când reclamantul din cererea principală este o persoană care își desfășoară activitatea în justiție, ca judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier și care impune, atunci când acțiunea este de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, să sesizeze una din instanțele judecătorești de același grad, aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea/instanța inferioară acesteia.

Având în vedere că reclamanții au calitatea de judecători în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța, în temeiul art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Timiș și a declinat competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Prahova (instanță judecătorească de același grad aflată în circumscripția Curții de Apel Ploiești, învecinată cu Curtea de Apel București).

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, secția I civilă, cauza a fost înregistrată sub numărul x/2020, la data de 30.09.2020, pricina fiind soluționată în condiții de legală citare a părților litigante.

În data de 24.05.2021, reclamanții au depus la dosar note scrise, prin care au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova.

La termenul din data de 25.05.2021, instanța a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, invocată de reclamanți.

Tribunalul Prahova, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1597 din 25 mai 2021, a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată de reclamanți, și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Alba-Iulia, Tribunalul Sibiu și Tribunalul Maramureș, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII a litigii de muncă și asigurări sociale.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, că, în cauză, reclamanții A. și B. au calitatea de Judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție București.

Potrivit art. 269 Codul muncii, cererile privind judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente, în a cărei circumscripție, reclamantul își are domiciliul sau reședința. Alineatul (3) din același text de lege arată situația în care există coparticipare procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Față de dispozițiile legale sus menționate, domiciliile reclamanților și calitatea acestora, instanța a reținut că Tribunalul Prahova nu este competent să soluționeze prezenta cauză, și competența revine Tribunalului București, având în vedere domiciliul reclamantului, precum și faptul că, în acest caz nu sunt incidente disp. art. 127 C. proc. civ., raportat la locul de muncă al reclamanților întrucât, nici la soluționarea cauzei în fond, nici în calea de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, (locul de muncă al reclamanților) nu are competență de soluționare a cauzei.

2.2). Învestit prin declinare, la data de 24 iunie 2021, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a pronunța sentința civilă nr. 6449/2021 din 30 septembrie 2021, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București; a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu și Tribunalul Maramureș, în favoarea Tribunalului Timiș; a constatat existența conflictului negativ de competență și a suspendat din oficiu judecata cauzei; a dispus trimiterea dosarului instanței imediat superioare și comune, anume Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Instanța a constatat că prezentul litigiu este de competența funcțională a secțiilor specializate în litigii de muncă, potrivit art. 266 și art. 269 alin. (1) și (2) Codul Muncii raportate la art. 208 și art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În speță, raportat la domiciliul reclamantei (mun. Sibiu - dosar TMB), potrivit art. 266 și art. 269 alin. (1) și (2) Codul Muncii, art. 208 și art. 210 din Legea nr. 62/2011, Tribunalul Sibiu era competent în prima instanță să soluționeze cererea, iar Curtea de apel Alba Iulia era competentă să soluționeze calea de atac. Aceste instanțe figurează însă în calitate de pârâte în prezenta cauză, astfel că, aplicând art. 127 alin. (2) și (2

1

) C. proc. civ., în mod corect a fost sesizat Tribunalul Timiș, ca tribunal aflat în raza unei curți de apel învecinate curții de apel ce figurează în cauza de față ca pârât și care ar fi avut competența să soluționeze litigiul.

Instanța a considerat că nu este aplicabil în cauză art. 127 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce instanțele la care activează reclamanții nu sunt competente să judece litigiul.

S-a mai reținut că, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Astfel, instanța a constatat că, în speță, Tribunalul Timiș, ca instanță învecinată curții de apel ce figurează în cauza de față ca pârât și care ar fi avut competența să soluționeze litigiul, a devenit competent să soluționeze cererea de chemare în judecată prin alegerea făcută de reclamanți, care au înțeles, din instanțele care erau alternativ competente, să învestească Tribunalul Timiș cu soluționarea cererii.

Or, prin alegerea exprimată de reclamanți prin introducerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Timiș, această instanță a devenit în mod exclusiv competentă să judece prezentul litigiu.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente, stabilind competența de soluționare a acesteia în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 269 Codul muncii "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

(3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți".

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de doi reclamanți.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Cum drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanții în cauză, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, în situația dată dispozițiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

În atare situație, devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se apreciază că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat prin declinare de către Tribunalul Prahova, în virtutea dispozițiilor art. 269 din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Astfel, în reglementarea actuală, în materia litigiilor de muncă competența de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție de domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului.

Așa fiind, se constată că demersul judiciar inițiat de reclamanți se încadrează în materia conflictelor de muncă, competența teritorială revenind, așadar, în primă instanță Tribunalului București, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, tribunal în a cărui circumscripție reclamanții își au domiciliul.

Normele Codul muncii care reglementează competența teritorială, potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al acestuia.

În acest sens, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 945 din 07 iulie 2011 a stabilit că "reglementarea diferită a Codului muncii față de cea a C. proc. civ., referitoare la competența teritorială a instanțelor de judecată, este justificată de specificul și necesitățile ce decurg din raporturile de muncă; în acest sens trebuie observat că reglementarea criticată urmărește facilitarea accesului la justiție și a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant".

Așa fiind, având în vedere că reclamanții locuiesc efectiv în Municipiul București, în raport cu dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, Înalta Curte apreciază că instanța competentă teritorial să soluționeze prezenta cauză, este Tribunalul București.

Înalta Curte reține că, în mod corect, așa cum a reținut și instanța Tribunalului Prahova, în cauză nu-și găsesc incidența prevederile art. 127 din C. proc. civ.

Textul de lege reglementează un caz de competență facultativă pentru ipoteza în care judecătorul are calitatea de reclamant, norma interzicând sesizarea instanței competente, dacă aceasta este instanța inferioară celei la care acesta își desfășoară activitatea.

Aceste dispoziții au caracter special, derogatoriu și se aplică cu prioritate în domeniul competenței teritoriale atunci când reclamantul îndeplinește condițiile prevăzute în textul de lege enunțat - ceea ce, în speță, așa cum s-a arătat, reclamanții nu îndeplinesc, aceștia desfășurându-și activitatea ca judecători în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea art. 269 alin. (2) Codul muncii, Înalta Curte apreciază că instanța competentă teritorial să soluționeze prezenta acțiune, este Tribunalul București.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2022.