ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 686/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la 24 iulie 2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și intervenientul forțat C. a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale, pentru suferințele fizice și psihice cauzate în urma accidentului de circulație din 8 august 2015, la care să se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, de la data înregistrării prezentei acțiuni și până la plata efectivă a sumelor datorate. Cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la excepția de nulitate a cererii de chemare în judecată aferentă petitului de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere, instanța s-a pronunțat prin încheierea din 5 februarie 2019, în sensul respingerii acesteia.

Prin sentința nr. 177/F/2020 din 4 noiembrie 2020, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția de nulitate a cererii de chemare în judecată aferentă petitului de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere.

A fost respinsă cererea pârâtei de a se lua act de renunțarea reclamantului la dreptul la acțiune în condițiile art. 480 C. proc. civ.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesual active a reclamantului și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul S.C. B. S.A. și intervenientul forțat C. și în consecință:

A fost obligat pârâtul B. S.A. la plata către reclamant a sumei de 75.000 RON cu titlu de daune morale precum și la plata de penalități de întârziere de 0,2%/zi, de la data de rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la plata efectivă a sumelor.

Au fost respinse ca nefondate restul pretențiilor cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta B. S.A. la plata sumei de 2.700 RON cu titlu de diferență onorar expert tehnic, sumă ce se achită în contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare Tehnice și Contabile Bihor pe seama d-lui inginer D., precum și la plata către reclamant a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat apel pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței admiterea apelului, în principal, anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal Bihor conform art. 480 alin. (4) din C. proc. civ., în baza deciziei ICCJ nr. 12/2016 și în subsidiar, anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bihor,

Împotriva aceleași hotărâri a formulat apel și reclamantul A., solicitând admiterea apelului, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., schimbarea în parte a sentinței nr. 177/F/2020, în sensul de a dispune admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 600.000 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale, pentru suferințele fizice și psihice cauzate reclamantului în urma accidentului de circulație din 8 august 2015, la care să se adauge penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, de la data înregistrării prezentei acțiuni și până la plata efectivă a sumelor datorate. Cu cheltuieli de judecată, onorariul de avocat.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă prin decizia nr. 140/C/2021- A din 6 mai 2021 a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 177/F/2020 din 4 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat pârâtul S.C. B. S.A. să plătească în favoarea reclamantului A. suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale.

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

A respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A., în contradictoriu cu intimatul reclamant A. și cu intimatul-intervenient C., împotriva încheierii de ședință din 5 februarie 2019 și a sentinței nr. 177/F/2020 din 4 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Bihor.

A obligat apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelantului reclamant A..

La data de 11 iunie 2021, recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat cerere de recurs împotriva acestei decizii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Lipsa motivării acordării daunelor morale se raportează la art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, aspect ce nu îndeplinește criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 C. proc. civ. și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 CEDO.

Din acest punct de vedere, se reproșează instanței de apel faptul că nu a corelat soluționarea daunelor morale raportat la practica judiciară în materie din România, încălcând astfel dispozițiile art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014.

Astfel, la stabilirea daunelor morale au fost utilizate doar criterii subiective de individualizare a despăgubirilor, instanța de apel analizând consecințele negative resimțite de reclamant, fără a ține cont și de criteriile invocate în apărare de către pârâtă, cu referire la practica judiciară în materie.

Instanța de apel nu a făcut vorbire privind incidența și obligativitatea tratării acestor daune prin prisma art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, ceea ce atrage în mod cert caracterul nemotivat al hotărârii pe acest aspect.

Prin urmare, motivarea primei instanțe cât și ce a instanței de apel nu îndeplinește criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 C. proc. civ. și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din CEDO și încalcă art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017.

Cu referire la această susținere, recurenta-pârâtă citează cu titlu de practică judiciară decizia nr. 422/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, context în care recurenta-pârâtă apreciază că se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispozițiilor de drept material, după cum urmează: art. 49, art. 50 și art. 55 din Legea nr. 136/1995 și art. 2226 C. civ. prin constatarea existenței dreptului la despăgubire a reclamantului, reținând că convenția notarială încheiată la 10 septembrie 2015, referitoare la renunțarea reclamantului la pretențiile civile cu privire la evenimentul rutier nu produce efecte față de asigurător.

Totodată, se susține încălcarea dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 prin respingerea analizării practici judiciare în materie din România, în momentul stabilirii daunelor morale, precum și aplicarea greșită a art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 obligând asigurătorului la plata penalităților de întârziere.

De asemenea, recurenta solicită desființarea actelor de executare efectuate pentru punerea în executare a deciziei nr. 140 din 06 mai 2021, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

În acest sens, se susține că reclamantul a depus la dosarul de urmărire penală o convenție încheiată cu intervenientul forțat, prin care A. a renunțat la orice fel de pretenție relativ la producerea evenimentului rutier din 8 august 2015.

În acest sens, recurenta citează dispozițiile art. 49, art. 55 din Legea nr. 136/1995, precum și art. 2226 C. civ. pentru a arăta că voința manifestată de reclamant, în sensul de a renunța la orice pretenții civile decurgând din evenimentul rutier, produce efecte depline față de pârâtă.

Față de această situație, recurenta apreciază că cele două instanțe au încălcat art. 49, art. 50 și art. 55 din Legea nr. 136/1995, coroborat cu art. 2226 C. civ., stabilind că, convenția notarială din 10 septembrie 2015 nu produce efecte față de asigurat și că reclamantul nu a renunțat la drepturile la despăgubire.

Totodată, se susține încălcarea dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, prin respingerea analizării practicii judiciare în materie din România, în momentul stabilirii daunelor morale, precum și faptul că cele două instanțe nu au indicat nicio hotărâre care ar fi avut în vedere momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor și nici motivul pentru care nu au fost luate în considerare hotărârile atașate de recurentă care au în vedere același fel de prejudiciu invocat de reclamant.

Astfel, în momentul stabilirii daunelor morale, instanța trebuia să stabilească starea de fapt în baza probelor administrate, iar ulterior avea obligația de a analiza jurisprudența constată în materie și evenimentele rutiere cu consecința asemănătoare, în condițiile în care ambele instanțe nu au ținut seama de practica judiciară în domeniu, sens în care recurenta apreciază că devin incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., în condițiile în care art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 menționează expres că daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și practica judiciară în domeniu, ridicată la rang de izvor de drept.

Sub al treilea aspect, recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel sub aspectul aplicării greșite a art. 37 și 38 din Norma ASF 23/2014 privind obligarea asigurătorului la plata penalităților de întârziere.

Reclamantul a înregistrat cererea de avizare de daună și despăgubire la data de 26 iulie 2018, iar pârâta a formulat răspuns la avizare la 13 septembrie 2018, iar la 24 octombrie 2018 a revenit cu solicitarea de completare a informațiilor, aspect ce denotă faptul că pârâta a formulat răspuns reclamanților în interiorul termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 din Norma ASF 23/2014, cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014 având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Norma ASF nr. 23/2014 cu referire la condițiile privind posibilitatea obligării pârâtei la plata penalităților de întârziere, deoarece și-a îndeplinit toate obligațiile impuse de lege, pe cale de consecință petitul formulat este lipsit de temei legal.

În acest context, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinarea, depusă la 13 august 2021, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatului, depus la 1 septembrie 2021, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor acestuia ca nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 28 octombrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 140/C/2021-A din 6 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 17 martie 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât, prin constatarea existenței dreptului la despăgubire a reclamantului, a încălcat dispozițiile de drept material, respectiv art. 49, art. 50 și art. 55 din Legea nr. 136/1995 și art. 2226 C. civ., reținând că actul notarial din 10 septembrie 2015, referitor la renunțarea reclamantului la pretențiile civile cu privire la evenimentul rutier, nu produce efecte față de asigurător.

Această critică este fondată.

În acest cadru, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanțele de fond au reținut că reclamantul a depus în cadrul dosarului de urmărire penală o convenție încheiată cu intervenientul forțat, prin care acesta a renunțat la orice fel de pretenție relativ la producerea evenimentului rutier din 8 august 2015.

Astfel, în convenția autentificată este prevăzut în mod expres că reclamantul renunță la orice pretențiile civile relativ la evenimentul rutier, context în care se constată că respectiva convenție nu reprezintă o simplă împăcare care produce efecte numai între intervenientul forțat și reclamant, ci este o renunțare expresă la orice pretențiile relative la producerea evenimentului rutier.

În legatură cu acest aspect au fost invocate de pârâtă excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive, respinse de instanțele de fond cu motivarea că împăcarea reclamantului cu intervenientul forțat, intervenită prin convenția notarială încheiată la data de 10.09.2015, nu poate duce la reținerea inexistenței dreptului reclamantului apelant de a se îndrepta cu cerere în pretenții împotriva asiguratorului care a emis polița RCA pentru autoutilitara implicată în accident câtă vreme convenția notarială produce efecte doar între părțile la care aceasta se referă, iar împăcarea părților în procesul penal are un caracter personal și produce efecte doar față de persoana care a produs accidentul rutier.

Chiar dacă prin încheierea convenției notariale, reclamantul a consfințit la stingerea oricărui litigiu față de intervenientul forțat, instanța de apel a constatat că acesta nu a renunțat și la drepturile de despăgubire la care ar fi îndreptățit în baza politei de asigurare RCA emise de apelantul pârât, care acoperă riscurile asigurate în cazul intervenirii unui eveniment cauzator de prejudicii în care a fost implicat autoutilitara asigurată.

S-a apreciat că răspunderea asigurătorului fată de persoana prejudiciata este o răspundere contractuala directă, asumata prin contractul de asigurare, care derivă din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului, iar acoperirea prejudiciului suferit de către victima accidentului de circulație de către asigurator nu reprezintă o plata pentru persoana culpabilă ori alături de aceasta, ci o plată prin care asiguratorul execută o obligație proprie, asumata prin contractul de asigurare. În consecință, s-a reținut că răspunderea asiguratorului este una distinctă, asumată în mod direct în baza contractului de asigurare, neputându-se constata inexistența vreunui prejudiciu cauzat reclamantului doar prin prisma împăcării acestuia cu intervenientul forțat și că sub acest aspect acțiunea formulată față de apelantul pârât ar fi una neîntemeiată.

În raport de criticile recurentei - pârâte referitoare la aceste statuări ale instanțelor de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție constată greșită analiza în drept a acestor instanțe, pornind de la actul juridic existent, necontestat de niciuna dintre părți. Aceasta a condus la concluzia eronată că renunțarea reclamantului la orice pretenții de dezdăunare izvorând din fapta ilicită a intervenientului asigurat nu produce niciun efect față de asigurătorul de răspundere civilă, acesta continuând a răspunde în baza unei răspunderi contractuale proprii.

Interpretarea instanțelor de fond nu a ținut cont de specificul contractului de asigurare de răspundere civilă, în cazul căruia, potrivit dispozițiilor art. 2223 C. civ., asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate. În egală măsură, conform dispozițiilor din legislația specială în materie (art. 49 din Legea nr. 136/1995, act normativ incident în raport de data încheierii contractului de asigurare din cauză) asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și de tramvaie. Totodată, potrivit art. 2226 alin. (1) C. civ., asigurătorul plătește despăgubirea direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat.

În consecință, deși răspunderea asigurătorului are un temei contractual, în cazul de față, în baza unui contract impus de lege pentru persoana asigurată, nu se poate ignora faptul că asigurătorul acoperă prejudiciul pentru care asiguratul vinovat este răspunzător față de terța persoană.

În acest context, renunțarea reclamantului la orice alte pretenții, ca urmare a acoperirii în întregime a prejudiciul pretins în urma evenimentului rutier de către intervenientul forțat, produce efecte și față de asigurător, nemaifiind întrunită condiția preexistenței invocării unui prejudiciu pentru care să fie ținut să răspundă, și nu conferă reclamantului un drept la despăgubire suplimentară din partea asigurătorului, fiind vorba de același prejudiciu considerat a fi deja acoperit.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Inalta Curte de Casație și Justiție constată că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 140/C/2021-A din 6 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În ceea ce privește solicitarea recurentei, prin memoriul de recurs, privind desființarea actelor de executare efectuate pentru punerea în executare a deciziei nr. 140 din 6 mai 2021, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, se constată că este întemeiată, în raport cu dispozițiile art. 500 C. proc. civ., ce vizează efectele casării și potrivit cărora, la alin. (1) se prevede că "hotărârea casată nu are nicio putere", iar la alin. (2) se prevede că "actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel. Instanța va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare".

Prin urmare, executarea încuviințată de către Judecătoria Buftea prin încheierea civilă nr. 12138/2021 din 30 iunie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021, prin care s-a dispus înființarea popririi asupra sumelor existente în conturile debitoarei B. S.A., pentru suma de 115.855,90 RON urmează a fi desființată, conform dispozițiilor art. 723 și art. 724 C. proc. civ., ce prevăd dreptul la întoarcerea executării și modalitatea de restabilire a situației anterioare executării.

Față de această situație, Înalta Curte constată desființarea de drept a executării silite efectuate în baza sentinței nr. 177/F/2020 din 4 noiembrie 2020 a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă și a deciziei atacate, context în care va dispune întoarcerea executării silite și va obliga intimatul A. la restituirea sumei de 115.855,90 RON către recurenta-pârâtă B. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 140/C/2021-A din 6 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și intimatul-intervenient C..

Casează decizia atacată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Constată desființarea de drept a executării silite efectuate în baza sentinței nr. 177/F/2020 din 4 noiembrie 2020 a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă și a deciziei atacate.

Întoarce executarea silită și obligă intimatul A. la restituirea sumei de 115.855,90 RON către recurenta-pârâtă B. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2022.