ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 758/2022

Ședința publică din data de 31 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. CIRCUSMTANȚELE CAUZEI. Cadrul procesual.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 30.07.2013, reclamanta S.C. A. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei B., la plata către reclamantă a sumei de 381.136,03 RON, reprezentând prejudiciul cauzat urmare a exercitării cu rea credință, în cadrul S.C. A. S.R.L., a atribuțiilor aferente calității de administrator, pe care a dobândit-o prin procura specială autentificată sub nr. x/19.03.2009, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1014/15.11.2016 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2013 a fost respinsă excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată; a fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive, ca neîntemeiată; a fost respinsă excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei, ca neîntemeiată. A fost admisă, în parte, acțiunea precizată formulată de reclamanta S.C. C. S.R.L. (fosta S.C. A. S.R.L.), în contradictoriu cu pârâta B. având ca obiect pretenții. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 699.913,16 RON cu titlu de despăgubire, a sumei de 203.982 RON, cu titlu de accesorii fiscale, a sumei de 269.603,20 RON, cu titlu de dobândă legală și la plata dobânzii legale calculate până la plata efectivă a sumei acordate drept despăgubire. A fost respinsă acțiunea pentru plata sumei de 29.078 RON, reprezentând contravaloare factură nr. x din 02.09.2010 emisă de S.C. D. S.R.L., ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 15.486,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea Camerei de Consiliu din data de 12.01.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2013 a fost îndreptată din oficiu eroarea materială strecurată în sentința civilă nr. 1014/PI/15.11.2016 pronunțată de către Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2013, în sensul că în dispozitivul sentinței în loc de:

"Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 15.486,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată." s-a trecut:

"Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 27.305,16 RON cu titlu de cheltuieli de judecată."

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel la data de 17.01.2017 apelanta-pârâtă B..

La data de 16.06.2017 apelanta pârâtă B. a depus cerere de suspendare a judecății, solicitând admiterea acesteia, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Prin notele de ședință depuse la data de 19.09.2017, intimata reclamantă S.C. C. S.R.L. a solicitat să respingă, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a judecății formulată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de către apelanta B..

La data de 12.01.2021 apelanta pârâtă B. a depus cerere de menținere a măsurii suspendării judecății, având în vedere dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Hotărârea atacată

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 183/A din 31 martie 2021 a constatat perimat apelul formulat de apelanta-pârâtă B. în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1014/PI/15.11.2016 pronunțată de Tribunalul Timiș și a obligat apelanta să-i achite intimatei suma de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, pârâta B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timișoara, spre o nouă judecată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.., recurenta- pârâtă a relevat, pe larg, statuările instanței de apel și considerentele acesteia și, în dezvoltarea motivelor recurs invocate, a susținut următoarele:

În susținerea motivului de recurs invocat, după prezentarea situației de fapt și a parcursului judiciar al cauzei, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că având în vedere existența pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș a două dosare penale, derivate cel puțin unul dintre ele din dosarul inițial, format la plângerea penală a intimatei-reclamante, alături de încă două societăți din același grup de societăți, având în vedere că în prezent există și se fac cercetări, fiind începută urmărirea penală pentru infracțiuni în legătură cu raporturile juridice deduse judecății în prezentul dosar, apreciază că momentul până la care durează suspendarea, potrivit art. 413 alin. (2) C. proc. civ. nu s-a împlinit, nefiind în prezența unei hotărâri definitive în cauza care a determinat suspendarea.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că ordonanța penală de clasare nu intră în categoria hotărârilor judecătorești definitive, astfel încât și sub acest aspect condiția legală nu este îndeplinită.

Recurenta-pârâtă consideră că deși instanța de judecată, în virtutea rolului activ al judecătorului, precum și raportat la textul de lege al art. 413 alin. (3) C. proc. civ., avea puterea de a dispune reluarea judecății, constatând comportamentul necorespunzător al pârâtei, nu a facut-o, dar ulterior a sancționat pârâta cu cea mai gravă sancțiune procedurală.

Recurenta-pârâtă susține că la momentul la care instanța de apel a repus cauza pe rol, în vederea verificării excepției perimării, era obligată să verifice dacă suspendarea judecății nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată, însă o asemenea verificare nu s-a realizat efectiv, instanța de apel limitându-se la a verifica comunicarea ordonanței de clasare din dosarul nr. x/2016 și data la care cauza din apel a fost repusă pe rol.

In opinia recurentei-pârâte nu poate fi reținută lipsa de stăruință a pârâtei în judecată, în contextul în care împotriva ei au fost formulate două acțiuni civile și are calitatea de suspect în două dosare penale.

În fine, recurenta-pârâtă consideră că și dacă instanța a dispus suspendarea judecății pentru un anume dosar, nu poate ignora dosarele disjunse și reînregistrate pe rolul parchetelor, având în vedere că infracțiunile reclamate sunt în strânsă legătură, iar dosarele penale nu sunt străine unele de altele.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 17.05.2021, sub nr. x/2013.

Apărarea în cauză

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare în recurs.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 4 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți. Părțile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 24 februarie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 31 martie 2022, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat în cele două recursuri declarate în cauză este nefondat.

Înalta Curte reține că raportat la dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. și în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului sarcina ca, în soluționarea unei cauze, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța care a pronunțat decizia recurată, a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția de perimare, respectiv motivele pentru care consideră că este îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că Înalta Curte apreciază că hotărâea recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 din C. proc. civ.

Așadar, instanța de apel a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., dar lipsa de motivare ori nemotivarea insuficientă sau motive contradictorii în cuprinsul hotărârii, nu pot fi reținute raportat la hotărârea atacată și la limitele cu care a fost învestită instanța.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reținut.

În cauza de față, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.., soluția instanței de apel fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor procedurale în raport cu starea de fapt rezultată din actele și lucrările dosarului.

Astfel, în sensul prevederilor legale de la art. 416 alin. (1) C. proc. civ.., perimarea se înfățișează ca o sancțiune ce se răsfrânge asupra întregii activități judiciare, care este determinată de lipsa de stăruință a părților în soluționarea litigiului dedus judecății, căci,

Potrivit acestui text, "orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni".

Alin.(2) al aceluiași text de lege, dispune că termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță, iar alin. (3) prevede că nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.

Perimarea implică prezumția de renunțare tacită a părții la judecată și constituie, totodată, o sancțiune a pasivității ei, vizând orice cerere de chemare în judecată sau de exercitare a unei căi de atac, operând de drept, la împlinirea termenului legal, împotriva oricăror persoane fizice, inclusiv a celor lipsite de capacitate, precum și a oricăror persoane juridice. În consecință, revine părții obligația de a face dovada că nu a stat în pasivitate sau că ar fi fost împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voința sa.

Însăși Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 311 din 15 noiembrie 2001, publicată în M. Of. nr. 25/17.01.2002, a statuat că: "perimarea reprezintă o sancțiune procedurală determinată de necesitatea de a curma starea de incertitudine creată asupra raporturilor juridice deduse judecății prin cererea lăsată în nelucrare timp de un an, din vina părții.".

Tot prin considerentele sale, Curtea a reținut că "Perimarea și, implicit, consecințele ei, prevăzute de ... C. proc. civ...., ar fi putut fi evitate dacă părțile s-ar fi interesat în perioada de un an de la data suspendării cauzei de stadiul în care se află judecata. Prin reglementarea instituției perimării, ca sancțiune procedurală aplicabilă titularului unei cereri de chemare în judecată care a lăsat-o în nelucrare din vina sa, nu este încălcat accesul liber la justiție, ci acesta este supus condiției respectării unor exigențe legale, determinate tocmai de necesitatea asigurării unui proces echitabil".

Așadar, pentru a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni, și această lăsare a pricinii în nelucrare să fie cauzată de culpa părții. Ca urmare, perimarea operează cu condiția ca timp de 6 luni să nu se fi săvârșit niciun act de procedură în vederea judecării cauzei, situație cauzată de lipsa de diligență a părților, care nu au acționat în acest scop, deși aveau posibilitatea să o facă.

Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act procedural făcut în cauză. El se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură în scopul judecării, respectiv, se suspendă pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor împrejurări mai presus de voința sa.

Este nefondată susținerea recurentei referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 413 alin. (3) C. proc. civ.. Aceste dispoziții legale care stabilesc că instanța poate reveni motivat asupra suspendării, dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluție în acea cauză, nu au aplicabilitate în speța de față, deoarece termenul de un an începe să curgă de la data pronunțării încheierii de suspendare a judecății cauzei, iar nu de la data începerii urmăririi penale, iar partea interesată putea valorifica aceste dispoziții legale în cadrul unei eventuale cereri de repunere pe rol, nu pe calea recursului declarat împotriva încheierii de suspendare.

Astfel, Înalta Curte constată că în cauză, în mod legal s-a constatat că sunt incidente dispozițiile referitoare la perimare.

Potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (1) C. proc. civ., cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, la data de 13 ianuarie 2021, pentru a se verifica dacă sunt întrunite cerințele art. 416 alin. (1) din același cod.

Conform acestui din urmă text, "orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni".

Alin. (2) al art. 416 C. proc. civ. prevede faptul că "termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță".

Ca atare, perimarea apare ca o sancțiune determinată tocmai de lipsa de stăruință a părților în soluționarea litigiului, ea având un caracter mixt, atât de sancțiune, cât și de desistare de la judecată.

În definirea perimării, rămânerea cauzei în nelucrare și culpa părții sunt două elemente esențiale, sancțiunea procedurală extinzându-și domeniul de acțiune și asupra căilor de atac.

În speță, din culpa părților, cauza a rămas în nelucrare, nemaifiind întocmit niciun act de procedură, fiind îndeplinite astfel condițiile art. 416 alin. (1) C. proc. civ.

Se constată așadar că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 416 și urm. C. proc. civ., cererea de apel fiind perimată de drept, ca o consecință a lipsei de stăruință a părților în desfășurarea activității judiciare.

De asemenea, Înalta Curte mai constată că, în perioada scursă de la momentul la care s-a dispus suspendarea judecății, nici intimata din cauză nu a efectuat vreun demers pentru continuarea judecării apelului.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte mai reține că părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor legale, precum și să-și probeze pretențiile și apărările.

Așa fiind, se constată că, prin dispunerea măsurii perimării apelului nu au fost încălcate drepturi procesuale și produse vătămări de natură a fi îndreptate prin intermediul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.., Înalta Curte apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile de nelegalitate a deciziei, invocate de recurentă.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 183/A din 31 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2022.